Magdalena PrimblasDupă moartea surorii sale, Dorina i-a luat acasă pe cei trei copii rămași fără părinți și îi crește alături de cei doi copii ai săi. Într-o gospodărie din satul Verejeni, raionul Telenești, șapte oameni au învățat să-și facă loc unii altora – în odăi, în buget și în inimă – și să trăiască împreună cu gelozia, furia și dorul.
În dimineața de 1 septembrie, Dorina nu se vede în ograda casei sale din Verejeni. A plecat cu câteva ore mai devreme împreună cu Adrian, băiatul cel mare al surorii sale, spre Chișinău. Pentru băiatul de 15 ani începe o etapă nouă: prima zi la școala profesională, unde va învăța meseria de mecanic.
Acasă au rămas hainele și pantofii pregătiți de cu seară, rezemați de scaune, și ceilalți patru copii care trebuiesc treziți, spălați, îmbrăcați și porniți la drum. La cei doi copii ai Dorinei și ai soțului ei, Gheorghe – Ilinca, o fată isteață în clasa a V-a, și Ilie, elev în clasa a III-a – s-au adăugat trei dintre cei patru copii ai surorii ei: Adrian, Mădălin, coleg de clasă cu Ilie, și Felicia, mezina de patru ani, care merge la grădiniță.
Pe la șapte dimineața, liniștea dispare din casă. Cum Dorina este plecată, pregătirea celor patru copii rămași acasă cade în grija bunicilor, socrii ei, cu care familia împarte ograda.
Ilinca se trezește prima. Sare pe una dintre cele șase biciclete ale copiilor și trage o fugă până la nana Viorica, sora tatălui, ca să-i împletească părul în două codițe. Știe că bunica are destulă treabă cu cei mai mici.
În celălalt capăt al patului, Felicia se trezește cu greu și deloc bine dispusă.
„Hai, Felicia, trezește-te. Du-te și te spală pe față”, o îndeamnă bunica.
„Nu vreau”, scâncește fetița printre lacrimi de somn.
„Hai, hai, că te duci cu Ilinca”, încearcă bunica s-o aline.
Drumul spre grădiniță și școală îl fac cu mașina bunicului. Bărbatul o scoate din garaj și o lasă pornită, așteptând ca toți să fie gata. Primul apare Mădălin, îmbrăcat în uniforma lui de un roșu-verde. Mai are timp să zburde prin ogradă, până coboară ceilalți.
„Ați înțeles ce v-am spus eu vouă? Dacă sună învățătoarea și spune că nu învățați și vă ghiontiți la școală cu Ilie, vă dau câte un hârleț în mână și la săpat!”, îl tachinează bunicul.
Mădălin râde cu gura până la urechi. Știe că bunicul și-a început deja glumele de dimineață. Câteva secunde mai târziu, Ilie pornește spre poartă cu mâinile goale, gata să urce în mașină.
„Da’ ghiozdanul unde ți-i?”, îl întreabă bunicul.
Ilie, buimac, se întoarce din prag să-și recupereze ghiozdanul uitat.
Felicia coboară plângând, pentru că nu vrea la grădiniță, dar își găsește repede alinarea în brațele lui „badea Mădălin”.
Odată urcați cu toții, pe bancheta din spate încep discuțiile aprinse despre cine va fi noul diriginte al Ilincăi, care tocmai pășește în ciclul gimnazial.
Primul popas este la grădiniță. Ilinca o ia pe Felicia de mână și o conduce până la ușă, cu seriozitatea unei verișoare și surori mai mari. Apoi urcă din nou în mașină.
La școală, coboară alături de cei doi băieți și pornește cu ei spre careul de 1 septembrie.
***
Pentru cei cinci copii ai casei, 1 septembrie înseamnă din nou uniforme, ghiozdane, flori și emoția unui început. Pentru țaca Dorina, cum o numesc copiii, sărbătoarea vine cu răbdarea înmulțită la cinci și, mai presus de toate, cu o rană căreia nu-i va găsi vreodată leac. Este primul an în care pregătește pentru școală și grădiniță cinci copii, nu doi.
Cu aproape un an în urmă, ea și Gheorghe îi luaseră în casa lor pe Adrian, Mădălin și Felicia, trei dintre cei patru copii ai surorii sale, Angela.
Anul trecut, de 1 septembrie, copiii Angelei nu duceau flori colorate în mâini. Purtau doliu. În loc să asculte primul clopoțel, auzeau condoleanțe din partea celor care le treceau pragul pentru a-și lua rămas-bun de la mama lor. Angela se stinsese la numai 40 de ani, după ce un cancer agresiv îi furase ultima suflare, lăsând în urmă patru copii.
Viața acestei familii începuse să se clatine încă din 2022. Feghea, soțul Angelei și tatăl copiilor, lucra cu motocultorul pe deal când a suferit un accident cumplit. Au urmat trei luni de spitalizare, intervenții chirurgicale și rugăciuni spuse de familie. La doar câteva zile după întoarcerea acasă, corpul lui a cedat. Avea 45 de ani și s-a stins pe patul din casă, sub privirile soției și ale copiilor.
La aproximativ jumătate de an de la moartea soțului, Angela a fost diagnosticată cu o formă agresivă de cancer. Pe 29 august 2025, aflată pe patul de spital, a intrat în comă. În dimineața zilei următoare, s-a stins din viață.
Dintre cei patru copii, fata cea mare era deja căsătorită și la casa ei; ceilalți trei erau minori și rămăseseră, dintr-odată, fără niciun părinte. În timp ce oamenii din jur dădeau neputincioși din umeri și vorbeau, cu jumătate de gură, despre case de copii și orfelinate, Dorina nu a ezitat. Când asistența socială a chemat-o pentru a stabili ce se va întâmpla cu cei trei minori rămași fără părinți ea știa deja răspunsul. Pe patul de spital, sora o rugase ca, dacă boala o va învinge, să aibă grijă de copii.
Dorina s-a uitat la soțul ei și i-a spus cât de sigură era de hotărârea sa. „Îs copiii Angelei, nu pot să-i dau la străini. Dacă nu îi putem lua la noi acasă, eu îmi iau lucrurile și mă duc la ei în casă să am grijă de ei”, povestește ea. Când se întoarce cu gândul la calvarul de acum un an, lacrimile îi curg șiroaie.
Familia extinsă este, de altfel, locul în care ajung cei mai mulți copii aflați sub tutelă sau curatelă. La sfârșitul anului 2025, 1.900 dintre cei 2.443 de copii din Republica Moldova aflați într-o asemenea formă de protecție erau plasați în familia extinsă – aproape opt din zece, conform unui raport publicat de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
Înainte de tragedie, viața Dorinei și a lui Gheorghe era simplă. Aveau amenajată o singură cameră, în care dormeau împreună cu cei doi copii ai lor. Gheorghe muncea în străinătate și revenea acasă. Odată cu venirea lui Adrian, a Mădălinei și a Feliciei, familia a trebuit să se lărgească din mers și să repare de urgență cea de-a doua odaie.
În câteva luni, harta casei s-a redesenat ca să-i cuprindă pe toți. Bucătăria a devenit dormitorul Dorinei și al soțului ei: au pus acolo un pat și au renunțat la puținul lor spațiu personal, pentru a le face loc copiilor.
În vechiul dormitor al copiilor s-au mutat cei trei băieți – Adrian, Mădălin și Ilie. Disciplina a devenit repede regula lor de aur: își fac singuri paturile în fiecare dimineață, șterg praful și împart între ei sarcinile din gospodărie.
Alături, odaia fetelor, Ilinca și Felicia, s-a transformat într-un spațiu cald și luminos.
Iar acum, din ograda care alunecă la vale se aud zilnic strigăte și glasuri de copii. Mădălin și Ilie se întrec pe trotinete. Felicia și Ilinca cântă karaoke la telefon. Bunicul își aprinde o țigară și îi urmărește din umbră. Apoi se ridică greoi de la masa din dosul casei, scoate din beci un harbuz mare, cules cu o zi înainte din propria grădină, și îl așază pe masă. Îl taie în felii mari și zemoase și-i cheamă pe copii, din fiecare colț al ogrăzii, să mănânce și să prindă la puteri.
***
Cinci copii trebuie crescuți, îmbrăcați, hrăniți și duși la școală sau la grădiniță. Pentru ca șapte oameni să fie sătui, fiecare leu este calculat. Cheltuielile lunare ale familiei trec de 15 mii de lei. Pentru întreținerea celor trei copii rămași fără părinți, Dorina spune că în casă intră lunar între 10 și 12 mii de lei din ajutoare și prestații sociale. Restul îl acoperă familia din propria gospodărie.
În grădina care se deschide spre pășunea satului cresc porumb, cartofi, ceapă, usturoi, pepeni verzi și zmeură. O parte din carnea pusă pe masă vine tot din ograda lor. Tatăl Dorinei, bunicul copiilor, crește o vacă și aduce adesea pentru nepoți câte o găleată cu lapte, contribuind și el cu ce poate. Iar pentru că cei cinci copii cresc și, la fiecare sezon rece sau cald, au nevoie de alte haine și încălțăminte, uneori vin pachete din Germania, trimise de sora mai mare a celor trei.
Însă dincolo de toate calculele, reparațiile și eforturile materiale, copiii poartă în ei urmele unor traume grele. Serile aduc adesea la suprafață doruri care nu pot fi alinate ușor. Când luminile se sting și liniștea se lasă peste casă, durerea se aude mai tare.
În primele luni după moartea Angelei, ora de culcare era momentul de care Dorina se temea cel mai mult. Întunericul nu aducea odihnă, ci dezvelea rănile copiilor și punea la încercare ultimele ei resurse de energie.
Felicia, mezina familiei, era cea care nu-și putea stăpâni emoțiile. Începea să plângă și să-și caute mama. „Vreau la mămica mea, vreau la mine acasă”, îngâna fetița printre lacrimi.
În acele momente, țaca Dorina își înghițea propriul plâns, îi netezea părul brunet și fața pistruiată și încerca să-i spună cuvinte care s-o aline:
„Mămica și tăticul tău sunt sus. Ei sunt doi îngerași care te veghează de sus și se uită dacă tu ești cuminte și dacă o asculți pe țaca Dorina. Eu o să am grijă de tine. Mămica te iubește și țaca Dorina tot te iubește.”
Au continuat să meargă la mormintele părinților și să-i arate Feliciei fotografii cu mama și cu tata, în speranța că îi vor lua măcar puțin din durere. Fetița își ține mama aproape și „în viață” printr-o fotografie tipărită în două exemplare pe care vrea să le arate oricui.
Fuge în camera ei și se întoarce strângând în mână hârtia lucioasă pe care chipul mamei a rămas îmbrăcat în zâmbet, exact așa cum și-l amintește. În fotografie sunt trei chipuri, iar Felicia le mângâie ușor cu degetul. Ea se află în mijlocul celor două femei care i-au vegheat copilăria. În dreapta este mama, care a crescut-o până la trei ani; în stânga, țaca Dorina, care își ține promisiunea făcută surorii sale.
Apoi Felicia lasă fotografia, se lipește de Dorina, o îmbrățișează și o sărută.
„A cui e fata?”, o întreabă femeia cu voce caldă.
Fără nicio ezitare, Felicia ridică ochii și răspunde mândră: „A lu’ țaca Dorina!”
Se strânge iarăși ghem la pieptul ei, cu zâmbetul până la cer.
***
Cea mai grea bătălie, însă, Dorina a dus-o cu Mădălin. Ochii lui cafenii au văzut lucruri pe care nimeni nu ar vrea să și le închipuie. Băiatul rămăsese cu imaginea tatălui întors din spital după trei luni, imobilizat, și apoi stins pe patul din casă, sub ochii lui. La fiecare frustrare sau durere adunată, Mădălin nu plângea. Trântea ușa, ieșea pe poartă și pornea pe drum, adesea fără să știe încotro, ca și cum ar fi încercat să fugă de realitatea care îl apăsa.
De câteva ori, Gheorghe a trebuit să alerge după el și să-l aducă acasă. Într-una din zile, după ce Mădălin plecase din nou, Dorina l-a așezat pe pragul casei și i-a vorbit despre cât de greu îi era și ei.
„Mădălin, uită-te la mine. Dacă mai ieși o dată pe poartă așa, eu o să chem asistența socială. Nici eu nu am puteri la infinit. Mie tot mi-i greu, dar vă rog să mă înțelegeți și pe mine. Eu tot am vrut ca tu să ai mamă și eu să am soră, dar așa ne-o fost soarta”, își amintește Dorina.
Nici gelozia dintre copii nu a ocolit ograda. Venirea celor trei frați a schimbat echilibrul familiei și a adus tensiuni pentru copiii biologici ai Dorinei. Ilinca, fiica ei cea mare, a trebuit să învețe din mers cum dragostea mamei se împarte la cinci, nu doar la doi. La un moment dat, a simțit că verișorii, care aveau nevoie permanentă de îndrumare și supraveghere, îi furau din atenția mamei.
„Mămica, tu îi iubești pe ei mai mult decât pe noi”, i-a reproșat fata.
„Ilinca, asta nu-i adevărat. Eu vă iubesc pe toți la fel. De acum, voi toți sunteți copiii mei. Gândește-te că ei nu mai au pe nimeni în lumea asta și au nevoie de mai multă atenție. Crezi că, dacă, Doamne ferește, mie și lui tăticu ni se întâmpla ceva, nana ta Angela nu avea să aibă grijă de voi? Crezi că avea să vă lase pe drumuri?”, i-a explicat Dorina.
Iar truda femeii nu se oprește la propria poartă. Pentru că nu a vrut ca amintirea surorii sale să se piardă în buruieni, are grijă și de gospodăria Angelei. Trece regulat pe la ea și hrănește păsările rămase în curte, mătură ograda și aerisește odăile.
„În fiecare lună plătesc și comunalele, dar ce să fac? Nu vreau să las casa ceea așa. Copiii mai au haine acolo, se mai duc, se joacă. Le dau voie întotdeauna”, povestește ea.
Astfel, Dorina ține în Verejeni două case în viață: una în care cresc cinci copii și alta în care ei se pot întoarce la lucrurile, odăile și amintirile lor. Între cele două case, stă promisiunea făcută Angelei: copiii ei să nu ajungă la străini și să aibă, în continuare, un loc pe care să-l numească „acasă”.
Foto – Magdalena Primblas