Oameni și KilometriÎn jurul lacului din Parcul „Valea Morilor” din Chișinău e plin de adulți, copii, câini, biciclete și trotinete. Evelina își îndreaptă ochelarii galbeni și îi ocolește intuitiv, pentru că nu-i vede clar la propriu. Vederea ei e de doar 3–5%.
Pe lângă pista din jurul lacului, uneori aleargă și pe un drum umbrit de copaci care se înalță pe dealul de alături. El a devenit pista ei improvizată. „Când e soare și, brusc, umbră, pe mine mă orbește și alerg pe achipuite”, spune ea.
Chit că a învățat traseul pe de rost. Știe unde sunt rădăcini, pietre sau unde trebuie să se țină mai pe dreapta. Mai puțin bicicliștii care coboară în viteză. Evelina le-a învățat sunetul roților și știe că are doar câteva secunde pentru a se feri din calea lor.
***
Evelina Crețu este atletă paralimpică. Are 33 de ani, s-a născut în Chișinău și face sport de performanță de șapte ani. Tatăl ei, Sergiu Crețu, este fost halterofil olimpic și antrenor emerit al lotului național de haltere. Evelina își amintește că, atunci când îl însoțea la cantonamente, nu avea voie să-i spună „tata”. Trebuia să-i spună pe nume: „Serghei Ivanovici.” „Eu, evident, uitam și începeam să strig tare: „Tăticuuuu!” și mă opream brusc, când îmi dădeam seama”, își amintește Evelina chicotind.
Împreună cu „Vadimka”, fratele ei mai mic, visau să fie „sportivii lui tata”. Însă ambii au aceeași diagnoză și le este contraindicat să ridice greutăți.
Înainte să pășească pe pista de alergare, Evelina și-a dorit să fie pe scenă. Voia să fie actriță. Până în clasa a III-a, a învățat într-o clasă cu profil teatral. Într-unul dintre spectacole, a jucat-o pe „baba oarba.” „Iată soarta mea”, spune ea ironic.
Doar că atunci purta ochelari și vedea totuși mai bine. Iar când într-unul dintre cantonamentele în care mergea cu tatăl ei și-a stricat ochelarii și a ajuns la oftalmolog, n-a mai putut citi nici măcar literele din primul rând de sus. „N-am observat că mi-am pierdut vederea. Părinții mei erau șocați. Mai ieri copilul vedea, iar azi – nu.”
Așa au început drumurile la medici și controale, tratamente tradiționale, netradiționale, și chiar și „la babe”. „Am mâncat atâta morcov…”, își amintește ea râzând.
Mult timp, nimeni nu-i putea spune exact ce are. I se indica maculodistrofia. „Dar asta e cum ai spune răceală la toate bolile respiratorii, e prea general”, explică Evelina.
În cele din urmă, medicina a reușit să-i dea un diagnostic exact – retinita pigmentară. Este o boală genetică rară care afectează retina și duce la pierderea treptată a vederii, fără să aibă un tratament care să o vindece complet.
Atunci a venit momentul să meargă la o școală adaptată – Liceul cu profil tehnologic pentru copii cu vederea slabă din Chișinău. Însă tehnologia era primitivă – lupi grele cu lumină și monitoare vechi care le oboseau ochii. „Noi fără dureri de cap și fără amețeli nu ieșeam de la liceu”, își amintește ea.
Dar dorința de a fi actriță nu a părăsit-o. După absolvirea liceului, a mers la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. La admitere, și-a jucat bine rolul de văzătoare, căci nimeni nu și-a dat seama că vede diferit. Doar la proba finală, cineva, totuși, a observat că ea nu privea direct în ochi și a întrebat-o: „Tu vezi rău?”
Evelina a confirmat printre lacrimi.
Nu a fost admisă.
***
Îi ia 12 minute să facă cercul de 2,4 kilometri în jurul lacului. E ușor iritată, pentru că oamenii nu respectă regulile celor două piste și trebuie să fie atentă la toți. A avut deja accidente. Odată s-a ciocnit cu un copil și au căzut, altădată nu a observat lesa dintre un câine și stăpânul lui și s-a împiedicat. „Săracul câine și săraca de mine”, râde Evelina aproape isteric.
Oprește lângă o gheretă și se pune în rând, dar nu stă locului nicio clipă. Se mișcă din față în spate, cu pași mici, săltăreți, ca să-și dezmorțească picioarele. Cumpărără apă carbogazoasă rece. „De la ea nu apare așa de rapid nevoia de a merge la baie”, explică ea.
Se mută la umbră, lângă scările de la intrarea în parc, și bea cu poftă, în înghițituri mari. Urmează exerciții de întindere a corpului. Începe cu gâtul, apoi umerii, brațele, trunchiul și picioarele. La final, se apleacă și încearcă să ajungă cu palmele la pământ. „Ai, ce bine! Oi, ce bine!”, tot exclamă ea în timpul exercițiilor.
***
După ce nu a fost admisă la actorie, Evelina a ales o altă direcție. A mers la Universitatea de Educație Fizică și Sport, la kinetoterapie. Acolo lucrurile n-au fost tocmai simple. La examene, susținea teoria oral. Pentru asta, făcea zeci de drumuri, depunea cereri, vorbea cu profesorii, explica de fiecare dată de ce nu poate lucra ca ceilalți.
Pentru cei din jur, însă, ea părea încrezătoare. „Toți credeau că sunt cu nasul pe sus, dar eu mergeam cu capul sus pentru că, cu vederea de jos, mă uitam ca să văd”, spune ea râzând. Ideea e că Evelina are câteva pete pe retină unde nu vede deloc. De asta își mișcă des capul dintr-o parte în alta, ca să înțeleagă ce se întâmplă în jur.
Și-ntr-adevăr. Dintr-o parte, nu ai spune niciodată că vede atât de puțin – merge drept, cu mișcări sigure și capul sus, vorbește și râde zgomotos. „Eu am învățat să joc rolul de «văzătoare»”, explică ea.
La universitate a practicat de toate: înot, atletism, gimnastică, lupte și jocuri dinamice. La o competiție universitară de atletism chiar a luat locul 7 din 100 de participanți. Dar primul contact cu sportul de performanță a fost abia în 2017. Până atunci, nu știa aproape nimic despre sportul paralimpic.
A încercat mai întâi înotul și l-a practicat aproape doi ani. „Pe jos sunt săgeți mari, după care îți dai seama când trebuie să te oprești și să te întorci, înainte să te lovești cu capul de pereți în apă.”
În același timp, doi prieteni din liceu o tot convingeau să încerce atletismul. Și ea a acceptat. În mai 2019, a început să le practice pe ambele, în paralel. Atunci a și cunoscut-o pe actuala antrenoare și a convins-o să o pregătească. „Eu antrenam copii la acel moment, dar Evelina avea deja 26 de ani”, explică Alexandra Cravțova de ce decizia de a-i deveni antrenoare a fost una dificilă.
Prima competiție, în Polonia, a venit la doar câteva săptămâni după ce a început antrenamentele. „Eram atât de stresată, că mi s-a ridicat și temperatura”, își amintește ea. O dureau mușchii și a luat antiinflamatoare, care sunt permise, dar nu și recomandate.
La proba de 200 de metri, nu i-a ajuns o milisecundă pentru calificare. „Și toți mă luau peste picior cu milisecunda aia”, se amuză Evelina. Tot atunci a participat și la cursa de 400 de metri, unde s-a calificat pentru Campionatul Mondial de Para-atletism care a avut loc în același an în Dubai și la care Evelina a trecut a 13-a linia de finiș.
***
Parcul „Valea Morilor” e spațiul ei improvizat de antrenament. La stadionul „Dinamo” pista e mai organizată, dar practic niciodată liberă. Zeci de oameni se antrenează în același timp și nu toți știu că Evelina vede atât de puțin.
Iar la complexul sportiv acoperit „Manej” se mută în perioada rece a anului. „Pe timp de iarnă acolo în general e vesel – e mai frig ca afară. Unica chestie că este acoperiș și nu este ud”, constată Evelina.
„A fost și o responsabilitate pentru mine să o iau la antrenamente”, ne spune Alexandra Cravțova, antrenoarea ei. „Mă gândeam în ce spații lucrăm și cât de sigur este pentru ea.”
Niciunul dintre locurile în care Evelina se antrenează nu e sigur pentru sportivii cu deficiențe de vedere. Odată s-a lovit într-un copil, altădată – într-o bară de metal uitată pe pistă și pe care nu a reușit să o vadă la timp.
Însă chiar dacă antrenamentele sunt complicate, competițiile au dus-o pe Evelina în locuri în care altfel nu ar fi ajuns. A participat la zeci de competiții și fiecare din ele a fost diferită.
La o competiție deschisă din 2024 organizată în Croația, toți sportivii paralimpici din Moldova au fost cazați într-o casă. Acolo găteau împreună, iar seara mergeau la mare să privească apusurile. „A fost ca într-o familie”, povestește Evelina.
Iar unul dintre cele mai memorabile momente a avut loc anul trecut, la Campionatul Mondial de Para-atletism desfășurat în India. A fost și competiția în care s-a simțit cel mai stabil emoțional. „Eram calmă, dar ne-am intoxicat toți”, își amintește ea.
În noaptea dinaintea cursei, avea febră și vomitase. Îi era rău chiar și de la aer. Și totuși a ieșit la start.
***
„Sunt multe lucruri care te sufocă, te epuizează emoțional”, constată Evelina și le enumeră: „spațiile neadaptate, riscurile, traumele și calificările”.
Anul trecut, ea s-a accidentat de două ori în două săptămâni. La un antrenament, a călcat într-o groapă și și-a sucit piciorul. A încercat să-și revină repede, pentru că urma o competiție importantă în Cehia. La următorul antrenament, cineva i-a ieșit în cale în timp ce alerga. S-a ferit și s-a lovit cu piciorul de o țeavă. „Moralul meu era la pământ, nu dormeam nopțile și acela era începutul depresiei.”
Apoi au venit atacurile de panică. Spune că traumele doar au scos la suprafață ce se acumulase de ani întregi: frica, neputința, viitorul nesigur, presiunea de a fi mereu pregătită, de a corespunde, de a demonstra. Și, la un moment dat, corpul a cedat. „Eram ca o legumă. Nu puteam nici lucruri simple să fac: să am grijă de mine, să aleg cu ce să mă îmbrac.”
Mama a fost cea care a dus-o de mână la neurolog, căci Evelina se opunea. „Nu voiam să iau antidepresive.” Totuși din vară a început tratamentul și a continuat să meargă la întreceri. A ajuns și la competiția din Cehia, dar a avut „rezultate mai slabe ca de obicei”.
Iar la începutul acestui an, a decis să facă o pauză scurtă de la sport și a adoptat o cățelușă, o malteză albă, pe care și-o dorea de foarte mult timp. A botezat-o Liolia.
Primăvara a reluat antrenamentele, pentru a reveni în formă. Tratamentul cu antidepresive e pe final, dar „am pus câteva kilograme din cauza lor”, se îngrijorează Evelina.
În iunie planifică să plece la o nouă competiție în Cehia, care va fi organizată pentru a doua oară doar pentru femei. Totodată, a decis că vrea să încerce proba de 1500 de metri. „E mai greu psihologic, dar tot mai mulți sportivi după 30 de ani fac această decizie.”
***
Evelina visează să ajungă pe piedestal la Jocurile Paralimpice, la „cea mai grandioasă competiție de pe glob”, cum o descrie antrenorul Dumitru Prodan, care antrenează deja de 20 de ani sportivi cu dizabilități locomotorii. A avut șansa, însă la calificările pentru Jocurile Paralimpice Tokyo 2020 (desfășurate în 2021, din cauza Covid-19) s-a oferit un singur slot pentru femei la proba de atletism și a plecat o sportivă cu piticism.
Dar, oricât de mult nu și-ar dori să participe la Jocurile Paralimpice, are și o rezervă. „Cea mai mare frică, ca sportivă, e că n-o să fac față”, se confesează ea.
La multe competiții, povestește Evelina, fizic se simțea pregătită, dar emoțiile o consumau înainte să înceapă cursa. „Eu gândeam prea mult: cum voi alerga, cum pun piciorul și, când ajungeam la start, eram deja fără puteri.”
Emoțiile au un impact mare în sport, ne spune Dumitru Prodan. „Sunt foarte multe cazuri când sportivul ajunge la competiție foarte bine pregătit, dar, din cauza emoțiilor sau fricii, participă foarte slab. Este un lucru pe care îl știm foarte bine, chiar și din știință: pregătirea sportivă presupune inclusiv componenta psihologică, iar la moment, în Moldova, avem doar vreo doi psihologi specializați.”
Iar controlul emoțiilor e crucial, pentru că în proba de atletism există o singură încercare, spune Evelina. Dacă pornești înainte sau prea târziu de sunetul de start, poți fi descalificat. „Te pregătești atât de mult și doar câteva secunde decid totul.”
***
Exercițiile de întinderea se termină repede și urmează cele de bază. „Voi începe cu ceva mai lejer, că n-am făcut demult la scări”, spune ea.
Poartă colanți negri mulați, o maletă albă și o bluză turcoaz. În picioare are o pereche de adidași roz aprins. Totul e ales cu grijă. „Eu, nebuna, îmbrăcam și sutien la început. Doamne, era tare inconfortabil”, spune ea și râde cu poftă.
Stă la baza scărilor de la intrarea în parcul „Valea Morilor”, cu mâinile în șolduri și privește la acel du-te-vino de oameni necontenit. Face calcule și alege o parte. Speră că ceilalți se vor feri de ea și pornește cu pas săltăreț, ridicând genunchii sus, apoi coboară.
Așteaptă din nou la baza scărilor, înainte să treacă la următorul exercițiu: sărituri peste o treaptă cu picioarele unite. Doi bicicliști coboară în viteză pe scări și trec pe lângă ea ca vântul.
La ultimul exercițiu, își schimbă partea scărilor. „Oamenii se plimbă… Asta eu nu știu ce am pierdut eu aici cu antrenamentul meu. Ce, n-ai loc unde să te antrenezi?! Stai acasă!” ironizează ea.
Termină antrenamentul și, cu spatele drept și pas sigur, se îndreaptă spre casă. Acolo unde o așteaptă Liolia, cățelușa care o ajută să reziste.
Text – Anastasia Suslov (stagiară)
Foto – Polina Cupcea