Mia BucătaruGrivei doarme dus în cușca sa, la câțiva pași de poartă, când un scârțâit puternic îl trezește. Se smucește înainte, adulmecă și se întoarce plictisit. Femeia în trening portocaliu care înaintează pe trotuarul surpat îi este o figură cunoscută.
Din cămara scundă, alăturată casei mari, tanti Vera aude zgomotul slab al frunzelor uscate sub pașii ușori ai femeii. Își încruntă ochii de după lentilele mari ai ochelarilor și privește prin ferestruica mică cu vedere spre curte. În următoarea clipă, tresare bucuroasă: „Iaca, ni aduși pensia!”.
„Hai, intră, intră încoace și nu te descălța”, o îndeamnă tanti Vera. Poștărița Galina este unul dintre cei mai așteptați oaspeți și unul dintre puținii care calcă pragul Verei și a lui Vasile Melnic din satul Zubrești, raionul Strășeni.
Imediat ce intră în cameră, poștărița se apucă grăbită să scotocească într-o geantă pentru laptop, din care scoate un caiet jerpelit și un pix. Apoi mai bagă o dată mâna și ridică o folie din care se zărește un teanc de bancnote.
„Cum te mai simți, tanti Vera?”, întreabă poștărița și-i întinde caietul și pixul. „Nu doresc nici puiului de șarpe așa vremuri ca a noastre”, se vaită bătrâna, împingându-se în podul palmelor până la marginea lejancii.
„Ne-ai adus averea? Am auzit că ne mărește pensia. Tucma 2.000 de lei… Este chip să mă îmbogățească?” continuă aceasta, în timp ce încearcă să găsească cu ochiul locul unde trebuie să semneze.
Inițial, promisiunea că „niciun pensionar să nu aibă mai puțin de 2.000 de lei” a venit de la Maia Sandu, lidera PAS, în decembrie 2020, cu două săptămâni înainte de a prelua oficial Președinția Republicii Moldova. „387.000 de oameni au o pensie mai mică de 2.000 de lei. […] Asta înseamnă că aproape 72% din pensionari trăiesc sub pragul sărăciei absolute”, declara ea în cadrul unui briefing de presă.
Așa că, în toamna acestui an, când radioul prins de peretele casei a început să trâmbițeze despre „cea mai mare creștere de pensii din istoria țării”, bucuria a fost prea mare pentru tanti Vera și moș Vasile încât să mai atragă atenția și la condițiile de majorare anunțate. Deja își făceau planuri despre cum vor cheltui adaosul de bani din bugetul familiei. „Ne gândeam să cumpărăm niște cărbuni pentru iarnă sau niște grăunțe, ca să avem cu ce ține orătăniile dimprejurul casei.”
.
Conform anunțului Guvernului de la începutul lunii septembrie, de majorarea pensiei minime pentru limita de vârstă la 2.000 de lei vor beneficia doar pensionarii cu stagiu complet de cotizare. E vorba de circa 183.000 de persoane, ceea ce reprezintă 35% din numărul total de beneficiari de pensii de vârstă.
Totodată, proiectul de lege adoptat de actuala Guvernare prevede ca 125.000 de persoane cu stagiu incomplet de cotizare (circa 24% din numărul total de beneficiari de pensii de vârstă) vor beneficia de o creștere a pensiei în medie cu circa 400 de lei. Printre ei se numără și tanti Vera.
„Doar cei cu staj (stagiu – n.r.) complet de cotizare primesc 2.000”, îi explică poștărița Galina, în timp ce își umezește buricul degetelor, pregătindu-se să numere bancnotele noi. Dar, „cu câțiva lei, tot ți-au mărit-o”, o liniștește femeia, numărând în gând bancnotele noi de 100. „Iaca, amu ai 1.600. Înainte cât primei?”, continuă aceasta. „1.200!”, răspunde trist tanti Vera.
De cum pune mâna pe bani, bătrână îi numără și ea și îi așază cu grijă în poala fustei. „Da’ cât îi a moșneagului?”, ține ea s-o întrebe pe poștărița care tocmai se îndreaptă spre ieșire. „Pensia lui moș Vasile încă nu a venit. Nu-ți pot spune. ‘om vedea peste câteva zile.”
.
*
Vera Melnic are 67 de ani, deși chipul și corpul pare scurs cu totul de puteri. La sfârșitul lui septembrie a fost internată în spital, însă „pe picioare nu au mai reușit să mă pună”, explică ea.
După plecarea poștăriței, se apucă să împartă micul teanc de bani primit.
„600 îi pun deodată deoparte pentru medicamente. De la moartea băietului, am căpătat un buchet de boli: și zahăr (diabet zaharat – n.r.), și tensiune (hipertensiune arterială – n.r.).
Vreo 400 pentru comunale: lumina, telefonul. Poate ne-a ajunge.
Încă vreo 600 i-am pus ca să cumpărăm niște cartoafe și ceapă să punem în beci, pentru iarnă.
Mai avem de plătit un om care ne-o adus niște ciocleji.
Ne trebuie să umplem și balonul de gaz, zahăr, sare.
Nici nu ne ajunge pentru toate din pensia mea”, concluzionează rapid bătrâna.
Strânge banii din nou la un loc și ochește un locșor unde poate să-i ascundă. „Principalul să nu uit unde-i pun”, adaugă ea, mai mult mormăind sub nas.
În tinerețe, își amintește ea, „puneam sapa în schinare și pe deal. Îmi plăcea tare în brigadă. Erau mulți tineri, era vesel și interesant”.
Când a început să nu mai poată, și-a găsit un lucru mai ușor. „Mai multe femei de la noi din sat lucrau infirmiere în Chișinău. M-am angajat și eu.” Lucra pe ture și făcea zilnic naveta, câte 100 de kilometri încolo și înapoi. „În mare parte, eu asiguram familia.”
Poate ar mai fi lucrat, recunoaște tanti Vera, dacă o bătaie soră cu moartea nu l-ar fi băgat pe soțul ei în spital. „Am stat cu el atunci aproape patru luni. Medicii nu ne-au dat nicio șansă”, își amintește femeia.
Într-un final, bărbatul s-a ales cu verdictul: „Necesită îngrijire în permanență de o altă persoană”, scris cu litere mari și negre pe fișa de însoțire a acordării gradului de invaliditate.
Așa tanti Vera nu a mai putut să meargă la muncă. „Am lepădat.”
O bucată de vreme, au ținut gospodăria cu ajutorul feciorului lor. „Ne descurcam. Țineam animale, băiatul ne ajuta cu ce putea”. Dar, în 2017, în sâmbăta Paștelui, feciorul a fost crunt bătut de „câțiva băitani din sat”. „S-a chinuit vreo lună și s-a prăpădit”, îngână femeia, ridicând ochelarii ca să-și șteargă lacrimile abundente ce-i umeziseră obrajii.
„Tot ce mai aveam atunci prin gospodărie, ce mai strânsesem și agonisisem, am vândut ca să-l putem înmormânta cum se cuvine. Avea 37 de ani, aveam toată nădejdea în el”, continuă bătrâna.
De atunci, tanti Vera și moș Vasile s-au învățat să trăiască din puținul pe care îl mai aveau. „Mai ținem niște găinușe, mai punem în grădină niște legume. Așa, ca să avem ce mânca. Căutăm oameni care să ne ajute la lucru și îi plătim. Plătim pentru pus, plătim pentru prășit, plătim pentru strâns. Pe noi nu ne mai țin puterile.”
Iarna, spune bătrâna, cheltuielile lor sunt mai mici. „Reușim să mai punem deoparte câte două-trei sute de lei. Strângem vreo două mii. Pe urmă ne trebuie una-alta și umblăm la ei.”
Vara, însă, abia de reușesc să se descurce. „Cinci mii de lei am dat pe lemne. Pe urmă, am plătit că ni le-au adus acasă, am plătit cuiva că ni le-a tăiat, am plătit ca să ni le așeze. De la primărie ne compensează doar două mii de lei pentru încălzire, dar ce, ne ajunge? Eu și așa mă tem că nu vom putea ieși din iarnă. O să mai tăiem copacii ăștia din grădină și i-om pune pe foc. Ce va fi mai departe, nici nu vreau să-mi închipui”, spune tanti Vera.
.
*
Soba proaspăt încălzită pufăie fum printre micile crăpături laterale. „Să las oleacă ușa deschisă?”, o întreabă moș Vasile pe tanti Vera, care încearcă să aranjeze cercurile din fier peste gura plitei unde a fiert niște „macaroane cu sare”.
E trecut de ora amiezii, vremea când cei doi bătrâni iau singura masă consistentă pe zi. „Dimineața fierbem apă și dăm drumul înăuntru la niște buruieni de prin grădină. Mai tăiem câte o bucată de pâine și ne ajunge. De-am’, mai târziu, mâncăm mai bine. Fierbem niște cartofi, facem niște crupe. Noroc că mai avem găini care se ouă. Un te miri ce, tot mai avem. La cârnaț i-am și uitat gustul. Nu ne permitem, nu ne ajunge”, se vaită bătrâna.
Moș Vasile și tanti Vera e singurul cuplu din sat inclus în evidența persoanelor solitare și trăiesc „foarte modest”, confirmă Maria Manoli, primara localității. „Sunt singuri și stau ambii pe medicamente. Nu le ajunge pentru lemne, pentru produse alimentare. Chiar recent m-a telefonat doamna Vera și m-a întrebat dacă primăria poate să îi ajute cu niște lemne, pentru a putea ieși din iarnă”, declară Manoli.
A trecut o săptămână de când tanti Vera a primit pensia și deja a și cheltuit-o. „Azi trebuie să-ți aducă și ție banii”, îi spune ea lui moș Vasile, întinzând ochii peste aceeași ferestruică ce dă în ograda goală. „Trebuie să cumpărăm niște săpun, belizna (înălbitor – din rusă) și să luăm și vreo 600 de kile de poamă. Avem anul acesta praznic de pomenire pentru băiat și lasă să fie acolo niște vin”, parcă își avertizează tanti Vera soțul.
Ajutat de cele două cârje, moș Vasile se târâie să iasă afară. E îmbrăcat elegant, într-un sacou gri. Se așază pe prispa casei și așteaptă cuminte, ascultând noutățile de la radioul așezat pe un scaun mic de alături.
Cât a fost tânăr, moș Vasile a lucrat și el în colhoz. Mai întâi a îngrijit pământurile, apoi la fermă – animalele. Era un bărbat zdravăn și puternic. Ținea o gospodărie mare cu cai, boi și mai multe vaci. Avea puțin peste 40 de ani când a fost bătut. A supraviețuit, dar „ne-au ușis nervu’”, explică el sumar consecințele.
„Când nu mai poți și nu ai pe nimeni ca să te ajute, trăiești cu ziua de azi. Ne sculăm dimineață și ne rugăm să ne țină până a apune soarele”, îngână el parcă mai mult pentru sine.
La un moment dat, aceeași față cunoscută le deschide poarta. Poștărița, din aceeași geantă pe care o duce pe umăr, își scoate toate cele necesare pentru a consemna primirea pensiei. Cu mâna tremurândă, moș Vasile apucă pixul și, ghidat de poștăriță, conturează niște cerculețe rotunde. „Gata, ai semnat?”, întreabă mai mult retoric femeia.
Apoi scoate legătura de bani și îi numără demonstrativ în fața bătrânului. Când ajunge la 2.000 de lei, se oprește. „Și matale ți-o mărit-o!”, exclamă ea. Exact cât și soției – cu 400 de lei.
Acum, bugetul total al familiei Melnic constituie 3.600 de lei pe lună. Tanti Vera este contabila familiei, așa că îi ia bărbatului banii și îi dosește bine în buzunarul din față a șorțului pe care îl poartă deasupra unei fuste lungi până în pământ.
Acești bani ar trebui să le ajungă fix cât să-și asigure minimul de existență, dacă îi raportăm la datele stabilite de BNS pentru pensionari (1.760 de lei, per persoană, în 2020). Totuși suma e cu 30% mai mică decât cheltuielile medii la care recurg pensionarii din Republica Moldova, conform datelor aceluiași BNS (2.495 de lei, per persoană, în 2020).
„600 de kile de poamă ori 4 lei kilu, face vreo două mii jumate. Iaca și pensia lui. Nu mai pun lucrul și că ne mai trebuie la poamă, și niște zahăr. Mai avem până la cealaltă pensie măcar de pâine? Noroc că am mai avut din pensia trecută niște lei puși deoparte”, calculează tanti Vera, ținând posesiv mâinile peste buzunarul șorțului, ascunzând parcă o comoară.
.
*
În mica cameră cu fereastra la apus, lumina pătrunde cu greu. Draperiile îngălbenite, cu imprimeuri de trandafiri mășcați, cad încrețite peste bucățile de peliculă prinsă în colțuri cu piuneze. E încă geana dimineții, dar tanti Vera și moș Vasile deja trebăluiesc prin casă. „Când ești bătrân, nu poți dormi mult.”
„Trebuie să sun la cineva să rog să se repeadă până la magazin, să ne cumpere pâine”, spune bătrână. Acum, rareori mai găsesc puteri să iasă din ogradă și, mai ales, să ridice dealul până la marketul de pe strada principală din sat.
„Înainte coceam pâine. Ne ieșea mai ieftin. Acum nu mai pot și trebuie să cumpărăm. Acum totul s-a scumpit. O pâinică face 6 lei. Pe zi dăm 12 lei. Când calculezi, ajungem la 0”, adaugă bătrâna.
Se târâie până în dosul casei, în fața unor uși mari din lemn de care atârnă, de formă, un lacăt ruginit. Le împinge cu putere, lăsându-le să se trântească gălăgios, și coboară cele câteva trepte, sprijinindu-se de perete. În încăperea largă și friguroasă, pe care o folosesc ca beci, stau aranjate cu grijă borcane pline cu de toate.
„A trecut deunăzi o mașină ce vindea legume și am cumpărat iată niște cartoafe, niște ceapă, vreo două kile de morcov și curechi… Curechiul l-am pus deja la murat. Am rugat o femeie și a venit să mă ajute. Mă rog, de-am’ să ne ajungă până la Paște”, spune bătrâna, inspectând produsele aranjate pe pământul rece.
Când se termină micile rezerve, iar bani nu au, trimit veste la magazin să le dea pe datorie. „Nu sume mari, dar pentru noi, [oamenii de la sat,] și 100 de lei e mult”, confirmă vânzătoarea Lilia.
Apoi primesc pensia și se achită. „Așa trăim de multă vreme. Nu doar noi, dar mulți alți bătrâni”, explică tanti Vera.
Cea mai mare bucurie a celor doi este atunci când primesc ajutoare sociale. „Anul trecut am avut mare noroc. Ne-o adus niște colete de prin Germania. Aveam acolo și orez, și zahăr, și ulei. Ne-o mai scutit de niște cheltuieli. Anul ăsta au venit niște școlari voluntari și iar ne-au adus niște producție. Poate nu vom mai face foame”, oftează ea în cele din urmă.