Criza acută de cadre didactice în școlile din țară menține în ringul educației dascăli aproape seculari. Cel mai în vârstă a adunat 86 de ani, urmat în top de colegi ceva mai tineri – 82 și 81 de ani. Trei octogenari, toți într-o formă de invidiat. Obiectele pe care le predau se regăsesc si ele într-un clasament – disciplinele cu cele mai multe locuri vacante. „Bine că-i avem! Sunt sănătoși, mintea le e lucidă. Înainte!” afirmă bucuroși directorii școlilor.

 

În Republica Moldova practic fiecare al șaselea profesor este pensionar. Datele Ministerului Educației (ME) arată că, din cei aproape 29.000 de profesori care activează în instituţii de învăţământ primar şi secundar general în anul 2016-2017, circa 16% au depășit deja vârsta de 60 de ani. Totodată, cea mai numeroasă categorie o reprezintă dascălii care nu mai au nici ei mult până să-și celebreze nunta de ametist cu viața. Mai exact, echipa pedagogilor care se încadrează în categoria 50-59 ani numără peste 7.500 de membri, ceea ce presupune peste 26% din numărul total. Asta în timp ce tinerii de până în 30 de ani abia de ajung la 12%.

„În prezent doar 10% dintre absolvenții de la specializările pedagogice se angajează în calitate de profesor sau educator. Dacă nu veți acționa, în anul 2021 numărul cadrelor didactice cu vârsta de pensionare va constitui 50% din numărul total de cadre didactice care activează în sistemul educațional”, avertiza în toamna anului trecut compania de consultanță în management „Civitta”, citată de ME.

Până una alta, greul educației rămâne pe umerii profesorilor experimentați. Și, chiar dacă ponderea femeilor din numărul total de cadre didactice constituie practic 86%, cei mai în vârstă dintre ei sunt totuși bărbați. Oameni și Kilometri vă prezintă istoriile celor mai bătrâni trei profesori care și-au găsit un loc pe podium.

 

* * *

Valentin, 86. Cu un vraf de caiete subțioară și cu o geantă diplomat masivă în mână, Valentin Isanin urcă robotic scările până la etajul doi. Se ferește atent de elevii care au inundat coridoarele înguste ale Liceului „Dimitri Caraciobanu” din or. Comrat, înnebuniți de sunetul recreației. Clasa e pustie. Pune geanta pe masă și se așează greoi. Până să vină elevii, își buchisește ochii peste caietele aranjate teanc în două rânduri.

E îmbrăcat într-un costum de culoarea firelor din cap: gri împletit cu cenușiu. Sprâncenele sunt o pădure deasă de fire negre răzlețite de sub care pornește o privire ușor speriată și ștearsă. În timp ce verifică paginile pline de formule matematice, buza de jos îi tremură ușor pe fața împietrită de ani.

Sunetul la lecție adună elevii gălăgioși din holuri. Zumzetele se termină imediat ce pășesc pragul clasei. Salută militărește – Zdrastvuite, Valentin Mihailovoci! și își ocupă locurile în bănci. În loc de răspuns, profesorul așteaptă mut până când ultimul discipol intră și închide ușa. „Ce nu vă este clar la tema pentru acasă?” începe Valentin Isanin cu voce calmă.

Câțiva ridică mâna. Se apropie de fiecare în parte și îi explică formula (a±b)2 = a2±2ab+b2. Apoi îi roagă pe toți să o mai repete, în cor, încă o dată. Ca să se asigure că au înțeles, profesorul țintește elevii aleatoriu și-i scoate la tablă.

La lecțiile sale regină e disciplina. Nimeni nu se foiește prin bănci. Elevii stau cuminți și cu ochii când la tablă, când în caiete. Dacă cineva produce un crâmpei de zgomot, profesorul se ridică agale și, cu mâinile la spate, face un tur prin jurul băncilor. Îi măsoară pe toți cu ochii negri și obosiți de greutatea anilor și-i apostrofează: „Copii, eu nu sunt mulțumit de gălăgia din clasă”.

Revenit la locul său, analizează cârnațul de cifre înșirat pe tablă de o elevă și constată că fata s-a împotmolit. Ca să explice mai bine lumea matematicii, profesorul folosește deseori vorbe pline de haz. „Nastea, ce a rămas după bombardament?” întreabă acesta după ce taie câteva cifre. Eleva se înseninează și scrie rapid răspunsul corect.

Valentin Isanin predă matematica de 65 de ani. Avea 21 de ani și locuia în actuala Federație Rusă când i s-a încredințat un loc de muncă la Comrat. „Mama mea e Rusia, iar tata e Găgăuzia. Și tare nu iubesc când cineva o supără pe Rusia”, afirmă profesorul încruntat.

Viața nouă din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească nu l-a speriat pe tânărul profesor. Pe lângă loc de muncă, statul l-a asigurat și cu locuință. Nici în comunicare nu a întâlnit impedimente, limba de serviciu fiind aceeași – rusa. „Eu știu doar câteva cuvinte în română”, zice Valentin Isanin.

De atunci, a avut grijă ca elevii din școlile în care a predat să cunoască bine matematica. Încearcă să explice pe înțelesul tuturor, chiar dacă metodele sale au și ele o vârstă înaintată. „Nu cred în noile tehnologii. Acasă am doar mașinuțe de calculat, pe care nu le mai folosesc de ani buni. Nu cunosc cum funcționează un computer”, explică profesorul.

Exemplifică sensul teoriilor și a formulelor cu glume și pilde luate din viață. Ca discipolii să priceapă cine e mai mare dintre 1/3 sau 1/4, bătrânul pedagog folosește, drept exemplu, fructe imaginare: „Avem un harbuz. Îl împărțim în trei, apoi în patru. Care hrincă va fi mai mare?”. Pe cei care nu înțeleg tema îi țese în exerciții până apare o sclipire de rezultate corecte în caietele lor. Nici pe cei care primesc note negative nu-i lasă de izbeliște. „Vanea, o să-ți dau adăugător. Vin examenele și nu se poate așa”, îl avertizează pe un elev dintr-a IX-a, care a roșit până în vârful urechilor când i-a fost anunțată nota la testare.

Pe chipul lui Valentin Isanin nu se citește nici un interes pentru cele lumești. E prea absorbit de profesia sa. „Dintre toate limbile lumii, cea mai bună e matematica”, ne asigură acesta, punând accent cu drag pe ultimul cuvânt. Crede că puterile o să-l mai țină câțiva ani ca să împartă cunoștințe elevilor. „De ce să stau acasă dacă sunt sănătos și pot să-mi fac treaba?”, întreabă retoric profesorul.

La cei 86 de ani a apelat de puține ori la serviciile medicului. Îl supără nițel tensiunea și, din când în când, simte mici înțepături deasupra pieptului, în partea stângă. „Mă păstrez cu un regim alimentar corect. Nu beau, nici fumez. Nu mănânc orice și fac multă mișcare. Exerciții”, se laudă profesorul cu forma fizică excelentă.

Nici de suflet nu uită. Lectura este una dintre pasiunile bătrânului. Mica bibliotecă din apartament îl răsfață cu diverse texte, în special semnate de scriitori și poeți ruși. „Cât nu ar fi de straniu pentru un matematician, dar îmi place să citesc și să recit poezii. Imediat cum ajung acasă – lecturez. L-am citit integral pe Eminescu”, dă din cap cu înțeles Valentin Isanin.

Colegii de serviciu, ca și elevii, au un respect aparte pentru bătrân. În primul rând, că e un profesor de calibru, iar în al doilea rând, că nu face lucrul de mântuială. „E foarte dedicat și grijuliu. Predă foarte bine. Elevii chiar cunosc materialul la acest obiect. O să-l menținem atât cât va mai putea. Cu părere de rău, tinerii specialiști nu vor să vină. Jumătate dintre profesorii liceului sunt pensionari. Bine că-l avem pe el, așa, cu vârsta de 86 de ani”, zice Iulia Todoroglo, șefa de studii a liceului.

 

* * *

Emilian, 82. Când ajunge la cea de-a opta flotare, mâinile încep să-i tremure. „Noooouuuă. Zeeeece. Gaaaata!” anunță bătrânul prinde gâfâituri, lăsându-se în genunchi. Își ridică fața numai zâmbet din poziția patrupedă și spune mândru: „Eu pot să fac și până la 30”. Se îndreaptă de șale în aceleași ritmuri de tremolo, își trage răsuflarea preț de câteva secunde și apucă mingea de baschet. Se tăvălește cu obiectul sferic când pe spate, când pe burtă, după care o lasă foșăind lângă scaun. Imediat pornește exercițiile acrobatice: acum ridică picioarele la 90 de grade, acum le întinde în sfoară, acum se lasă în poziția rândunicii.

Așa își începe diminețile Emilian Iușcenco, profesor de educație fizică în Cahul. Câteodată repetă exercițiile și pe la ora trei noaptea, când se trezește cu dureri de picioare și nu poate să adoarmă. Asta e unica suferință fizică care-l supără la vârsta de 82 de ani. „Trebuie să te ții în formă, altfel nu are rost să trăiești pe pământ. Am fost odată la un sanatoriu și când vedeam bărbați înalți, zvelți și frumoși, dar în față aveau un burtoi cât un poloboc, mă întrebam cum de nu le este greu să târâie atâta slănină după ei?” își amintește profesorul, care urăște de moarte orice milimetru de grăsime adunat pe burta sa.

La micul dejun își prepară fulgi de ovăs. Rade peste terci când un morcov, când un măr. Apoi se pornește la școală. Pașii sprinteni ce-l fac să semene cu un pițigoi îl poartă la Liceul „Ion Vodă” din Cahul, unde predă de aproape două decenii. Până la amiază, uneori și până la chindii, nu mai mănâncă nimic. „Așa mi-am deprins organismul. Ciugulesc când ajung acasă. Nu fac abuz de alimente”, explică Emilian Iușcenco.

Până atunci, mănâncă sport în diferite forme: volei, baschet, gimnastică. În sala de educație fizică a petrecut cel mai mult timp din viața sa. Soția lui, pe patul de moarte, i-a reproșat că „toată viața te-am așteptat. Altă femeie demult te lăsa”. „Da, am dedicat zile întregi acestei discipline. Antrenamentele le terminam și la 10 seara. Acum, că am mai puține ore, la patru seara”, povestește nostalgic profesorul.

E uscățiv, zvelt și înalt, cu o piele de copil pe obrajii aproape fără zbârcituri. Bretonul îi cade într-un zuluf argintiu pe fruntea lată. Provine dintr-o familie de oameni simpli și unicul dintre frați care a făcut studii superioare. De mic a iubit sportul, iar pentru un loc la universitate a plătit cu zile întregi de foame. „Pe atunci era greu să faci studii, dar am reușit”, spune Emilian Iușcenco încântat.

Predă educația fizică din 1958. Mai întâi a fost angajat la un orfelinat, apoi la o școală de medicină, după care s-a mutat la liceul din Cahul. „O lecție de educație fizică e greu de predat, explică acesta. Ora trebuie să conțină nu doar exerciții, salturi, tumbe și alergări, dar și multă armonie. Vreau să le predau omenie, ca sufletul și corpul să fie în echilibru”.

Astfel, primele zece minute din lecție o dedică teoriei. Explică elevilor cum se execută corect unele exerciții, după care le vorbește despre bine, rău și fericire. Îl mai citează pe Platon sau Confucius, apoi, restul lecției îi ține ocupați cu sport. Nu-i slăbește din ochi pe niciunul. Dacă vede că gălăgia crește vertiginos, fluierul sfârâie între buzele supte.

Copiii simt o mică diferență dintre el și colegul său mai tânăr cu 50 de ani, Andrei Țâmbală. „Diferența e că domnului Emilian nu-i place gălăgia și vrea să fim mai cuminți, dar domnul Andrei ne ia mai ușor”, remarcă Ion, unul dintre elevi.

Însă pentru Andrei Țâmbală, Emilian e un adevărat erou și, ceea ce-i diferențiază, de fapt, e experiența. „Uite câți ani are și în ce formă fizică excelentă se menține. Face lecțiile în rând cu mine. Eu amețesc după câteva ore, dar el e tot mai vioi. Dacă am avea mai mulți profesori ca el, obiectul de educație fizică ar avea doar de câștigat”, se arată sigur colegul profesorului de 82 de ani.

 

* * *

Timofei, 81. Râde de se prăpădește când aude câți ani are cel mai în vârstă profesor din Republica Moldova. „86? Păi trebuie să-l găsesc și să mă trântesc cu dânsul. Eu îs pațan (flăcău – din rus.) pe lângă dânsul”, zice Timofei Bivol amuzat, deși are doar cu cinci ani mai puțin decât colegul din UTA Găgăuzia.

Bătrânul e profesor de fizică și are certitudinea că o va ajunge din urmă pe o profesoară din Federația Rusă care, în cadrul unei emisiuni TV, se lăuda cu stagiul de muncă de 70 de ani. „Încă 10 ani îmi mai trebuie și gata, dar dacă o să pot să predau și la 100 de ani, tot e bine”, schițează Timofei Bivol un zâmbet larg între favoriții lați.

Se apleacă peste o construcție din bobine metalice străbătute de curent electric și asamblată pe masa din cabinetul său de lucru. Figura robustă și masivă, ornată cu o față roșie și luminoasă, îl întineresc cu câțiva ani. Nimeni dintre discipoli nu-i ghicește vârsta octogenară. „Ei, trebuie să aibă vreo 70 de ani”, afirmă gânditor un școlar de-a VII-a.

Elixirul tinereții fără bătrânețe e alcătuit dintr-un pahar de lapte de capră dimineața, un păhărel de vin negru la amiază, multă mișcare și o halteră de 16 kg pe parcursul zilei, iar seara – odihnă și liniște. „Când ajung acasă, după ore, mă apuc să fac ceva prin ogradă. Dacă nu fac nimic, ridic ghira (haltera – din rus.) de zece ori. Am când să dorm – în sicriu!” explică profesorul, în timp ce mâinile de uriaș împletesc mai departe firele metalice.

Se laudă că nu a fost la medic de jumătate de secol. Avea 28 de ani când a apelat pentru prima și ultima dată. „O problemă minoră. Dacă ai grijă de tine, nu-ți trebuie nici medic, nimic. Eu am reviste de sănătate pe care le citesc. Am încercat odată să beau timp de două săptămâni câte 125 de ml de vin roșu sec pe zi și așa mi-am pus la punct tensiunea”, zâmbește Timofei Bivol vioi.

De profesia sa s-a îndrăgostit de mic copil, pe timpul războiului. Își aduce aminte ca azi de profesorii care umblau îmbrăcați în alb și se purtau regește: „Ah, când îi vedeam cum se îmbrăcau, cum vorbesc, Doamne…”. Astfel, apreciat din plin de profesorul de fizică din școala natală de patru clase și susținut cu un pumn de făină de părinți, căci era după foamete, a reușit să termine opt clase în satul vecin. A urmat un colegiu și, în 1958, absolvește cu succes Facultatea de Fizică de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. „După ce am absolvit, am cerut să predau în cea mai păcătoasă școală din raionul Orhei – în satul Vâprova”, își amintește Timofei Bivol. 10 ani mai târziu e transferat într-un sat vecin, Morozeni, acolo unde la anul va împlini 50 de ani de când predă.

Lecțiile sale sunt pline de vigoare și umor, precum i-i firea, întrebuințând și expresii mai puțin înțelese de elevi: „Ioane, aici nu ești la sobranie (adunare – din rus.) de colhoz!” Dacă vreun școlar răspunde excelent, atunci blestemele îi curg gârlă din gură: „Te-am molipsit de un nouă? Să se țină de tine ca boala de omul sănătos!” Drept răspuns, elevii râd zgomotos.

Profesorul Timofei, ca și ceilalți colegi ai săi urcați pe podiumul celor mai în vârstă profesori, nu folosește metode noi. Nu vede în ele niciun efect. „Dacă ar avea ceva efecte aceste metode: de grup, pe fișe, câte doi sau patru în echipă, atunci nu am avea atâta dezinteres față de școală”, o trântește bosumflat bătrânul.

A fost odată la o lecție deschisă special ca să cunoască ce mai e nou în materie de predare. „[Profesorul] i-a împărțit pe elevi în grupe și le-a dat niște fișe să rezolve împreună exerciții. Apoi s-a controlat fișa unei singure echipe. Eu chiar am rugat să văd ce au făcut și celelalte grupe. Și nu era nimic rezolvat, numai s-au fâsâit pe acolo. Da’ așa, dacă nu erau fișele, mai ascultau ceva. Le-am spus în față administrației că eu nu mă voi folosi de aceste metode. Nu dau randament, domnule!” constată moșul plin de sine și bate cu degetele în masă.

Așa că, la orele sale, repetitio est mater studiorum. Păzea dacă cineva nu cunoaște cum se numește bobina din construcția de pe masă. Îi pune pe toți elevii să repete în glas de 10 ori: „Re-o-stat!”. Mulțumit, îi privește pe sub ochelari și le zice: „Să țineți minte până la 100 de ani. După?”. Răspunsul nu se lasă mult așteptat. Un cor de glasuri tinerești urlă tarzanic: „Uităăăăm!”.

Totuși, recunoaște că, indiferent de metoda de predare folosită – fie nouă, fie veche – interesul elevilor pentru carte nu e ca pe vremuri. Le mai povestește lucruri care nu sunt în cărți, dar pare să nu-i prea intrige pe școlari. „Odată le-am arătat cum funcționează o mașină electrostatică. Unul învârtea manivela, iar ceilalți puneau mâna pe rând. Un pic îi curenta, dar ei tare se mai bucurau. Și i-am lăsat până s-au electrocutat toți, dar asta nu e de ajuns ca să-i faci să le placă cartea”, oftează fizicianul.

Elevii îl au de profesor bun. „Notele se pun pe dreptate. Ce-i drept, strigă [atunci] când se enervează, dar nu vrem altul. El e haios și asta ne place”, îl laudă Maria, elevă la gimnaziul din Morozeni.

Părerea Mariei e susținută și de fostul elev, acum și el profesor bătrân în același gimnaziu, doar că de educație muzicală. „Nu-mi plăcea mie fizica, dar de el, da”, râde Tudor Negară și-i face cu ochiul lui Timofei Bivol. Eram un puști, clasa a patra, când el venise profesor de fizică la noi în școală”.

Maia Glatcovschii, directoarea gimnaziului, afirmă că bătrânul profesor de fizică e destul de încăpățânat și nu se supune nimănui. Îl cunoaște încă de pe când i-a fost elevă. Și acum mai ține minte cum Timofei Bivol fredona la lecție „Teomnaia noci” (noapte întunecată – din rus.), dacă nimeni nu știa tema. „Aplică metodele vechi, nu le practică pe cele interactive. Vede bun în ceea ce a fost, dar e bine măcar că elevii cunosc fizica la perfecție. Așa cum este, dar o să îl ținem cât va putea. Mintea îi e lucidă. Alt profesor nu mai vine [la noi]. E o utopie să vină cineva la șapte ore pe săptămână, și încă în sat”, conchide directoarea.

Foto – Polina Cupcea