Mia BucătaruDupă o beție soră cu moartea în seara de Revelion, Mircea s-a trezit în 2020 hotărât să-și schimbe viața. Avea 27 de ani și niciun viitor în față. „Ajunsesem un bețiv ordinar.” Când a început pandemia, tânărul lucra într-un centru comercial, la o librărie. Ajunsese acolo printr-un prieten. Era e perioadă atât de tulbure că nici el nu-și amintește cum a semnat contractul de angajare și cum a plecat din barul unde, seară de seară, împărțea pahare cu tărie. Era, însă, hotărât să se lase de viciu: „Aveam cărți împrejur, nu sticle cu bere”.
Viața lui intra ușor-ușor într-o normalitate liberă de alcool. Și când colo, dă peste noi pandemia de COVID-19, iar tânărul se pomenește fără o sursă de venit și un refugiu. Singura bucurie rămasă erau tobele, în care bătea cu o deosebită plăcere în timpul repetițiilor din garajul unui membru de trupă.
Într-o zi, mai mult din dorința de a-și alunga plictiseala, picioarele l-au adus în atelierul prietenul său, Adrian, un pielar cu experiență. Acesta i-a permis să-i țină de urât și, din vorbă în vorbă, să-i fure și din meserie. „Pe viitor aș vrea să-mi fac propria colecție, un nume de brand. Vreau să mă dezvolt și vreau să învăț cât mai multe din acest domeniu.”
***
Atelierul unde își petrece Mircea zilele, uneori și nopțile, se află la etajul doi al unei clădiri în stil sovietic, din sectorul Buiucani al Capitalei. E dosită bine după blocurile înalte și gri. De-a lungul coridorului lung, îngust și întunecos, stau aranjate, una lângă alta, uși masive de lemn, din spatele cărora răzbate un miros puternic de vopsele.În încăperea mică, însă foarte înaltă, cu două ferestre care se întind spre tavan, de nici dacă te-ai ridica în vârful degetelor nu le-ai putea ajunge, stau aranjate tot felul de obiecte. O colecție impresionantă de vinil, telefoane mobile din primele generații, avioane din plastic și casete audio dau micii încăperi un aer ușor vintage. Printre unelte, piulițe și bucăți de piele și-au făcut loc personaje mitologice în miniatură. Iar pe pereți, pe lângă tablouri hippie, stă agățat un topor din lemn, inspirat din civilizația vikingă.
Cu căștile telefonului în urechi, Mircea își caută de treabă prin atelier. Este ora 19:00 și se încăpățânează să termine de meșterit o geantă de voiaj. Vrea s-o de-a gata în câteva ore. Lucrează la o măsuță mică din mijlocul încăperii. Își încruntă privirea și străpunge cu acul marginile bucății de piele dure, însemnate milimetric. Coase atent și migălos.
„Ajunsesem un bețiv ordinar… Probabil, dacă nu era perioada asta de pandemie, rămâneam acolo unde eram”.
Sunt deja șapte luni de când a prins meșteșugul. Îi place ceea ce face și face totul cu plăcere. Pandemia l-a impus, practic, să-și descopere pasiunea. Lucrează șapte zile din șapte. De aceea a și reușit ca, într-un timp atât de scurt, să-și pună pe picioare o afacere suficient de profitabilă.
„Eu sunt mândru de mine, sunt mulțumit că am reușit să ies din prăpastia unde căzusem, că am reușit să învăț o meserie care, pe lângă satisfacție, îmi aduce și bani. Probabil, dacă nu era perioada asta de pandemie, rămâneam acolo unde eram. Îi mulțumesc lui Adrian, care m-a învățat și mi-a arătat tot ce știe. De unde să iau pielea, cum să o prelucrez, de unde să iau furniturile. Sunt mulțumit, însă eu sunt un perfecționist și îmi dau seama că mai am multe de învățat.”
Recunoaște că se mai inspiră uneori de pe Internet sau mai trage cu ochiul pe la concurenți. „Mi-ar prinde bine niște studii de designer.” Însă, în mare parte, ideile îi aparțin. Designul genții la care lucrează acum, de exemplu, l-a gândit singur.
***
Mircea a rămas orfan de mic. A apucat să-i simtă prezența doar mamei. Pe tatăl său nici că și-l poate aminti. „Au bolit”, spune tânărul, resemnat. A crescut și copilărit mai mult la rude. „Le sunt foarte recunoscător. Puteam să ajung la casa de copii, cine știe ce soartă avea să am. Dar, de bine – de rău, am primit o educație.”
A fost un copil cuminte. „Nu făceam cine știe ce nebunii, eram doar foarte curios. La fiecare serbare eram pe scenă. Cântam 3 Sud Est, Dragi învățători sau ce mai era pe atunci. Eram pasionat și de Eminem. Fratele meu mai mare, fiind la Chișinău, cumpăra casete și atunci când se sătura de ele mi le trimitea mie.”
După absolvirea clasei a 11-a la un liceu din nordul republicii, s-a transferat la unul din Chișinău. Atunci a descoperit pasiunea pentru cântat. „Eram pornit să fac răpcic. Erau în școală vreo doi băieți care la fel cântau rap, dar erau din ăștia de bani gata și mi se părea mie că se uitau de sus la mine. Însă, eu vroiam foarte tare să cânt. Și un coleg de clasă a înființat o trupă de pank. Eu pe atunci nici nu știam ce înseamnă rock. Pank, nici atât.”
S-au adunat: un solist, un chitarist, un toboșar. El era solistul. Au găsit un garaj într-o margine de oraș unde repetau de câteva ori pe săptămână. Trupa de atunci nu dădea nici concerte, nu avea nici fani. Nici măcar un nume de scenă nu avea. Erau niște puști cu pasiune, dornici să facă artă. Atunci a învățat Mircea să cânte și la chitară, și la tobe.
Prima chitară și-a cumpărat-o din banii din indemnizația de la stat. „Categorie specială socială”, râde Mircea, amintindu-și timpurile trecute. Jumătate de an, cei 300 de lei lunar au întârziat să apară. Iar, atunci când au venit toți deodată, în cont se adunase o sumă frumușică. Mircea a scos toți banii și a mers la un magazin de instrumente muzicale. „Mă îndrăgostisem de acea chitară”.
În ultima jumătate de an de liceu s-a întors în sat. „Pur și simplu muream de foame. Am pus coada între picioare și m-am întors la neamuri. De bine, de rău aveam un cartof în grădină, o roșie, un ou.” Cât timp a stat la Chișinău a locuit cu fratele său și familia acestuia într-o mică garsonieră de la periferia orașului. „Îți dai seama, ei erau doi, un copil de câteva luni și eu, un adolescent de 17 ani, într-o mică cămăruță. Asta era capeț (din rusă: groaznic). Trăiam cu 200 de lei pe lună. Mâncam ceva la cantina liceului și seara cumpăram un pachet de făină și îmi făceam turte”.
S-a întors în sat, unde a absolvit liceul eminent. „Am luat BAC-ul cu nouă și ceva. Da, învățam bine. De fapt, nu aveam încotro. După ce am terminat 12 clase, rudele mele, care aveau o autoritate pentru mine, mi-au zis: Ori la juridică, ori la economie. Astea-s profesii bune. Așa poți să-ți câștigi o bucată de pâine”.
A revenit la Chișinău, fiind deja student la Drept. Însă, nu a fost foarte impresionat de studiile de la facultate, pe care, de altfel, le-a abandonat după primul an de studiu. Și s-a făcut ospătar.
***
La 19 ani, Mircea, credea că cel mai important în viață este să-ți trăiești viața din plin. Zis și făcut. Ziua servea băuturi și gustări clienților care treceau pragul localului unde lucra, iar nopțile le rezerva petrecerilor. „Eram încă copchil. Ce înțelegeam eu din viață?” Și pentru că se pricepea foarte bine să vândă, în scurt timp a fost avansat manager. Această nouă funcție presupunea mai multă comunicare cu clienții, pe care reușise să-i cunoască personal și cărora nu le putea refuza propunerea de a bea cu ei câte un păhărel. Încet- încet, fără să-și dea seama, căzuse în patima alcoolului.
„Beam foarte mult. În fiecare zi. Și eu aveam chestia asta că dacă am băut o bere trebuia să duc treaba până la urmă. Nu știam să mă opresc. Uneori eram atât de beat încât adormeam seara pe stradă, cădeam și dormeam în drum, pe trotuare. Uneori mă trezeam dimineața în pat cu câte vreo fată și nici nu știam cum o cheamă. Îmi era așa de rușine. ”
Chiar și așa, în 2013, Mircea a reușit să pună bazele unui proiect muzical pe care și l-a dorit foarte mult. De data asta s-a apucat de folk metal, o fuziune dintre heavy metal și muzica folk. Un gen muzical destul de unic și inedit în părțile noastre.
„Harmasar” e numele de scenă a trupei. A reușit să cucerească atenția publicului, iar odată cu asta a venit și succesul. „M-au vrăjit ritmurile astea rapide. Mă atrăgea să cânt mai repede, să dau tot din mine. Mai ales când vedeam că prietenilor le plăcea ceea ce facem. De atunci am reușit să câștigăm niște concursuri, să participăm la niște festivaluri, atât în țară cât și peste hotare. Am scos și un album de care suntem extrem de mândri.” Acum băieții abia așteaptă să se termine perioada de pandemie ca să se întoarcă pe scenă. Sunt siguri că „vor rupe” încă mult timp înainte. „Toți mai avem câte un job. Altfel cum, din ce să trăiești?”
Viața de noapte, deplasările, concertele și after party-uri și-au pus, însă, amprenta. „Era o adevărată nebunie. Mulți oameni mă știau și toți vroiau să mai servească cu mine. Iar eu nu îi refuzam niciodată. Hai să bem o bere, îmi propuneau mulți, dar ei nu știau că eu mai băusem cu alți cinci înainte și urma să mai beau cu alți zece după ei”.
S-a despărțit cu greu de instrumente sale muzicale. A fost nevoit să le vândă pentru a-și plăti datoriile pe băutură.
***
Când a început pandemia, Mircea lucra, de câteva luni bune, într-un centru comercial, la o librărie. „M-am întâlnit într-o zi cu managerul de la librărie. E și el muzicant, ne-am cunoscut la un festival în Vaslui. Iaca trebuia să deschidă librăria, dar nu găsise librari. Nu mai știu exact cum am ajuns acolo să lucrez”. Noul loc de muncă l-a ținut, cât de cât, mai departe de băutură. „Ei, lucram la librărie, aveam cărți împrejur, nu pahare de bere”, râde lung Mircea.
După petrecerea de Revelion, scăldată-n alcool, i s-a scârbit. „Îmi amintesc că m-am trezit pe 1 ianuarie și mă simțeam atât de rău. Mă durea capul și tremuram. Era culmea deja. Nimeni nu-și dădea seama, dar eu ajunsesem un bețiv ordinar. În perioada aia am început să citesc o carte de dezvoltare personală despre „Mорскиx котики” (din rusă: pușcașii marini) – niște băieți din marina americană, care au o pregătire fizică extrem de bună și așa am decis să încep un mod sănătos de viață”.
Începând cu data de 1 ianuarie 2020 nu a mai pus gram de alcool în gură, iar ulterior a lăsat și celelalte vicii. A început să facă sport și să lucreze asupra disciplinei sale. Atunci când a început starea de urgență, centrul comercial a fost închis, librăria și-a sistat activitatea, iar angajații au fost transferați în șomaj tehnic. Mircea nu avea bani puși deoparte și nici alte venituri care să-i asigure existența.
Dintr-o întâmplare, la sfârșitul lunii martie, a nimerit în atelierul prietenului său Adrian, care, mai bine de 10 ani, se ocupă cu confecționarea manuală a obiectelor din piele.
„M-am dus să-i mai țin de urât. De fapt, și eu mă plictiseam să stau singur toată ziua, toată lumea stătea în izolare, totul era închis.” La început, Mircea nu părea să acorde vreun interes meșteșugului. „Tăiam frunze la câini. Ne jeluiam unul altuia pe viață.” Mircea nu a avut niciun scop ca să se reprofileze, mai ales să se facă pielar. Credea că pe el artist îl fac urechile muzicale și tobele. Dar s-a înșelat.
„Prima lucrare pe care am făcut-o a fost o brățară. Nu m-am gândit să o fac pentru bani. Am meșterit-o pentru prietena mea. Am pierdut o zi întreagă, dar mi-a ieșit ceva frumos. Am impresionat-o. Apoi, a doua zi, a fost ziua de naștere a unui prieten, și, la fel, ca să nu mă duc cu mâna goală, pentru că bani de cadou nu aveam, i-am făcut un breloc. I-am gravat pe el numărul mașinii și numele lui, ceva de genul, nu-mi mai amintesc.”
Lucrările pe care le realiza le fotografia și le posta pe paginile lui de socializare. A fost foarte surprins că lumea îi apreciază munca. „Așa am început să am primele comenzi. Primul portmoneu l-am făcut cadou pentru mama iubitei mele, primul rucsac – cadou unei bune prietene. Făceam, fotografiam și postam. Feedback-ul era peste nivelul așteptărilor, asta m-a motivat foarte mult.”
Când restricțiile s-au mai domolit și centrul comercial a fost redeschis, Mircea a fost rechemat la munca de librar. Însă, tânărul deja avea câteva comenzi de executat. „Am înțeles că nu poți fugi după doi iepuri deodată. Am zis: fie ce o fi. Și am lăsat librăria, dedicându-mă atelierului.”
***
La început nu era sigur că făcuse o decizie bună. Nu era sigur că va avea suficiente comenzi pentru a se putea întreține: „Am zis să-mi urmez visul”.
„Am riscat”, recunoaște tânărul. Fostul său anturaj, prietenii, oameni pe care îi cunoscuse prin barurile pe unde a lucrat sau în alte circumstanțe, se regăsesc acum printre clienții săi. Până a prins la dibăcie și-a mai dat câteva ciocane peste degete, s-a înfipt cu acul, s-a înțepat, însă cui îi mai pasă acum.
Mircea și-a făcut un plan. În cinci ani se și vede patronul unui atelier de pielărie de toată frumusețea, la case lui la curte și un câine.
–––––––––––––––––––––––––
Editare: Olga Ceaglei
Foto: Mihail Calarașan & arhiva personală a lui Mircea.