Victoria BortăTrei ori pe zi. Cinci zile pe săptămână. Circa 250 de zile pe an. Cu o regularitate cadențată, Anton Popa coboară în pământ de aproape patru decenii. Pentru el, hoinăreala prin măruntaiele scoarței terestre a devenit deja o rutină roasă până la banalitate. La o adâncime de câțiva zeci de metri nu există iarnă sau vară. Ninsori sau arșițe. Vremea aici e neputincioasă. Aici e regatul întunericului continuu și a unui anotimp nedefinit, menținut constant la +14 grade Celsius.
Într-un cabinet de la etajul doi al unei clădiri industriale sumbre și roase de ani, nea Anton stă aplecat deasupra biroului. Ochii azurii îi fug peste foile îngălbenite ale unor registre, în timp ce un pix strangulat de degetele masive tot notează ceva. Cu fruntea brăzdată de cute adânci, e absent la haosul creativ care domnește pe masă – o tablă de șah, pixuri, cataloage, fluturași promoționali, mai multe cutii de ceai și cești.
De pe un perete lateral, singurul ochi hipnotic al acvilei de stat monitorizează încăperea. Companie îi țin câteva tablouri și calendare, unele cu termen de valabilitate deja expirat. În față, două geamuri lunguiețe cedează înaintea luminii de dimineață. Alături, spânzurat de perete, stă un stativ înzorzonat cu sticle de ulei și o candelă. Chibriturile o injectează cu viață doar „de sărbători”.
Bărbatul a adunat aproape 60 de ani în părul cărunt, dar constituția încă robustă refuză să cedeze în fața timpului. Destul de sprinten, se ridică de la masă, înhață unul dintre registre și o foaie albă și iese.
Ușa cabinetului dă într-o sală spațioasă. Pe scaunele care sprijină pereții încăperii deja stau răzlețiți cam două duzini de bărbați trecuți de prima tinerețe. Un microbuz alb îi culege în fiecare dimineață de prin satele din împrejurimi și îi aduce la lucru. Aceștia șușotesc și chicotesc ca niște puștani. Se ogoiesc abia când nea Anton își face apariția.
„Mâine va fi avansul!”, le dă acesta vestea. „Ooo!”, exclamă unul dintre bărbați, în timp ce liniștea se transformă într-o forfotă dispersată. Apoi, rând pe rând, fiecare muncitor se apropie de o masă și scrie pe foaia albă suma pe care și-o dorește. După, își confirmă prezența la datorie cu o semnătură în registru și intră în vestiar. „Mă mănâncă mâna dreaptă deja”, remarcă unul dintre ei. „He-he, simți banii”, constată altul, zâmbind degajat.
După ce toți muncitorii au făcut turul foii albe și a registrului, nea Anton se retrage în cabinetul său. Mai petrece vreo jumătate de oră printre hârțoage și iese din nou. Dar nu înainte de a-și face semnul crucii la icoana țintuită deasupra ușii.
Coboară scările, iese din clădire, cotește după colț și reintră deja pe o altă ușă. Ajunge în baie, face duș și își schimbă hainele obișnuite pe cele de lucru – o uniformă albastră și o cască albă. Apoi se îndreaptă spre o încăpere alăturată plină cu lanterne metalice de forma unor sfere. Lângă un dispozitiv pentru încărcarea bateriilor stă Valentina, o femeie în vârstă cu basma înflorată pe cap și în halat bleu.
Femeia îi întinde lui nea Anton o lanternă și mai schimbă câteva vorbe. Lucrează alături de el de jumătate de viață. „El răspunde de toți minerii. Se află cu dânșii în mină. Îi mai apără uneori de șef. Avem un muncitor care nu prea vine la lucru. Mai umblă cu băutul. Se ține de capul lui și tot îl cheamă. Când s-a mai pomenit așa ceva?! Să umble masterul după muncitor”, își caracterizează femeia colegul de serviciu.
Între timp, în încăpere intră un bărbat înalt, la blugi și geacă. Îi spune Serghei Bordea și e inginer-șef. Își ia și el o lanternă și o cască albă. Odată echipați, bărbații ies afară. Așteaptă minute bune până un coleg le aduce un cablu metalic. Îi anunțase cineva din mină că aveau nevoie de el pentru una dintre mașinării.
Intrarea în mină e vizavi de blocul în care își are cabinetul nea Anton. O gaură obscură cu adiere macabră, într-un perete tăiat în coasta unui delușor. De fapt, sunt două găuri. „Pe una intră muncitorii, pe alta intră aerul”, explică inginerul-șef. Degajați, bărbații pășesc în interior. Ecoul pașilor răsună sub bolta de piatră, în timp ce umbrele propriilor corpuri li se lungesc în față.
/
* * *
Mina la care lucrează nea Anton se află la vreo sută de metri de traseul Chișinău-Orhei, într-un capăt de Măgdăcești, sat limitrof din raionul Criuleni. Curtea arată ca un șantier – camioane în așteptare și camioane îmbătrânite pe osii golașe, o macara ruginie și numeroase blocuri de calcar extrase din măruntaiele pământului. Totul străjuit de câteva clădiri învechite și 12 patrupezi pestriți.
Pe moment aceasta este cea mai adâncă mină funcțională din Republica Moldova. Are o adâncime de 150 m și galerii răsfirate la 6.200 m, potrivit datelor furnizate de Agenția pentru supraveghere tehnică din cadrul Ministerului Economiei și Infrastructurii. În general, se află pe locul doi, fiind devansată doar de mina „Sarmat” din or. Cricova. Liderul, care acum se află într-o pauză de activitate, coboară la 217 m și a săpat galerii de 7.800 m.
Nea Anton și-a petrecut mai bine de jumătate de viață la mina din Măgdăcești. Iar acum, fiind pensionar, răsplata sa abia de ajunge la 3.000 de lei pe lună. Paradoxal, dar anume salariul l-a făcut cândva să cedeze în fața vocii pământului.
În tinerețe își dorea să devină luptător de performanță, așa că a mers la o școală cu profil sportiv din Chișinău. Dar în anul trei de studii nevoia l-a aruncat, alături de alți flăcăi, în minele Donbasului ucrainean. Apoi armata, revenirea în satul natal – Pașcani, raionul Criuleni, și postul de ajutor de brigadier în colhoz. „Am văzut că salariul este doar 120 de ruble, dar lucram până noaptea și nu-mi convenea”, povestește nea Anton.
Așa a ajuns să lucreze în mina din satul vecin, Măgdăcești, numită pe atunci „Krikovskaia șahta” (mina din Cricova – trad. din rus.), localitate cu care se învecinează. „Aici lucram pe ture și aveam timp liber, iar salariul era 500 de ruble. Ei, cu așa răsplată, pe-atunci erai boier”, își amintește minerul.
Vreo zece ani a extras piatră, iar apoi a tot avansat în funcții până a devenit maistru. Acum are în grija sa circa 60 de muncitori, iar de când șeful brigăzii se află în spital toate responsabilitățile au căzut pe umerii săi.
Noua funcție însă nu l-a scutit de plimbările prin interiorul pământului. Așa că zi de zi, încă din 1980, intră regulat în subteran. Să fie deja aproape 30.000 de ori cât a poftit în regatul de piatră.
Potrivit informației furnizate de Agenția pentru Supraveghere Tehnică, în istoria minieră a Republicii Moldova au fost înregistrate trei surpări de mină. Cel mai recent, care e și cel mai tragic incident, a avut loc în noiembrie 2017, când tavanul minei din satul Pașcani s-a prăbușit și a luat viața a trei muncitori. Anterior autoritățile mai înregistraseră două situații similare, și ambele în Cricova. În 2007, o surpare în mina „Magia Pietrei” a traumatizat un muncitor. Șase ani mai târziu s-a prăbușit tavanul în mina „Zăcământ”, fără ca cineva să aibă de suferit.
Se tânguie că anume salariul, dar și condițiile dificile de muncă, nu-i atrag pe tineri în domeniu, de aceea colectivul îmbătrânește din ce în ce mai mult. „Au venit la practică de la Universitatea Tehnică cinci băieți și o fetișoară. Fetișoara aceea era geolog. Nu și-a dorit niciunul să rămână. Tineretul nu vine la așa salariu”, constată maistrul.
Nici fiul său mai mare nu a rezistat mai mult de șapte ani în domeniul extracției, recunoaște nea Anton. Datele Biroului Național de Statistică arată că în această ramură salariul mediu este de 3.600 de lei. Ceva mai bine decât cel mai prost plătit domeniu – pescuitul (2.200 de lei), și de 3,4 ori mai puțin în comparație cu cel mai bine plătit sector – IT (12.400 de lei).
„Îi multă indiferență. Masterul nu e sever, dar el nu ne poate ajuta prea mult dacă cei de sus nu i-au măsuri. Uneori poți zice de un om că e rău, dar ideea e că el nu poate face mai mult”, observă Valeriu Pantea, unul dintre mineri.
* * *
Când lumina din spatele lor se stinge, cei doi mineri aprind lanternele. Sunt unica sursă de lumină prin bezna de piatră. Două cercuri palide tot fug prin fața picioarelor, suficient cât să vadă pe unde calcă. Drumul, înclinat ușor, cotește ba la dreapta, ba la stânga. Galeriile minei din Măgdăcești sunt împrăștiate la două nivele. În prezent, lucrări de extracție se fac doar la primul, care are vreo 60 de metri adâncime, după cum ne explică nea Anton.
La un moment dat, huruitul unui camion care se apropie din spate sparge liniștea sacrală. Câteva clipe mai târziu, două faruri spulberă întunericul difuz. Minerii se poziționează lângă perete și așteaptă trecerea autovehiculului, după care își continuă drumul. Undeva în drepta o țeavă șuieră sinistru. Treptat sunetul se atenuează până dispare.
După aproape un kilometru de mers prin galerii, maistrul și inginerul-șef ajung la prima echipă de muncitori. Zona e luminată puternic de o mașinărie care tăie piatră. Echipajul este format din trei bărbați. Unul manevrează mașinăria, iar ceilalți doi scot cotileții și îi aranjează pe o remorcă, tractată ulterior la suprafață.
„Fiecare cotileț are circa 20 de kilograme, iar un muncitor ridică aproape 10 tone pe zi”, remarcă inginerul-șef. Muncitorii extrag zilnic între 60 și 80 de metri cubi, piatra fiind comercializată companiilor de construcții.
„Mai multe clădiri din Cricova, Chișinău, Bălți și alte orașe ale republicii au fost construite anume din calcarul extras aici, Cricova fiind supranumită, pe vremuri, capitala minerilor”, povestește nea Anton. Între timp verifică utilajul, muncitorii și semnează țanțoș pe un cotileț, indicând și data.
În mină sunt șase echipaje, așa că maistrul și inginerul-șef fac un tur pe la toate. Și la toate nea Anton își lasă autograful pe câte un bloc de piatră. La revenire, cei doi schimbă traseul. Trec prin preajma unei gropi adânci, la fundul căreia o mașinărie fărâmițează piatră.
O cărărușă improvizată din scânduri și susținută de niște bare de metal duce într-o grotă. Acolo, în piatră, se înalță o căsuță cu o singură odaie. Din interior iese un muncitor. Minerii se salută reciproc și cei doi își continuă drumul. Odată cu apropierea de ieșire, aerul devine tot mai rece. Mai fac un colț și în capăt se zărește lumina zilei. Bărbații grăbesc pasul.
Întâi trec pe la Valentina, femeia cu basma înflorată și halat bleu. Îi predau lanternele, lasă căștile și urcă le etajul doi. Trec pe lângă o încăpere mucegăită și plină de jeg, cu zeci de dușuri spartane secționate pe lateral de plăci metalice, și parcurg un vestiar. Hainele de schimb ale muncitorilor, agățate pe umerașe neuniforme sudate de niște țevi groase, arată ca sperietorile de ciori. În schimb încălțămintea e aranjată cochet pe un stativ de metal.
Aici drumul celor doi colegi se desparte. Nea Anton se îndreaptă spre cabinetul său să mai completeze prin registre. De când a fost avansat în funcție, lucrul său pendulează între viața subterană și cea de „la lumină”.
* * *
Pe peretele din spatele biroului sunt agățate mai multe diplome. Deși bărbatul nu și-a mai văzut îndeplinit visul din tinerețe, a practicat sportul toată viața și a participat la diferite competiții, pe filiera sindicatului. La parterul clădirii mai este un mic bazin de vreo trei metri pătrați. Nea Anton spune că acolo își începe diminețile. „După ce fac gimnastică, sar de trei ori în bazinul cu apă rece.” Din acest considerent crede că nici nu prea bolește, chiar dacă uneori memoria îi mai joacă feste.
Ziua sa de muncă se încheie pe la ora trei. Face duș, se cercetează în oglindă, „să nu arăt chiar ca lupul”, și își schimbă uniforma pe hainele obișnuite. Când iese din clădire, un câine mășcat și bălai îi sare în față, cu un lătrat scurt. „Belâi (Albule – trad. din rus.), stai cuminte”, îl avertizează cu blândețe nea Anton.
Acesta îi răspunde cu un scâncet stins și i se domolește la picioare, cu botul pe labe. „Pe mine mă ascultă”, spune cu mândrie bărbatul. Alți doi câini cu capetele ridicate și limbile scoase îl privesc trufași din depărtare.
După ce inspectează teritoriul și mai schimbă câteva vorbe cu paznicii, nea Anton urcă la volanul unei Lada roșie și hârbuită. Locuiește în satul Porumbeni, la circa doi kilometri distanță de mină, și îi ia doar vreo zece minute să ajungă acasă. Dă mașina în garajul improvizat și intră în curtea îngustă.
Pe scările casei se ivește o femeie josuță, cu părul tuciuriu tuns scurt și față luminoasă. Este soția sa Elena. „Iaca, ai întârziat oleacă și deja îmi făceam griji. Mă gândeam: Măi, ce nu mai vine…”, îl probozește femeia, frământându-și mâinile.
Deși provine dintr-o familie de mineri, o mai bat gânduri negre. În toamna anului trecut, când tavanul minei din Pașcani s-a surpat și a strivit trei muncitori, toți din Măgdăcești, femeia era în Chișinău. În învălmășeală, nu înțelese exact unde avuse loc nenorocirea.
„Așa îmi făcea inima: Țâc, țâc, țâc..., mărturisește aceasta. Chiar îl sunasem de vreo două ori și [îmi] răspundea numai robotul. Îmi făceam mari griji. Încă o femeia m-a întrebat în autobuz, când veneam acasă: ‘Ia uite ce s-o întâmplat, nu la șahta [mina – trad. din rus.] lui Anton?!’ Deja aflasem că nu și mă mai liniștisem”.