Polina CupceaDrumul pietruit care leagă satul Cepeleuți, din raionul Briceni, de satul Corestăuți, din raionul Ocnița, se întinde alb și plin de praf printre câmpii, livezi și pășuni. Sunt vreo nouă kilometri de zdrăngăneală și bălăbăneală, dacă mergi cu mașina.
Pe la mijlocul drumului pietruit se ițește sfios, pe partea stângă, un drumușor bătătorit de roțile tractoarele. Îl observi cu greu din dosul crengilor viguroase ale unor nuci bine înfipți. Lași în urmă o parcelă de pădure sălbatică, crescută după bunul său plac, și în dreapta ți se deschide o mare de câmp arat în brazde lungi și egale. Se așterne până la orizontul croșetat cu o dungă de copaci, așezați cuminți de-a lungul drumului național care leagă Ocnița și Briceni.
În inima câmpului semănat cu cartofi, departe de orice urmă de așezare omenească, apare, aproape neverosimil, o casă. În jurul ei nu există ulițe, garduri, porți sau indicatoare. Nimic nu trădează faptul că aici a fost cândva un sat. Doar ea a rămas, singură în imensitatea câmpului, încăpățânată și parcă hotărâtă să reziste mai mult decât locul din care s-a născut.
De la distanță, casa pare o anomalie într-un peisaj ordonat. O pată mică pe întinderea negricioasă a pământului lucrat, rămasă în urmă după ce restul a dispărut. Stă cu spatele la drum, însă tocmai această poziție îi accentuează izolarea și o face să pară și mai singuratică, ba chiar posacă și mofluză.
Acoperișu-i stă prăbușit pe jumătate. Din ferestre n-au mai rămas decât ramele, iar ușa de la intrare atârnă doar pe jumătate. Pereții, măcinați de vreme, par gata să cedeze. Înăuntru, timpul și-a făcut și mai bine treaba. Pereții sunt crăpați, tencuiala s-a desprins în bucăți mari, iar din fostele lejance au rămas doar mormane de lut prăbușit în mijlocul celor două odăi.
Tractoriștii au tras brazde până sub peretele casei. Tractoristul Ion, care cultivează câmpurile de alături, explică sec și direct:. „Păi, e gata cu satul acesta! Casa lui Mateevici e ultima.”
Dacă nu ar fi casa bătrânească din mijlocul câmpului de cartofi, nimic nu ar sugera că, în această extremitate de nord a Republicii Moldova, la cinci kilometri de granița cu Ucraina, se află satul Stălinești din raionul Ocnița.
***
În 2014, la recensământ, Stălinești deja avea zero locuitori și se număra printre cele nouă sate lipsite de viață și date pe mâna uitării. Pe-atunci, cu 12 ani în urmă, cătunul nu murise complet. Câteva case încă mai existau: abandonate, pe brânci, cu pereții coșcoviți, dar totuși în picioare. Zece ani mai târziu, la recensământul din 2024, cifra a rămas aceeași: zero locuitori. Doar că, între timp, bruma de sat a dispărut aproape cu totul de pe fața pământului.
La primăria comunei Corestăuți, din care face parte și satul Stălinești, contabila și secretara ne povestesc că un om de afaceri din zonă a cumpărat, rând pe rând, casele și grădinile din cătun. „Le-a luat una câte una. Le-a demolat, a nivelat terenul, iar anul acesta a plantat cartofi acolo unde au fost cândva case, drumuri și curți.”
Astfel, ceea ce fusese odinioară un sat s-a transformat într-un câmp agricol. Angajatele explică aproape mecanic: „Logic, reiese că satul este deja al lui.”
Totuși Raisa, care lucrează inginer cadastral la primărie, afirmă că, oficial, Stălinești nu poate fi șters încă de pe hartă. Administrativ, localitatea continuă să existe. „Pe hârtie, satul mai trăiește. În realitate, însă, a fost ras.”
Stălinești nu a fost o localitate mare și nu a avut niciodată semne să se dezvolte. În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, număra vreo 31 de gospodării, ne povestește entuziasmată Raisa Stângaci, o femeie de 80 de ani, rujată și cu broboadă verde înnodată sub barbă. Locuiește mai bine de jumătate de veac în Corestăuți.
Își amintește cu nostalgie de anii în care alerga pe ulițele Stălineștiului și de vremea când cătunul, deși mic, avea tot ce-i trebuia: un magazin, amenajat chiar în casa mare a familiei sale, o mică bibliotecă și un cimitir. Astăzi, din toate acestea au mai rămas doar câteva morminte, printre care și cele ale părinților săi.
Și încă ceva.
.
„A, da! Și casa din mijlocul câmpului, care e a lui Mateevici, ca poetul!”, adaugă femeia cu un zâmbet știrb și plin de subînțeles. „Domnul Mateevici l-a rugat pe liderul agricol să nu o demoleze, ci să o lase în voia timpului.”
***
Valentin Mateevici, care spune cu mândrie că este rudă îndepărtată cu Alexe Mateevici, autorul poeziei devenită ulterior imnul de stat al Republicii Moldova, este categoric atunci când vine vorba despre ultima casă din Stălinești. „Casa părintească nu va fi demolată, atât timp cât voi fi viu”, anunță bătrânul de 82 de ani.
Este pensionar de aproape douăzeci de ani și locuiește în Rîșcani. Pentru el, casa din Stălinești nu este doar o construcție veche rămasă singură în mijlocul câmpului de cartofi. Acolo se află întreaga lui copilărie: acolo a crescut, acolo și-a petrecut primii ani de viață și tot acolo au început poveștile familiei sale, venită în Stălinești din Ucraina, din zona Hotinului. În anii 1930, când statul oferea pământ celor care se stabileau în regiune, părinții lui au primit un lot de vreo 40 de ari și s-au așezat acolo, alături de alte familii venite de peste hotare. El însuși s-a născut în Stălinești, în 1944, fiind cel mai mic dintre cei șase copii ai familiei: cinci băieți și o fată.
Viața nu i-a cruțat generația. Valentin spune simplu că a prins și războiul, și foametea, iar în vocea lui nu există dramatism, ci doar resemnarea unui om care a văzut multe. Dintre cei șase copii ai familiei Mateevici, doar el a mai rămas. La fel ca ultima casă din Stălinești, pare să ducă mai departe singur amintirea unei lumi care dispare încet.
Povestește că puțini ar ghici azi că ultima casă din Stălinești rămasă în picioare a fost cândva și școală. În primii ani ai satului, jumătate din casa familiei Mateevici era locuință, iar cealaltă jumătate îi aduna laolaltă pe copiii din sat.
Acolo a învățat și Valentin primele litere, înainte de a merge la școala din Corestăuți și, mai târziu, la cea din Marcăuți, unde făcea zilnic, pe jos, patru kilometri dus și alți patru kilometri întors.
Când vorbește despre satul copilăriei sale, glasul i se schimbă. Își amintește un loc liniștit, verde și așezat pe dealuri, un sat în care natura părea să facă parte din fiecare gospodărie. Pe cele patru sau șase ulițe nu era praf, își amintește el. Era iarbă. „Puteai să umbli îmbrăcat numai în haine albe, că nu se așeza colbul”, râde el amar.
Oamenii aveau livezi, grădini și pomi fructiferi. În fiecare curte erau zeci de ari de pământ lucrat. Copaci erau peste tot. Satul era înconjurat de păduri, iar în apropiere existau două iazuri care făceau locul și mai pitoresc.
„Frumos era”, repetă Valentin de câteva ori în timpul discuției, ca și cum toate celelalte cuvinte ar fi insuficiente pentru a descrie locul care i-a rămas în suflet.
Astăzi, spune el, nimic din toate acestea nu a mai rămas. Pădurile au fost tăiate, iazurile au ajuns niște băltoace, iar casele au fost înghițite de timp. Satul s-a stins încet, fără vreun moment anume care să marcheze sfârșitul. Unii au plecat, alții s-au căsătorit și s-au mutat în alte localități, iar bătrânii au murit, unul câte unul. Așa au dispărut și gospodăriile.
Niciodată nu și-a imaginat că va veni vremea când casa familiei Mateevici va rămâne singură în mijlocul unui sat dispărut. Poate că nici nu ar mai fi existat locuința, dacă nu era înțelegerea nescrisă dintre el și liderul care lucrează pământurile din jur.
De ani buni, terenul e folosit fără ca Valentin să ceară vreun ban. În schimb, casa rămâne neatinsă. „El nu-mi demolează casa, eu nu-i iau bani că-mi folosește pământurile”, spune bătrânul. Un târg simplu, care a salvat ultima urmă a satului Stălinești.
Foto – Polina Cupcea