Polina CupceaE trecut bine de zece seara, dar Ana încă stă aplecată peste teancul de teste la matematică, care par să nu se mai termine. Clipocește tot mai des din pleoapele ademenite în mreaja somnului, așa că, la intervale de câteva secunde, tot ridică sprâncenele în sus cu putere. Poate, poate îi mai amână lui Moș Ene vizita nocturnă, măcar până la ultimul test.
Din cauza „micilor restanțe” adunate încă din octombrie, nu se încumetă la odihnă. Trebuie să termine evaluările elevilor, apoi mai are de tăiat câteva fișe colorate pentru lecția de matematică de a doua zi și să mai facă și duș. „Mâine e carnavalul de iarnă și nu pot apărea cu părul murdar în fața părinților. Sunt învățătoare!”
La școală a avut o zi încărcată. Lecții de matematică, română, științe ale naturii. După ore, ajutată de câteva eleve, a dichisit clasa pentru sărbătoare. Apoi a completat registrul, s-a mai sfătuit cu câteva profesoare în privința unui plan didactic și a luat-o spre casă. Era deja 16.00. Și-a permis un repaus de oră și a revenit la datorie. „Doar elaborarea planului didactic pentru o singură disciplină îmi fură aproape două ore, iar pe zi predau câte patru discipline diferite”.
Obosită, își proptește mâna stângă sub tâmpla acoperită de șuvițe cârlionțate și negre, în timp ce dreapta șfichiuiește testele, lăsând în urmă dâre roșii. Brusc, tocul se prăbușește zgomotos între file. Testul Tatianei o face să privească în gol și să-și muște buza de jos. Testul Tatianei, dar și al altor patru elevi care nu au scris aproape nimic la evaluare, îi întărește pe deplin convingerea care o roade pe dinăuntru de luni bune: „Pun cererea de concediere la 22 decembrie”.
Șapte din cei 20 de elevi au obținut suficient la evaluarea la matematică din octombrie, iar cinci nici de suficient n-au tras. „Dacă rup acum, e bun rupt. Eu știu că jumătate din clasă la anul nu trece de examene. Așa că mai bine plec”.
Rezultatele pe care și le dorește de la elevii clasei a III-a din satul Mirești, raionul Hâncești, întârzie să apară. Iar asta o face să se tot întrebe dacă e sau nu o învățătoare bună. A înțeles încă de pe băncile facultății că ea e cea care le modelează copiilor viitorul și că asta nu e o glumă. Și, ca să nu nenorocească viețile celor 20 de învățăcei, e decisă să părăsească sistemul de învățământ. Plus că și meseria nu s-a dovedit a fi cum și-o imagina încă din copilărie. „Viața îmi poate oferi și altceva. Un viitor fără stres, cu mai mulți bani”, constată tânăra învățătoare pe un ton somnoros. Dă volumul telefonului la maxim și pune piesa „Dă-mi dragostea înapoi”, de frații Irina și Anatol Bivol. „Asta e toată discoteca mea”, continuă Ana cu subînțeles.
Limbile ceasornicului de perete se apropie în pas cadențat de ora 23.00. În paralel cu verificarea testelor, tânăra învățătoare transcrie într-un formular rezultatele elevilor. L-a completat abia pe jumătate, dar Ana îl pune deoparte și merge într-o cameră alăturată. Revine îmbrăcată într-o rochie verde în carouri. Și-a cumpărat-o dintr-un magazin de pe str. Ismail din Chișinău, special pentru carnaval. Pe urme îi calcă Viorica, o femeie scundă și îndesată la care învățătoarea stă cu chirie.
– Ei, cum vă pare? întreabă Ana nerăbdătoare.
– Tare frumoasă.
– Mi-a zis o verișoară, când am ales-o, că parcă sunt profesoară de geometrie din cauza pătrățelelor imprimate pe ea.
– Nu o mai asculta și tu. Îți șede tare bine, o asigură femeia.
Învățătoarea se admiră câteva clipe în oglindă, iar zâmbetul zburdalnic îi dispare de pe față. „M-am îngrășat”, lasă aceasta să-i scape, în timp ce-și pipăie burta care se proeminează puțin sub cutele rochiei. Viorica o liniștește că e turnată pe ea și să nu-și mai vâre în cap atâtea prostii. Iar burta, burta va dispărea până a doua zi. Consolată, Ana se înveselește și înhață un „Răcușor” dintr-o farfurie cu bomboane. „Dacă-i așa, ia să mai mănânc o ciocolată, poate până dimineață oi slăbi”.
După ce se dezbracă cu grijă de podoaba în carouri, trage o fugă la baie să se spele pe mâini. E un ritual al ei pe care-l respectă cu sfințenie – nu controlează niciodată caietele cu mâinile murdare. Apoi se instalează din nou în fața testelor încă neverificate și mâhnirea îi pune stăpânire pe chip. „Vreau acum vacanță. Nu mai pot. Parcă-s nebună de cap”, spune tulburată învățătoarea.
Din camera vecină se aude cum Viorica își probozește nepotul. „Scrie o dată și nu te uita pe dealuri”, duduie vocea femeii prin pereți. S-a chinuit în felul acesta toată seara, însă lumea matematicii pare prea enigmatică pentru micuțul Marius.
Tărăboiul din ambele camere se liniștește pe la miezul nopții. După ce a terminat cu testele și restul pregătirilor, Ana și-a călcat rochia și, tiptil-tiptil, se strecoară prin odaia găzdașilor și intră în baie. Când iese, nu mai are putere să-și usuce părul. Cade frântă de oboseală și adoarme cu tot cu prosopul alb înfășurat pe cap ca un turban.
Mâine urmează să-și anunțe șefa că pleacă…
* * *
Înaltă și cu forme, Ana e o fire timidă. Chipul său emană bunătate chiar și atunci când se enervează pe învățăceii săi total dezinteresați de lumea cifrelor și a literelor. Iar elevii o consideră cea mai bună învățătoare pe care au avut-o până acum. Ea fiind a doua la număr. „Chiar dacă strigă la noi, știm că doamna Ana nu se supără. Și ne ajută mult, ne iartă multe”, o descrie Alexandra, o fetiță cu părul și ochii negri.
Tânăra s-a visat profesoară de mic copil. Organiza cu o plăcere nebună „Profesorii și elevii”, jocul ei preferat. Și ferească sfântul să nu-i revină rolul de dascăl. „Eu vroiam să fiu în centrul atenției. Și, nu știu de ce, dar le puneam tuturor numai note de 2”.
Odată cu trecerea anilor, convingerile ei de-a deveni profesoară au rămas de neclintit. Vedea această meserie învăluită într-o aură magică. „Profesorii au fost un model pentru mine. Îi consideram ca pe niște bogătași care nu fac nimic. Odată mă duceam la prășit și zărisem într-un lan de porumb o profesoară. Așa de tare m-am mirat și nu-mi puteam crede ochilor că ea prășește”, își aduce aminte Ana zâmbind.
După absolvirea liceului din satul său natal Bălăurești, raionul Nisporeni, pe 1 septembrie 2013 s-a înrolat în rândurile studenților Universității Pedagogice de Stat (UPS) „Ion Creangă”. „Eram fericită. Visul meu din copilărie curând se va împlini”, își tot repeta în anii ce au urmat. Practică pasivă, în timpul căreia doar a asistat la lecții, a convins-o o dată în plus că „așa de bine mi-am ales activitatea asta!? Doamne, ce minunat că m-am dus la Creangă!”
Abia un an mai târziu, când a venit momentul practicii active și a trebuit să joace în realitate rolul de profesor, înflăcărarea i s-a mai „dezumflat”. „Trebuia la fiecare lecție să faci proiect, să-ți organizezi fiecare minut. Și nu e ușor”, explică Ana. Mai mult, studiile superioare au făcut-o să vadă și alte fațete ale meseriei mult îndrăgite. „E una să înțelegi, dar alta e să predai elevului ca el să înțeleagă. Ei sunt niște copii care abia pot ține pixul în mână. Cum să le explici?” Și cum frământările dacă va fi o profesoară bună și nu va distruge viitorul copiilor o tot măcinau, tânăra și-a propus să facă și un master în pedagogia învățământului primar.
Dar în iunie 2016, când a pornit repartizarea absolvenților în câmpul muncii, Ana s-a înscris și ea în cursă. Învățase pe bază de contract și nu era obligată să participe, dar spera să prindă un loc în satul său natal. Dar așa cum liceul din Bălăurești nu avea nevoie de învățători, tânăra a bătut în retragere. „Am spus la repartizări că eu singură o să-mi caut de lucru”, își amintește tânăra.
Cu diploma de proaspăt absolventă în mână, Ana ezita să ia o decizie francă. „Mă gândeam că voi activa în alt domeniu și, până mă reprofilez, o să stau acasă în sat. Însă prietenii îmi propuneau să lucrez totuși trei ani, să acumulez ceva experiență, căci după asta îmi va fi greu să mă angajez. Balansam”.
Ana tot era indecisă când Viorica, soacra surorii sale și femeia la care stă acum cu chirie, a telefonat-o și i-a propus să vină la Mirești să lucreze învățătoare. Oferta i-a părut tinerei deocheată, amuzantă și total neatractivă. „Am refuzat-o. Mi se părea straniu să vin în sat străin, să locuiesc într-o casă străină. Nimeni nu te cunoaște și pe nimeni nu cunoști. Iar la sat elevii sunt diferiți de cei de la oraș. Dau mai puține rezultate. Deci i-am spus foarte clar că nu vin!”
De partea cealaltă, Viorica s-a agățat de Ana ca de un ultim colac de salvare. Cine să fie învățătoarea clasei a II-a, acolo unde învață și nepotul ei, dacă nu sora nurorii sale?! Chit că și directoarei gimnaziului din Mirești i-a picat bine noutatea despre tânăra absolventă a UPS „Ion Creangă”. O învățătoare tocmai ieșise la pensie și nu dorea nici în ruptul capului să lucreze în continuare. „Mi-a zis femeia că nu mai poate să predea, chiar dacă ar putea să-i ducă până în clasa a patra. De când e în această funcție nu a mai avut viață personală și acum e timpul să-și repare greșeala și să se bucure măcar de nepoți”, redă Elena Crețu esența discuției.
Așa că cele două femei au făcut front comun și o sunau zilnic pe Ana ca s-o convingă să aterizeze la Mirești. În cele din urmă, după lungi și chinuitoare discuții telefonice, tânăra a cedat. Bucurie în colectivul didactic, scârbă în inima proaspetei învățătoare. „Am acceptat numai să nu o supăr pe tanti Viorica”, recunoaște acum Ana.
A adus documentele, a vizitat școala, a făcut cunoștință cu noii colegi și, la final, a anunțat-o pe directoare că pleacă în vacanță în Italia, la invitația unei rude stabilite în peninsulă. Managerul i-a ghicit intenția, a privit-o lung și i-a replicat scurt: „Îi clar cum o să te întorci!” Deși Ana i-a dat asigurări șefei că revine până la începutul anului școlar, în sinea ei spera, de fapt, să rămână acolo și, astfel, să scape de fotoliul de învățătoare pe care-l acceptase fără să vrea cu adevărat.
În Italia a lucrat la un hotel. Cameristă. Nu i-a plăcut deloc. Nu știa limba, nu cunoștea pe nimeni. Se gândea tot mai des la revenirea în Moldova, plus că începea să realizeze că „nu am făcut studii superioare ca să dau cu mătura într-un hotel”.
În orele libere răsfoia „Metodologia de predare în clasele primare”, manual pe care l-a târâit după ea. Cu cât îl cerceta mai mult, cu atât mai puțin își dorea să fie învățătoare în Mirești și să-și îngroape în el cei mai frumoși ani ai tinereții. „E clar că îmi doream la oraș, dar acolo nu nimerești așa simplu. Categoric nu vroiam să vin în sat străin”. Așa că și-a sunat mama și a rugat-o s-o anunțe pe directoarea gimnaziului că ea nu mai vine. „Mama a răcnit atunci la mine pe un ton destul de aspru: Tu ce, te joci de-a școala? Ba azi vrei, ba mâine nu!?”
Apostrofarea mamei a fost ca un duș rece pentru tânăra absolventă. Deși lupta din sufletul ei încă nu contenise, pe 14 august deja își căra lucrurile la soacra surorii sale, iar a doua zi s-a prezentat la școală. Frica a mai slăbit puțin când a văzut cum micuții, veniți să ridice manualele școlare, o salutau respectuos. „Mă vizitase și fosta dirigintă, Ana Gurulea. M-a încurajat cu un: Să nu te temi. O să te descurci, mai ales că ai învățat [cu frecvența] la zi”.
* * *
În 2016, anul în care Ana a preluat ștafeta de învățătoare la Mirești, instituțiile de învățământ superior și postsecundar au lansat pe piața muncii 3.010 absolvenți specializați în pedagogie. Însă doar 287 dintre ei s-au angajat în sistemul educațional, conform datelor furnizate de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării (MECC).
Intrată în hora învățământului, Ana a înțeles rapid de ce majoritatea tinerilor preferă să se reorienteze spre alte domenii. Din cauza volumului mare de muncă, se vede nevoită să-i dedice meseriei mai tot timpul său liber. Toamna trecută a început studiile de masterat, așa că proiectele, evaluările, registrele și toate formularele posibile au împotmolit-o rău de tot. Vineri la prânz pleacă la Chișinău direct la ore. Luni se scoală la patru dimineața și se întoarce la Mirești, ca la opt fix să stea în fața elevilor.
Iubit nu are. Dar chiar și să fie, chit că nici timp nu prea ar avea de el. La discotecă a fost ultima dată în vacanța de Paști, când a mers la părinți. „Deși nu mă plâng, căci nu sunt omul distracțiilor, dar… aș vrea să mă mărit. Sunt băieți buni și la mine în sat, și aici, dar drumul meu e de la școală până la casa doamnei Viorica și înapoi. Pe cine văd eu, dar și unde să ies, când la Mirești ioc distracții?” se întreabă retoric tânăra.
„Dar la ce să vină un tânăr specialist și încă în sat? Atunci când șefii de stat vor crea condiții normale pentru tinerii specialiști, atunci cadrele didactice s-or aciua la sat. Salariul e mic. Ian să le dea 10.000 de lei. Apartamente sociale nu sunt. Chirie cu greu le poți oferi, când majoritatea caselor sunt părăsite. Iar pentru o reparație bună trebuie bani. De unde? Și neapărat în ofertă trebuie să includem și un mire, căci cu distracția la sat e clar”, afirmă solemn Elena Crețu, directoarea gimnaziului din Mirești.
La polul opus, Valentin Crudu, șeful Direcției învățământ general din cadrul MECC, susține că ministerul a întreprins mai multe măsuri, în special în ultimii doi ani, pentru ai ademeni pe tinerii profesori. „S-a mărit salariul cu 11,3%. Îndemnizația unică de 30.000 de lei a crescut, din 2017, până la 45.000 de lei. O normă didactică pentru un salariu de funcție, în primii 3 ani de activitate, constituie 14 ore, și nu 18 ore. Și, începând cu acest an, am redus multe completări de rapoarte”, enumeră Crudu noile facilități ale meseriei.
Însă cele 11,3 %, în cazul Anei, e doar un adaos de circa 340 de lei la salariul său de 3.000. Bani pe care, explică tânăra, acum îi cheltuiește pentru studiile de masterat. Ba se mai întâmpla să cumpere materialele didactice și rechizite școlare tot din banii săi. „Am cheltuiți 2.000 de lei tot procurând cărți și caiete elevilor săraci și încă niciunul nu mi-a întors datoria. Nu o să mai văd înapoi acești bani”.
Respectiv, tânăra rămâne doar să viseze la ziua în care și-ar permite să mai pună ceva deoparte. „Cât pot să-ți dea părinții, când am trei frați mai mici? Cu așa specialitate nu reușești să aduni nimic”, constată Ana, în timp ce își frământă lobul urechii stângi. Iar de indemnizația unică de 30.000 lei încă nici nu s-a atins. E asigurarea ei personală că, în cazul în care nu rezistă trei ani în sistem, să-i poată returna fără probleme.
Însă criza profesorilor e aparent deja o problemă cronică a sistemului de învățământ din Republica Moldova. Elena Crețu așteaptă de vreo zece ani ca tinerii specialiști să dea năvală în Mirești. Școala are nevoie de cadre didactice nu doar la clasele primare, dar și la unele discipline din ciclul gimnazial. Așa că atunci când primarul o anunță că pleacă la Hâncești și întreabă ce să-i aducă, mai în glumă, mai în serios, directoarea îl roagă: „Adu-mi un profesor de matematică și un învățător. Astea sunt cele mai arzătoare la moment”.
Și Crețu nu e unicul director de școală care așteaptă de ani de zile suplinirea locurilor vacante. Iar statistică nu le prevestește nimic îmbucurător. Or datele furnizate de MECC arată că, în medie, doar un absolvent din 10 alege să îmbrățișeze profesia de pedagog, situație care, cu mici devieri, s-a menținut practic constant în ultimii șase ani. Respectiv, tinerii care vin în sistem reușesc să acopere, în medie, doar un sfert din numărul total de locuri vacante.
Nicolae Chicuș, rectorul UPS „Ion Creangă”, spune că tinerii specialiști au destule motive ca să se țină departe de sistemul educațional. „Trebuie să recunoaștem că salariul e o parte destul de motivantă într-un job. Iar la volumul mare de muncă pe care îl are un tânăr specialist, cei 3.000 de lei nu motivează deloc. Nici indemnizația unică de 30.000 lei, pe care au mărit-o la 45.000, a demonstrat că nu îi atrage pe tineri în sistem. Dar dacă mai are familie de întreținut, cum să se descurce tinerii? Plus că în profesia asta trebuie să ai talent. Și ce dacă ai 10 pe linie, dar nu poți preda?”, conchide rectorul.
Și, din moment ce tinerii evită să se avânte în profesorat, pe baricadele educației rămâne un colectiv tot mai îmbătrânit. Iar prognozele sunt și mai sumbre. Șapte din 10 profesori vor fi pensionari, dacă în următorii 10 ani nu va fi înregistrată o creștere semnificativă de cadre didactice noi. Un viitor practic predestinat, dacă ținem cont de faptul că numărul specialiștilor care intră anual în sistemul de învățământ este, în medie, de 4-5 ori mai mic decât numărul celor care părăsesc sistemul, după cum notează un studiu Civitta elaborat pentru MECC.
Gabriela Ojog, director executiv al Fundației pentru Dezvoltare, consideră că situația cere o abordare sistemică, investiții în personal, cât și revitalizarea importanței și demnității de altădată a profesiei de pedagog. „E bine că MECC face unele schimbări, dar problema e mult mai profundă. În primul rând curricula nu a fost modificată de foarte mult timp. Astăzi profesorii trebuiesc să stea în fața elevilor cu metode noi, interactive. Salariile trebuiesc mărite, iar profesorii să obțină statut de funcționar public, cel puțin ei asta sugerează demult, fiindcă acest statut îți oferă niște beneficii. Și să fie instaurat mentoratul. Studenții noștri sunt pregătiți sumar în universități și, când ajung să predea, nu știu pe care drum să o apuce, mai ales când au atâtea hârțoage de completat”, susține Ojog.
Însă Valentin Crudu e destul de sceptic referitor la redresarea crizei cadrelor didactice în viitorul apropiat. „Nu cred că peste cinci ani vom rezolva problema lipsei tinerilor specialiști în sistemul de învățământ. Sunt lacune adunate în sistemul educațional tocmai de la independență și trebuie reparate încetul cu încetul”, afirmă funcționarul.
Și chiar dacă anumite schimbări vor veni, Ana deja nu se mai vede parte a sistemului de învățământ. Beneficiile sumare ale meseriei au făcut-o să renunțe la visul său din copilărie: nu are timp liber și nici bani în pungă, doarme doar câteva ore pe noapte, elevii nu se pregătesc de lecții, părinții nu se prea interesează de odraslele lor. „Chiar dacă nu voi lucra peste un an, o să mă mândresc că am absolvit învățător de clasele primare. Dar eu nu așa mi-am imaginat cariera de pedagog”.
* * *
În ziua carnavalului, Ana sare din pat la 6.30. Are ochii umflați și cearcăne pronunțate. Efectele puținelor ore de somn din ultima vreme nu se limitează doar la asta. Mai simte și înțepături în moalele capului, dar le ignoră. Planurile, evaluările și pregătirea pentru lecții au prioritate în fața durerilor. „Dacă e ora trei dimineața și eu nu am reușit să-mi fac planul sau să controlez temele pentru acasă, le mai las și eu pentru a doua zi. Adică mă scol peste trei ore și le termin”, explică tânăra în timp ce-și trage rochia verde.
Apoi apucă placa de îndreptat părul, care între timp s-a înfierbântat de-a binelea, și vâră între buzele aparatului o șuviță pufoasă din breton. Viorica îi face un ceai, dar tânăra nu vrea să soarbă nicio picătură. Nu are nici timp, nici poftă de mâncare. Femeia înțelege și nu insistă. E martoră de aproape doi ani cum Ana se culcă pe la trei dimineața.
„Eu ce, nu văd că are mult de lucru? Și rezultatele pe care și le dorește de la clasa asta nu o să le obțină, fiindcă e una slabă. Eu simt asta pe nepotul meu. La cât mă țin de capul lui Marius, ar trebui să știe multe, dar la el nu se înscrie pe plionkă (peliculă – din rus.) așa ușor. Am asistat luni la ore. Total dezinteresați. Unul ascute creioane, altul se uită pe dealuri, al treilea se îmboldește cu al patrulea. Nu o să mă supăr dacă pleacă”.
După ce întinde un pic de cremă pe fața rotundă și-și stropește lobii urechilor cu câteva picături de parfum, Ana e gata de plecare. Afară nea Valeriu deja o așteaptă cu cizmele curate în mână. Deși locuiește la cinci minute distanță de școală, ulițele satului sunt doldora de noroi, așa că ia o pereche de galoși în picioare și pornește în urma bărbatului. Într-o mână duce o servietă burdușită până la refuz cu caiete, teste și programe, iar în cealaltă – geanta cu laptopul.
Drumul îngust, încorsetat de garduri și pestrițat de băltoace amorțite de gerul nocturn, abia răsuflă sub glodul posac de decembrie. „Mai bine Guvernul ar repara drumurile pentru profesori”, izbucnește învățătoarea enervată, ocolind un morman de noroi. Când ajung la șosea, nea Valeriu îi predă cizmele și primește, la schimb, perechea de galoși înnămoliți. „Mă întreabă mereu profesoarele cum de ajung la școală fără să mă înglodez? Le răspund, în glumă, că pe ulița mea e uscat ca în pustiul Sahara”. Zâmbește și pornește în sus, pe drumul ce duce la gimnaziu.
Răsfirate pe coasta unui deal, casele celor o mie de gospodari din Mirești pornesc de la drumul național „Poltava” și urcă până pe colină. Strada principală e curată și amenajată, dar pe tânăra învățătoare acest detaliu pare să n-o impresioneze. Satul de baștină, Bălăurești, e de trei ori mai mare, cu liceu, pizzerie, discotecă și trei biserici. „Nu știu din ce parte a bătut vântul când am venit după licență aici”, spune Ana abătută.
În preajma școlii o strigă Petruț, un ucenic de-al ei mai răsărit. Se oferă să-i ducă laptopul. Înșfacă mândru geanta învățătoarei și pornește ca o săgeată înainte. Gimnaziul din Mirești e o clădire mică, călduroasă și prietenoasă, dichisită cu un brad cu luminițe în holul de la intrare. Pe coridor e agitație mare. Unii pici din clasele primare se pregătesc de carnaval, în timp ce colegii lor care și-au ținut reprezentațiile cu o zi înainte se zbenguie printre picioarele adolescenților dintr-a IX-a.
Mai sunt cinci minute până la începutul lecțiilor, dar elevii clasei a III-a deja stau smirna lângă bănci și așteaptă sunetul. Când Ana intră ca un vârtej în clasă, 18 voci o salută tărăgănat: „Bună dimineața, domnișoara Ana!” Nerăbdători, copiii intră în hora cifrelor și se avântă la tablă ca să descâlcească tabelele colorate în roșu și albastru.
– Domnișoara Ana, dar Tania copie, sparge verva din clasă o voce plângăreață.
– Ascultă la lecție și nu pârî, îi răspunde Ana cu întârziere, absorbită de elevii din fața clasei care rezolvă exercițiile de înmulțire și împărțire.
Între timp trebuie să-i mai aprobe unuia ieșirea la veceul din curte, să răspundă coerent la întrebările celor de la tablă, să verifice timpul rămas. Când situația o depășește și gălăgia e prea mare, închide ochii și strigă: „Liniște, vă rog! Ce-i cu voi, clasa a III-a?”
La tablă însă nu-i prea trece pe elevii cu reușite slabe. Majoritatea timpului îl acordă celor mai buni, cam șapte la număr, plasați în primele bănci. Nici volumul mare de teorie care trebuie dezghiocat în 45 de minute n-o lasă să-și schimbe abordarea. „Mai stau cu cei slabi după lecții și le explic temele, dar degeaba. Ar trebui acasă și părinții să se ocupe cu ei, însă am observat că asta e valabil numai la cei buni”, vine și explicația tinerei.
Matematică e urmată de limba română. Atmosfera deja e mai destinsă. Elevii au avut de învățat o poezie, dar din cauza carnavalului, doar trei s-au pregătit. „Noi nu am știut că trebuie pentru azi să o recităm”, se scuză o fetiță din prima bancă și apleacă capul rușinată.
Odată ce-a încheiat și cu româna, Ana își adună picii pentru o ultimă repetiție. Își tot mototolește gulerul rochiei din cauza emoțiilor duble: să organizeze excelent carnavalul și s-o anunțe pe directoare că pleacă. Părinților elevilor le-a dat vestea încă la adunarea din noiembrie, dar „pe-o ureche le-o intrat și pe alta le-o ieșit. Lor puțin le pasă dacă o să aibă învățătoare de la 1 ianuarie 2018”, rebobinează Ana în timp ce-și pune discipolii să repete dansul.
După carnaval, Ana și-a luat inima în dinți și s-a dus în cabinetul directoarei. Nu e pentru prima dată când face acest lucru. De când a venit la Mirești, la fiecare final de semestru tot punea cererea de demisie pe masă, iar Elena Crețu tot refuza să i-o semneze. Prima dată directoarea i-a spus că nu poate să cedeze așa ușor. „Predă vreo 10 ani și atunci o să vezi rezultate”. Dar Ana avea și ea argumentele ei. „Ce mă fac cu ei la examenele din clasa a patra? Dacă o să continuăm în acest ritm, jumătate de clasă va obține negativ!”
Așa că atunci când a văzut-o pe Ana din nou în tocul ușii, directoarea a folosit aceeași tactică. „Așa nu se face. Să lași copiii la jumătate de an. De-am’ du-i până în clasa a IV-a și pe urmă mai vorbim. De unde să găsesc acum învățător?”
Întrebarea fără răspuns a derutat-o pe tânăra învățătoare și a făcut-o să cedeze din nou. „Îmi sunt dragi elevii și mi-i milă să îi las, dar cu o rândunică nu se face primăvară. Deja, dacă nu am plecat astăzi, nu mai are rost să-i părăsesc la vară, când trec într-a IV-a. Chiar nu e corect. De asta am vrut acum să rup”, explică Ana posomorâtă.