Magdalena Primblas„Vezi omul cela?” întreabă Raisa și arată discret cu capul spre bărbatul care trece alene, cu mâinile adânc băgate în buzunare, prin fața Căminului de Cultură din Cotiujenii Mari, raionul Șoldănești. „Ghiță niciodată nu făcea așa.”
Râde când spune asta. Un râs scurt și cald, în care încă se mai ascund copilăria, dorul și anii care au trecut fără să poată șterge amintirile. „Da’ știi de ce nu ținea mâinile în buzunare?” continuă ea, zâmbind. „Că mămica i le cosea. Să nu-l vadă stând degeaba.”
În fața Căminului de Cultură din sat stau doi oameni care poartă cu ei o viață întreagă de amintiri. Sunt mezinii familiei Urschi. Raisa, pe care cei apropiați o alintă Raia, vorbește domol și are acea căldură care îți alungă emoțiile încă din primele clipe. Poartă o pălărie, o eșarfă bordo și o pereche de ochelari în aceeași nuanță, de parcă le-ar fi ales intenționat să se potrivească.
Lângă ea stă fratele Vladimir, pe care toată lumea îl știe drept Valoghea. Privește mai mult în jos, își frământă mâinile și își pocnește din când în când degetele, ca și cum ar încerca să țină în frâu ceva ce nu poate fi spus în cuvinte.
Cămin de Cultură e o clădire bej-gălbuie, cu coloane înalte și ferestre largi care privesc printre copaci spre ulițele satului. Nu mai este clădirea pe care au cunoscut-o în tinerețe. După un incendiu, care a distrus vechea construcție, prin anii 2000 locul a trebuit reconstruit aproape din temelii. Pentru familia lor, însă, zidurile acestea au rămas mereu mai mult decât o simplă instituție culturală.
Aici a început totul.
Cu mai bine de șase decenii în urmă, pe scena acestui cămin urca pentru prima dată un băiat din sat, plin de energie și de idei, care nu părea în stare să stea locului. Făcea năzbâtii, cânta, fotografia, se îndrăgostea, asculta oamenii și aduna în el, fără să știe nimeni, poveștile lor.
Abia mai târziu, băiatul acela avea să devină Gheorghe Urschi.
***
Înainte de a deveni Gheorghe Urschi, dramaturgul care avea să scrie piese de teatru și omul care a dat o voce aparte satirei moldovenești, a existat pur și simplu Ghiță.
S-a născut la Cotiujenii Mari, în 1948, într-o perioadă în care oamenii încă încercau să-și adune viețile după război. Tatăl său a fost luat în armată imediat după venirea pe lume a copilului și avea să-și țină fiul în brațe abia peste patru ani. În tot acest timp, băiatul a crescut alături de mama și bunica sa, într-o casă în care lipsurile erau la fel de prezente ca în multe alte gospodării din acea perioadă.
Foametea de după război nu a ocolit nici familia Urschi. „Îmi povestea mămica că rupea coaja de pe copaci, o ruguma în gură și după aceea i-o dădeau lui Ghiță”, povestește Raisa.
Sunt amintiri care explică multe despre copilăria primului copil din familie. Poate tocmai de aceea, în poveștile celor de acasă, anii aceia apar mereu ca un amestec straniu de lipsuri și afecțiune, de greutăți și multă poftă de viață. Pentru că, înainte de toate, Ghiță a fost băiatul mamei.
Raisa zâmbește când vorbește despre asta. Nu există urmă de gelozie în glasul ei, doar o certitudine veche pe care nimeni din familie nu încearcă să o ascundă. „De fapt, cea mai mare dragoste… Noi am fost trei copii, dar mămica pe Ghiță cel mai tare l-o iubit.”
Nici nu termină bine fraza, că Vladimir intervine imediat: „Ei, Raia… Primul băiat și cel mai talentat. Tu cum ai vrut?”
Poate că absența tatălui în primii ani de viață și toate încercările prin care au trecut împreună au făcut ca legătura dintre mamă și fiu să fie și mai puternică. Cert este că apropierea dintre ei nu s-a stins nici atunci când Ghiță a crescut, a plecat la studii și și-a început viața la oraș.
Pentru mama el continua să fie același copil pe care îl crescuse în anii grei de după război, iar pentru el mama a rămas una dintre cele mai importante prezențe din viață. La una dintre aniversările ei, Ghiță i-a pregătit o surpriză pe care femeia avea să o păstreze ani întregi ca pe o comoară. I-a înregistrat pe o casetă audio un mesaj de felicitare.
„Mămico dragă, te felicit cu a 39-a primăvară…”
După câteva cuvinte rostite cu vocea lui, pe bandă începea un cântec interpretat chiar de Ghiță. Era o melodie de-a lui Dan Spătaru, „Măicuță, îți mulțumesc”. Raisa își amintește și astăzi câteva versuri și le fredonează aproape instinctiv: „Să știi, măicuța mea, că port icoana ta…”
Mămica lor era atât de mândră de acea înregistrare, încât oricine îi trecea pragul casei ajungea să asculte caseta cu vocea lui Ghiță al ei. „O punea și se lăuda la toată lumea”, își amintește sora.
Cei trei frați Urschi au crescut modest, așa cum trăiau multe familii din Moldova acelor ani. Multă vreme au dormit împreună în dosul sobei, pe un pat făcut din scânduri. Chiar și după ce Ghiță a devenit cunoscut în toată țara, ceva din băiatul crescut în acea casă nu l-a părăsit niciodată.
***
Dragostea pentru muzică și scenă nu a apărut întâmplător. În mare parte, a fost moștenită de la tatăl său, Ion Urschi. După întoarcerea din armată, acesta visa să plece la Chișinău și să-și construiască o carieră artistică. Viața i-a schimbat însă planurile. A rămas în sat și s-a angajat la Casa de Cultură. Mai târziu, a devenit președinte al sovietului sătesc, funcție pe care a ocupat-o doar un an, deoarece nu avea studiile cerute în acea perioadă.
De acel an se leagă și una dintre amintirile preferate ale familiei. Vladimir râde cu aceeași poftă ca odinioară, când își amintește cum Ghiță s-a întors de la școală cu o notă neașteptată la fizică.
„El avea de obicei nota patru la fizică. Într-o zi, vine acasă cu un cinci. Tăticu se uită lung în carnet și îl întreabă: «Da’ cine te învață pe tine la fizică?» «Vasile Petrovici», îi răspunde Ghiță. La care tata: «Ap’ nu degeaba i-am scris eu niște шифер (foi de ardezie – n.r.) zilele trecute…».”
De la sovietului sătesc Ion Urschi a revenit la marea lui pasiune și a preluat conducerea Casei de Cultură, rămânând mereu aproape de viața artistică a comunității. Și nu este de mirare că fiul său avea să-și petreacă o bună parte din copilărie printre spectacole, repetiții și oameni ai scenei.
Acolo, în clădirea spre care Raisa și Vladimir privesc și astăzi de pe banca din față, a urcat pentru prima dată pe scenă și Ghiță. Cu mult înainte ca publicul din întreaga țară să-l aplaude, băiatul din Cotiujenii Mari juca în spectacolele locale și își făcea loc printre actorii amatori ai satului.
În 1963, la numai 15 ani, a interpretat rolul lui Ivan Turbincă. Iar cei care l-au cunoscut spun că asemănarea dintre personaj și tânărul Urschi era mult prea evidentă: isteț și plin de energie, mereu avea o glumă pregătită și aproape întotdeauna găsea replica potrivită.
„Făcea tâmpenii multe”, spune Raisa și râde. O spune cu afecțiunea cu care vorbești despre cineva care reușea să transforme orice întâmplare într-o poveste.
Totuși, năzbâtiile nu l-au împiedicat să fie un elev bun. În anii de școală, a participat la olimpiada de limba română și s-a întors acasă cu un premiu care avea să-i deschidă o nouă pasiune: un aparat de fotografiat.
„Și acum țin minte cum stăteam amândoi în genunchi și fotografiam”, povestește fratele său, Vladimir. Când ieșea fotografia așa cum și-o imagina, era fericit peste măsură. Le prindea cu cleștișoarele să se usuce și le privea minute în șir.
Fotografia devenise pentru el mai mult decât un hobby. Era încă un mod prin care încerca să observe lumea și oamenii din jurul său, să păstreze chipuri, gesturi și întâmplări care, peste ani, aveau să se transforme în personaje și povești.
***
Frații lui spun că adevăratul umorist s-a născut ceva mai târziu. Ghiță mai făcea glume și șotii încă din copilărie, însă talentul care avea să-l transforme într-unul dintre cei mai iubiți artiști ai Moldovei încă nu se arătase pe deplin.
După absolvirea școlii, a urmat studii de actorie la Școala de teatru „Boris Șciukin” din Moscova, Federația Rusă. După finalizarea studiilor, a fost angajat ca actor la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău. „La început, nu s-o arătat că e umorist”, spune Raisa. „Cred că abia acolo s-o regăsit pe sine.”
Totuși rădăcinile artei sale nu se aflau la Moscova, și nici la Chișinău. Ele porneau din Cotiujenii Mari, din oamenii pe care îi observase încă din copilărie și pe care avea să-i poarte cu el toată viața.
La teatrul din sat cunoscuse un cuplu de artiști amatori care au văzut în el ceva ce nici măcar el nu înțelegea pe atunci pe deplin. Ei au fost cei care l-au încurajat să plece la studii și să nu-și lase talentul risipit prin sat. Peste ani, Urschi îi numea simplu – „mama și tata de teatru”, considerându-i adevărații săi părinți de scenă.
Tot acolo l-a cunoscut și pe Gheorghe Efimovici, chirurgul satului. După operații la spital, medicul venea direct la repetițiile de la Casa de Cultură, împreună cu soția sa. Ghiță îl urmărea atent, îi observa gesturile, felul în care vorbea, expresiile și ticurile.
De fapt, acesta avea să devină unul dintre marile sale secrete. Îi plăcea să stea printre oameni. Să-i asculte. Să petreacă ore întregi la povești. La un pahar de vorbă îi descosea pe toți și, fără să lase impresia că face ceva special, aduna în memorie gesturi, expresii, priviri, feluri de a vorbi și de a reacționa.
Din mahalaua satului îl observase și pe moș Ionică Pașa, poetul locului. Îl urmărea pe cântărețul Colea Maluda, rudă cu familia Urschi. Îi studia pe vecini, pe rude, pe oamenii întâlniți întâmplător pe uliță.
„De la fiecare lua câte ceva: fie umor, fie talent, fie vreo poveste interesantă. Pe urmă toate astea apăreau în spectacolele lui. Tare bine țin minte mărunțișurile astea”, spune Raisa și își lasă privirea să alunece spre clădirea Casei de cultură.
Unul dintre cele mai bune exemple este chiar piesa „Testamentul”, spectacol jucat în Republica Moldova de mai bine de trei decenii, fiind și cel mai longeviv spectacol din țara noastră. Puțini știu însă cum s-a născut una dintre cele mai memorabile scene. În piesă există un personaj feminin care obișnuia să-i dea cu păhărelul și avea un comportament aparte. Ghiță știa exact pe cine avea în minte.
În sat trăia o femeie pe care toți o cunoșteau drept Katiuța. Într-o zi, Urschi a venit acasă împreună cu o actriță de la Chișinău și i-a cerut mamei un lucru care a lăsat-o fără cuvinte, povestește Raisa.
– Mămica, du-te și cheam-o pe tanti Katiuța pe la noi.
– Cum, măi? Ai venit cu o artistă mare de la oraș și tu vrei să aduci baba asta în casă?
– Mie îmi trebuie să le întâlnesc pe amândouă, a insistat el.
A vrut să le pună față în față, ca actrița să poată observa fiecare gest, fiecare privire și fiecare mișcare a vecinei sale. Voia să copieze autenticitatea pe care nicio școală de teatru nu o putea preda. Și exact asta s-a întâmplat.
Mai târziu, când spectacolul a ajuns pe scenă, spectatorii au recunoscut imediat personajul. „Toți știau că e nana Katiuța”, spune Raisa și pufnește în râs.
***
La liceul din Cotiujenii Mari se păstrează și astăzi un carnet vechi cu texte scrise de Gheorghe Urschi în anii adolescenței. Foile sunt îngălbenite de timp, iar multe dintre paginile lui nu au fost niciodată publicate. Privite astăzi, ele seamănă cu o fereastră deschisă spre un Ghiță pe care publicul nu l-a cunoscut niciodată: sensibil, romantic și fascinat de oamenii pe care îi admira.
Printre textele păstrate se află și o poezie scrisă în jurul anului 1963, când viitorul dramaturg avea doar 15 ani. Versurile îi sunt dedicate lui Nicolae Sulac, artistul pe care adolescentul din Cotiujenii Mari îl asculta cu admirație.
„Și era atâta farmec
În duiosul glas fraged,
Că și stelele stau mute
Să-l asculte pe copil.”
La vremea când a scris aceste rânduri, Nicolae Sulac era deja un interpret cunoscut și cu aproape 12 ani mai în vârstă decât adolescentul din Cotiujenii Mari. Unul urca pe marile scene ale Moldovei, celălalt visa încă de pe băncile școlii. Destinul avea însă alte planuri.
Peste ani, după ce amândoi au devenit personalități marcante, între Gheorghe Urschi și Nicolae Sulac s-a legat o prietenie. Doar că Urschi avea să-l transforme adesea în personaj al glumelor sale, iar după moartea interpretului va scrie chiar și o piesă plină de sensibilitate dedicată fiicei acestuia, Doina Sulac.
Tot în aceleași caiete se găsesc și urmele unei alte fascinații, mult mai personale. În clasa a zecea, Ghiță s-a îndrăgostit pentru prima dată. Fata venea la școala din Cotiujenii Mari din satul vecin, Cobîlea. O chema Natalia și, după cum își amintește familia, adolescentul Urschi a iubit-o ani la rând.
Printre paginile păstrate apare o schiță lirică intitulată „Mi-i dragă primăvara”, în care viitorul scriitor și dramaturg descrie emoțiile primei iubiri. Personajul feminin este prezentat ca o apariție care îl tulbură și îl lasă fără cuvinte. La un moment dat, fata îl întreabă în șoaptă: „Mă iubești?”, iar băiatul recunoaște că nu are curajul să-i răspundă, deși sentimentele lui sunt evidente.
„Mă apropii timid și buimac […] Ea mă ia de mână și, privindu-mă îndrăzneț în ochi, mă întreabă în șoaptă: Mă iubești?…”
„O iubesc, firește, dar nu i-o spun. Mă sfiesc, vezi, cum n-ar fi, sunt mai tânăr, și apoi să nu-și ia nasul la purtare părădalnica!”
La finalul textului, cei doi îndrăgostiți se despart pentru un an, iar întrebarea „Mă iubești?” rămâne suspendată între ei.
„Pe ea a iubit-o tare, mulți ani la rând”, spune Vladimir. Fratele își amintește că, peste decenii, când Gheorghe Urschi încă era bine și boala nu-i răpise glasul, l-a întrebat într-o zi despre Natalia: „Cum e Natașa? Ai mai văzut-o?” Urschi s-a gândit câteva clipe și a răspuns simplu: „Mai frumoasă… Mai frumoasă decât atunci.”
***
Natalia a rămas, probabil, una dintre figurile luminoase ale adolescenței sale. Viața avea însă să-l poarte mult mai departe de ulițele Cotiujenilor Mari și de emoțiile acelor ani.
Au urmat studiile, teatrul, spectacolele, întâlnirile care i-au schimbat destinul și drumul către publicul care avea să-l cunoască drept Gheorghe Urschi. Iar la un moment dat, în viața lui a apărut Maria. Spre deosebire de personajele feminine din caietele adolescenței, Maria nu a rămas doar o sursă de inspirație sau o amintire frumoasă. Ea avea să devină femeia alături de care și-a construit viața.
Până atunci, când revenea acasă la părinți, Ghiță continua să facă glume și pe seama fetelor pe care le aducea de la oraș. Îi privea pe ai săi cu o seriozitate perfect jucată și le explica că tinerele nu aveau nicio legătură cu el, ci erau, chipurile, iubitele altor băieți.
„Și aici a jucat teatru”, râde Vladimir.
Ani la rând, nimeni nu știa cât este adevăr și cât este glumă în poveștile lui. Însă, odată cu apariția Mariei, familia a înțeles că, de data aceasta, lucrurile sunt serioase. Pentru prima dată, Ghiță nu mai aducea acasă doar oaspete sau motive de șagă, ci femeia care avea să-i devină soție.
Iar asta se vedea și după felul în care era primită. Pentru ei doi se deschidea „casa cea mare”, încăperea rezervată celor mai importanți oaspeți și celor mai speciale momente din familie. Acolo aveau camera lor și un divan numai al lor, un privilegiu care spunea mai multe decât orice declarație.
În zilele acelea, marele artist al Moldovei dispărea pentru o vreme. Rămânea doar fiul casei, fratele mai mare și băiatul din Cotiujenii Mari.
***
Astăzi, timpul pare că se măsoară altfel la Cotiujenii Mari.
Pielea brăzdată de riduri și cearcănele adâncite sub ochi îi trădează pe amândoi frații lui Gheorghe Urschi. Raisa și Vladimir sunt deja pensionari, deși fratele mai mic abia de curând a trecut în această etapă a vieții. Vorbesc despre copilărie ca și cum ar fi fost ieri, iar despre Ghiță – ca și cum ar putea apărea dintr-o clipă în alta pe drumul care trece prin fața Casei de Cultură.
O coincidență dureroasă a făcut ca Vladimir să împlinească 68 de ani exact în ziua în care fratelui său i se făcea pomenirea de 40 de zile, pe 22 mai 2026. Poate tocmai de aceea, amintirea lui continuă să fie prezentă aproape peste tot în sat.
La biblioteca publică din Cotiujenii Mari, un colț întreg îi este dedicat. Cărțile sale stau aliniate pe rafturi, lângă o fotografie înrămată, câteva articole de ziar care au anunțat trecerea sa în neființă și o lumânare care arde discret. Pe una dintre cărțile expuse se păstrează și un autograf prețios. Semnătura este ușor tremurată, așternută pe hârtie într-o perioadă în care boala începuse deja să-i consume puterile.
Bibliotecara privește spre fotografie și își caută cu grijă cuvintele. „Dumnezeu nu dă la toți un asemenea talent. Am văzut și spectacole montate fără implicarea lui directă, dar nu e aceeași energie. Nu mai e aceeași…”
În sat, oamenii încă vorbesc despre el la timpul prezent. Iar în familia Urschi, durerea începe încet să lase loc împăcării. Raisa răsfoiește fotografiile vechi și se oprește, din când în când, asupra vreunui chip din copilărie.
„Eu cred că el s-a dus liniștit pe lumea cealaltă”, spune ea după o pauză lungă. „Pe toți ne-a ajutat. Pe toți ne-a susținut. Cred că a plecat împăcat, cu gândul că și-a făcut datoria pe pământul acesta.”
Mai privește o dată spre fotografie. „Așa, doar ca să existe, nu a fost niciodată în firea lui Ghiță.”