Mia BucătaruZorii dimineții abia de-și fac simțită prezența la orizont. E încă întuneric beznă. Orașul amorțit își conturează relieful pietros sub burnița și ceața rece de toamnă târzie. Străzile pustii stau cufundate într-o liniște deplină.
Într-un capăt de oraș, însă, lumea forfotește zgribulită. Aici, la marginea Șoselei Muncești, care este și cea mai lungă stradă din Chișinău, se află Parcul de Troleibuze Nr. 2. Nu este nici ora 05:00 dimineața, iar poarta mare și impunătoare a Parcului este larg deschisă, așteptând să iasă, pe rând, zeci de troleibuze, parcate în șir indian.
În fața clădirii cu iz sovietic, la intrarea prin curtea din spate, s-au format două cozi. Una dă spre dispecerat și alta – spre cabinetul asistentei medicale. Așa prevede regulamentul intern. În fiecare dimineață, medicul dă verdictul: „Apt de muncă”.
În mulțime, cu masca proptită sub nas, stă și nea Costică, așa cum mai este numit de colegi. Are 75 de ani și este cel mai vârstnic taxator. În cei 21 de ani lucrați la Regia Transport Electric Chișinău (RTEC), a încercat toate rutele. Probabilitatea să-l fi observat, îndesându-ți tichetul de călătorie în mână, este foarte mare. Unde mai pui că „am o bază de date mai puternică decât a SIS-ului”, se amuză nea Costică. Le știe calea multor pasageri – clienții lui fideli. Pe unii îi petrece până la uzină, câțiva coboară la piață, pe alții îi petrece cu privirea în clădirea mare și roșie, în care nu a înțeles niciodată „cu ce se ocupă oamenii toată ziua acolo?”
Seniorul de la RTEC nu se agită și nici nu pare prea îngrijorat de vâlva creată în jurul acestui virus. „Nu mi-e frică. Au mai fost pandemii. Și de ciumă, și de holeră. Toate au trecut. Va trece și asta.” Calm, precum o zi senină de vară, bărbatul așteaptă să i se verifice temperatura. „36,5 °C, numai bun de ieșit pe rută.”
***
De când e pandemie, rutina zilnică s-a complicat: măști și mănuși de protecție, viziere, dezinfectant, verificarea temperaturii. Și nu întâmplător. În fiecare zi prin preajma unui singur taxator trec cel puțin 500 de oameni. Sunt și rute care transportă peste 1.000 de pasageri pe zi.
Începând cu 24 martie 2020, timp de cinci săptămâni, troleibuzele și autobuzele din Chișinău și Bălți au circulat fără taxatori, iar transportul public a fost gratuit. Nea Costică s-a mai astâmpărat. A stat acasă, mai mult de nevoie și pentru că „așa trebuia”. Până atunci, nici pericolul de infectare, nici numărul îmbolnăvirilor în continuă creștere, nici știrile care trâmbițau, de dimineața până seara, că-i vai și-amar de noi, nu l-au ținut departe de troleibuz.
Când a revenit la muncă, la începutul lunii mai 2020, a fost echipat ca un cosmonaut, ne asigură șefii lui de la RTEC: vizieră, trei măşti, mănuşi câte 2-3 perechi. La necesitate, în cabina şoferului, mai avea un echipament de rezervă. Atunci abia a simțit greul meseriei. „Nu aveam cum să port viziera. Eu port ochelari de vedere și nici nu o puteam pune pe cap. A mers și fără…”, recunoaște nonșalant seniorul.
Pe 15 mai, starea de urgență s-a încheiat. Restricțiile s-au mai relaxat. Mai ales că, odată cu sosirea verii și a zăpușelii, echipamentul era extrem de greu de suportat.
***
„Transportul public este unul dintre locurile cu risc sporit de infectare din mai multe motive. În primul rând, este un spațiu închis și oricât de mult am dori, nu se respectă distanța socială. Permanent este un flux sporit de oameni. […] Recomandarea noastră pentru toate instituțiile este să ofere persoanelor de peste 63 de ani și care fac parte din grupul de risc, un program de muncă ce ar reduce expunerea sau lucrul la distanță. Aceste recomandări au fost propuse, inclusiv, și pentru taxatori”, explică medicul epidemiolog, Vadim Rață.
De cealaltă parte, responsabilii de la RTEC spun că nu le pot interzice oamenilor să muncească. „Dacă sunt apți de lucru, își dau consimțământul că își doresc acest lucru, noi nu putem să-i refuzăm, chiar dacă au peste 60 de ani”, declară purtătoarea de cuvânt a RTEC, Felicia Rusu. Asta, chiar dacă de la izbucnirea pandemiei, 132 de angajați ai RTEC au prins virusul. Dintre aceștia – 32 sunt taxatori.
***
Nea Costică urcă scările masive din ciment până la etajul doi, acolo unde se află și safeurile ce depozitează tichetele de călătorie. Dispare după peretele netencuit al clădirii. Afară, în aceeași curte din spate, își desfășoară ritualul matinal șoferii. Cu mături jerpelite de malai își curăță bijuteriile pe patru roți. „Ei, este o femeiușcă care face curat, nu mai știu pe unde-i. Da’ nouă ce ni-i greu? Nu ni-i greu, nu ni chică mâinile”, rânjește un șofer între două vârste.
La câțiva pași, în fața unei încăperi mici, fără ferestre și cu o mică ușă din metal la mijloc, e servită cafeaua de dimineață timpurie. Șușotitul oamenilor este întrerupt de nea Ion, unul dintre șoferii rutei 20. Are omul troleibuzul pregătit, actele la mână, dar pe colegu’ Costică ia-l de unde nu-i:
– Dodon a venit? întreabă bărbatul, conștient de chicotelile care vor urma.
– După ghișeala șeia din ouă nu mai are curaj, se aude din mulțime.
În buletin, nea Costică e, de fapt, Constantin Dodon. Iar glumele continuă să curgă.
Nea Costică coboară agale scările blocului administrativ. Cară cu el o geantă gri, pe care o ține cu grijă de toarta mică. Este un bărbat cu păr alb-dalb, ochelari și o privire senină în ochii de un albastru purpuriu. Poartă deasupra gecii „uniforma”, o vestă albastră cu inscripția „RTEC” și ecuson. Nelipsită e și masca de protecție, care acoperă mustața îngrijită. Nasul roșu, probabil de la frigul de afară, îl ține descoperit.
S-a obișnuit cu glumele pe seama familiei lui. Ce să-i faci, dacă are „onoarea” să-l cheme Dodon. „A șaptea roată la căruță, îmi pare că se primește că suntem verișori de-a treilea.”
***
Ora 05:38. Troleibuzul trosnește din toate încheieturile, scoate un tremurici de la vibrațiile motorului și pornește fără grabă din Parc.
„Hai, o zi bună și cu Doamne ajută”, spune nea Costică în timp ce își face semnul crucii. „Parcul de Troleibuze Nr. 2, urmează stația „Uzina Etalon”, se aude în difuzoare.
Conform programului, troleibuzul are de făcut 11 rotații. Ultima, ar trebui să se încheie la ora 19:15. Totuși, nea Costică știe că, de când a început pandemia, ambuteiajele s-au înmulțit. Mulți evită transportul public și circulă mai mult cu mașinile personale. Din această cauză, oricât ar încerca să respecte orarul, este imposibil.
De la prima oprire, deși e dis-de-dimineață, troleibuzul prinde viață. Pasagerii, unul câte unul, își ocupă locurile pe scaune, iar nea Costică se mișcă de ici-colo, ca o albinuță.
„Dacă obosesc? Păi eu deja m-am obișnuit, se amuză nea Costică. Sunt rute mult mai grele. Asta e floare la ureche. Atunci când lucrez, mă trezesc la ora 03:30, poate 04:00. Înaintea deșteptătorului. Întotdeauna! Mă scol și deconectez sunetul ca să nu-i trezească și pe ceilalți din casă. Pentru mine e foarte importantă masa de dimineață, așa că pot să mănânc orice. De 20 de ani de când lucrez, mereu mi-am adus mâncare de acasă. Soția gătește foarte bine. Sunt unii care nu-și aduc. Ăștia mai tineri, în general: cafea, o țigară în gură și așa toată ziua. Dar eu, nu vreau să mă laud, dar nu consum alcool și nici nu fumez. Am încercat odată, în tinerețe. Nu s-a ținut țigara de mine. Treizeci de ani am fost donator activ de sânge, din anul 1976 până în 2006, când am împlinit 60 de ani. Așa e legea, mai mult nu se poate.”
La stația „Asociația Franzeluța” se urcă un boschetar cu o pâine feliată în brațe. Troleibuzul se umple de un puternic miros de urină. Nea Costică, îl ocolește fără să-i ceară plata pentru călătorie, dar îl preîntâmpină să coboare la următoarea stație. O femeie cu o basma, plină cu flori roșii pe cap, începe să se agite. Este deranjată de miros, strigă și insistă să fie dat jos omul cu pricina. Nea Costică încearcă să potolească spiritele și răspunde scurt: „Coboară la următoarea stație”. În general, bărbatul e de neclintit ca Marele Zid Chinezesc: „Celulele nervoase nu se restabilesc. Ș-apoi, te enervezi, îți strici dispoziția, lucrul nu merge bine”.
Numără banii cu grijă și îi aranjează cu o disciplină militărească: număr la număr, Ștefan la Ștefan…
***
La stația „Gara Feroviară” se urcă o femeie trecută de vârsta tinereții, fără mască. Nea Costică nu-i zice nimic, își vede mai departe de pasageri, de rest, de tichete. Femeia trebuia să coboare la un oarecare spital. Care anume? Nici nea Costică nu înțelege. După o perioadă de timp, o altă femeie, mai tinerică, începe să-i facă observație și se iscă un scandal:
– Spuneți-i să-și pună masca pe față! Cum așa? Asta e lege pentru toți. Cine știe ce e cu bătrânica asta? Din cauza la așa oameni vom sta toată viața cu cârpele astea pe față.
– Eu de nică nu mă tem, spune, pusă pe scandal, bătrâna.
– Mor oamenii în reanimație, da’ mata mai deschizi gura. Pune-ți odată masca pe față!
Pasagerii insistă, pe un ton mai ridicat, să fie dată jos. Nea Costică reacționează calm, în timp ce își trage și el repede masca peste nas:
– Eu nu am niciun drept, sunați la 112. Iaca în opriri trebuie să fie câte un polițist. Amuș ajungem.
Un alt pasager, din față, după ce s-a uitat lung la bătrâna fără mască, a exclamat:
– Eiii, eu o cunosc pe femeia asta. Umblă prin toate troleibuzele, special să împrăștie virusul. E zaraznaia. Dați-o jos chiar amu!
Agitația din troleibuz nu pare să se încheie prea curând: „Haideți să ne calmăm, liniștiți-vă!”, îi îndeamnă nea Costică. În cele din urmă, după o bună bucată de drum, femeia coboară , iar în urma ei un nou val de revolte: „Așa oameni trebuie băgați la pușcărie”.
Nea Costică își mai numără odată banii adunați, îi aranjează și de această dată cu o grijă mecanică. Face calcule, numai de el înțelese, și le notează într-un carnețel.
***
Troleibuzul își încheie prima rotație. Înainte de ultima stație, taxatorul desfundă o sticlă cu clor și varsă un pic peste o cârpă albastră. Mirosul puternic, înțepător, ajunge în toate colțurile troleibuzului. Nea Costică își începe ritualul de dezinfectare. Șterge cu cârpa barele de metal, ușile, spătarele scaunelor și restul suprafețelor ce sunt mai des atinse de pasageri. În stație, apare de nicăieri un bărbat îmbrăcat într-o geacă militară, trăgând dintr-o țigară. Înarmat cu o canistră albastră, conectată la un dispozitiv de pulverizare, anunță: „Toată lumea coboară pentru dezinfecție!”
Operațiunea durează câteva minute, timp în care șoferul coboară și predă niște acte dispeceratului și, repede, înapoi pe traseu.
Ora 07:20. Prima rotație s-a desfășurat conform orarului, fără întârzieri. Urmează ora de vârf a dimineții. Peste 10 minute troleibuzul se umple ochi. Nea Costică își face cu greu drum printre pasageri, împingându-și umerii în față.
„Hai, aici în față, cine a mai urcat? Transmitem banii.” Taxatorul nu are dreptul să interzică pasagerilor să se îmbulzească-n troleibuz. Poate face asta, însă, jandarmul care patrulează în stație. Dar, ia-l de unde nu-i. Troleibuzul se umple ochi, iar oamenii stau aliniați ca chibriturile în cutie.
În câteva clipe orașul s-a trezit de-a binelea. Toată lumea se grăbește la muncă. Se circulă bară la bară. De-a lungul străzilor apar mașini parcate neregulamentar. La a doua rotație, troleibuzul întârzie cu mai mult de o oră. „Nu ai cum să respecți orarul, îngână nea Ion, șoferul. Vedeți ce se face? Deși azi trebuia să fie o zi mai liniștită, niciodată nu am văzut așa ambuteiaje”.
***
De cum troleibuzul Nr. 20 cotește pe șoseaua Hîncești, Nr.13 îi face depășire și o zbughește înainte. Nea Costică râde: „Gata, noi nu mai avem niciun pasager până la Ismail. Cu cât mai multe bilete vândute ai, cu atât salariul e mai mare”, ne lămurește taxatorul. Se dă o adevărată luptă pentru fiecare pasager. „Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.”
Rotația asta a întârziat prea mult. Nea Costică se sfătuiește cu șoferul și decid să facă pauza de masă. „Până la Parc. Troleibuzul circulă până în Parc”, răsună în difuzoare.
După ce șterge din nou barele și suprafețele din troleibuz cu aceeași cârpă peste care a turnat clor, Nea Costică își scoate geanta din cabina șoferului și se grăbește repede spre cantină: „Înainte mâncam în troleibuz. De când cu pandemia, nu ne mai dă voie. Înainte, la cantină se aducea mâncare din centrală. Acum de când cu COVID, totul s-a închis. Noroc că ne dă voie, cel puțin, să mâncăm în cantină”.
După ce și-a spălat mâinile la robinetul din colțul camerei, nea Costică își scoate grăbit din geantă mâncarea aranjată în caserole separate. Trei ouă fierte, trei pârjoale, într-un borcan mic – salată de roșii, câteva felii de pâine, înfășurate în peliculă alimentară și un termos cu ceai. Abia când s-a așezat să mănânce, și-a dat jos masca și i s-a putut observa musteața deasă și zâmbetul cuminte.
La masa de alături, după ce a parcat troleibuzul, se așează grăbit și șoferul. E la volanul troleibuzului din anul 1976. De trei ani e la pensie, dar nu se lasă de meserie: „Eheee, dap noi suntem încă în putere”.
***
Constantin Dodon s-a născut cu câteva luni înainte de a se încheia cel de-al doilea război mondial, într-o familie de oameni gospodari cu șase copii. Au locuit cu părinții într-un sătuc mic, o suburbie a Chișinăului. Chiar și așa, de mic copil, nea Costică a fost și cu oile și cu sapa pe deal. Întotdeauna a iubit pământul. Însă, de la 18 ani, după 11 clase, s-a angajat la o fabrică din Chișinău. A lucrat acolo 33 de ani, până la destrămarea Uniunii Sovietice.
„Înainte nu era nimic electronic, toate aparatele funcționau mecanic și eu lucram la strung. Aveam două ture, de dimineață de la 07:00 până la ora 16:00 și altă tură de la 16:00 până la 00:00 noaptea. O săptămână lucram în primul tur, o săptămână în al doile. Așa era în Soviețchii Soiuz (din rusă: Uniunea Sovietică).”
S-a angajat o perioadă ca paznic la o fabrică de vinuri ca, într-un final, începând cu 1 aprilie 2000, să se facă taxator. De aici a și ieșit la pensie. „Îmi place munca!” Așa își motivează nea Costică îndelungata activitate. Părinții l-au educat să fie vrednic și corect. „Cât mai pot, de ce să nu muncesc?” Și banii sunt o motivație, recunoaște bărbatul.
***
Deși se preconiza o pauză de o oră, totul se petrece foarte repede. Șoferul și taxatorul au mâncat în grabă și pornesc din nou la drum. Doamna de la dispecerat îi grăbește: „Nu am de o oră transport pe rută, trebuie să ieșiți”.
După ora 10:00 transportul circulă mai mult gol. Pasageri puțini, ambuteiaje mai puține. Pe la 11:20, nea Costică se așează pe unul dintre scaunele din spate și ațipește pentru câteva clipe. Aproape de stația terminus mai înmoaie cârpa albastră în sticla cu clor și dezinfectează din nou toate suprafețele. Același bărbat pulverizează, în grabă, dezinfectant pe culoarul îngust dintre scaunele troleibuzului. În același ritm alert pasagerii urcă și troleibuzul pornește iarăși la drum.
Nea Costică numără din nou banii și îi așează cu grijă. Pe mâna stângă are un tatuaj. Semn al unei mari iubiri. E numele primei soții, „Musica”. L-a făcut pe când făcea armata în Crimeea, la aviație. Aflase că soția-i născuse prima fetiță. Mare bucurie!
Ora 13:41. Troleibuzul circulă aproape gol. Ambuteiajele s-au mai potolit. Nea Costică pune mâna la gură și astupă un căscat puternic. Ațipește pentru câteva clipe. Chipu-i senin devine din ce în ce mai istovit. Încheie rotația cu aceeași rutină de dezinfecție. De această dată, nu mai urcă nimeni să pulverizeze soluție din canistra albastră. „În orele amiezii e mai lejer. Lume puțină și parcă orașul este mai gol.”
***
E trecut de ora 17:00. Soarele deja a apus, iar oamenii se întorc de la serviciu. Orașul prinde să se agite. Se circulă greu. Troleibuzul – plin ochi. Cu mânecile cămășii suflecate, nea Costică se strecoară printre oameni, cu mișcări greoaie. De distanță socială nici vorbă, nici că i-ar păsa cuiva.
Când oamenii se mai răresc, nea Costică își numără din nou bani și notează cu grijă rezultatele pe o foiță îngălbenită. Întinde la fiecare pasager tichet și insistă atunci când cineva refuză biletul de călătorie.
„Noi nu suntem restaurante să ne lase lumea de ceai. Sunt și din cei care fac nebunii, dar pe mine doi lei nu o să mă îmbogățească. Sunt și taxatori buni și șoferi buni, dar sunt și răi, de toate felurile. Unii șoferii așteaptă să se împartă cu vârocica (din rusă: câștig). Dap’cum! […] Eu am lucrat mult timp cu o șoferiță tânără. Era tare principială, respecta regulile cu strictețe. Numai 30 de oameni în troleibuz, maxim 35. Dacă așteptau oamenii în stație, ea special oprea mai departe să nu se suie nimeni. Cu partea femeiască e interesant.”
***
Amorțeala nocturnă din troleibuz e destrămată de o femeia gălăgioasă: „Eu am crescut pe timpul lui Lenin și Stalin și mă mândresc cu asta”, încerca femeia să-i explice unui bărbat că înainte era mai bine. Nea Costică ascultă dezbaterea dintr-o parte fără să se implice în discuție.
„Nu înțeleg nostalgia asta după timpurile sovietice, gândește cu voce tare nea Costică. Unde era înainte mai bine, nu înțeleg așa oameni. Noi lucram atunci pi dijeaba. Lucrurile erau foarte scumpe și nici nu erau prin magazine. Lucrau atâtea fabrici la noi, dar producție nică. Nu aveai ce să cumperi. Am fost săraci și vai de noi.”
Ora 18:45. Troleibuzul e blocat de aproape o oră în ambuteiaje. Nea Costică ridică o sprânceană, îngrijorat: „Nu știu dacă mai facem vreo rotație. Cine știe când ieșim de aici”. Încruntă sprâncenele, își numără banii și își face din nou contabilitatea. 460 de bilete vândute până la această oră: „Pentru ziua asta e bun. Am avut și zile mai bune, și mai rele”.
Ora 19:10. Nea Costică numără pentru ultima dată banii și, ca de fiecare dată, aranjează cu grijă bancnotele: număr la număr, Ștefan la Ștefan. Troleibuzul intră în Parc.
Taxatorul își ia geanta din cabina șoferului, îl salută călduros și coboară din troleibuz. Se îndreaptă spre aceeași clădire gri cu iz sovietic și urcă scările grosolane, târându-și picioarele. „Costică, Costică. Hai mai vioi”, îl recunosc femeile din spatele ghișeului.
Nea Costică zâmbește sfios. Numără câte bancnote are de un leu, de 5, de 10, 20, 50, peste care mai adaugă o bancnotă de 200. Își face calculul și conchide: 968 de lei. Se apropie de ghișeu și îi întinde prin mica deschizătură din perete notițele și banii. Apoi, se îndreaptă spre peretele de vizavi, acolo unde stau atârnate zeci de dulăpioare din metal, cu lăcăți diferite. „Iaca aici e seiful meu” râde nea Costică, strecurând mica lui comoară: biletele rămase și 20 de lei – bani de rest pentru următoarea tură.
***
După ce își ia rămas bun de la doamnele din încăpere, nea Costică își strânge cu grijă puținele lucruri și coboară în stația din fața Parcului. Își ia rămas bun și de la doamna de la dispecerat, o femeie încă în puterea vârstei, care își scoate nasul fără mască, prin fereastra mică a ghișeului în timp ce încearcă să deslușească numărul troleibuzului ce se apropie de stație.
„Da, da, mulțumim. La revedere! Echipament avem…”, spune femeia cu încredere, în timp ce bâjbâie pe sub masă în încercarea de a-și găsi masca de protecție. „Iată, avem și dezinfectant”, arătând la un recipient plin ochi, cocoțat lângă niște vazoane cu flori pe un dulap vechi din lemn.
Doamna de la dispecerat spune că pandemia nu le-a schimbat prea mult activitatea. „Câte troleibuze au fost înainte, atâtea și acum.” Pandemia nu a speriat nici angajații: „Oamenii sunt nevoiți să muncească”.
Afară e la fel de întuneric ca atunci când a început munca cu noaptea-n cap. Nea Costică își freacă mâinile și dă bucuros din cap atunci când cineva îl salută politicos. Așteaptă în stație troleibuzul, deja ca un simplu pasager. O ultimă cursă pentru această zi, e cursa spre casă.
„M-ați prins pe ultima sută de metri. Vreau în curând să las lucru. Nu mai am timp pentru treburile casnice. De lucru acasă găsești, putere să fie.”