Liliana BotnariucE duminică seara. Gara feroviară din Ungheni e pustie și cu ușile încuiate. Peronul gol e luminat de becurile montate sus pe stâlpii din beton. Din depărtare, se aude pocnetul cadențat al roților de fier al trenului de pasageri „Bălți – Ungheni”. Convoiul de vagoane se oprește cu un scrâșnet de frâne.
Gheorghe Butnaru, un bărbat înalt și zdravăn, de 66 de ani, iese vioi din vagon. Poartă un chipiu negru, o scurtă groasă kaki, pantaloni albaștri și papuci blănoși. Privește îngândurat, preț de câteva secunde, la mâna de oameni care ies din tren. Apoi se îndreaptă, pe lângă linia de cale ferată, spre o clădire sovietică cu două etaje.
Lucrează la întreținerea a 33,5 kilometri de șine a Stației de Cale Ferată Ungheni, care se întind de la Berești și până la hotar cu România, deținând funcția: „lomul, chirca și lopata. Ce ukazanii (ordine – din rusă) dă, aceea îndeplinim”, râde el.
Vine tocmai din satul Scumpia, raionul Fălești. Cei 60 de kilometri i-a parcurs până nu demult cu trenul. Se trezea la 5:30 dimineața și lua chiar de lângă coasta casei trenul Bălți-Ungheni. Sosea la serviciu după ora 7:00. Însă, de-o lună, de când orarul trenului a fost modificat, ajunge la lucru cu ginerele, cu mașina. „E tare greu. Avtobus (autobuz – din rusă) din sat până la Ungheni nu avem, că-i alt raion”.
Așa ca să fie a doua zi la timp, la lucru, a venit de cu seară. „Ginerele nu poate să mă aducă. Are treburi”, explică Gheorghe. Noaptea asta de 14 februarie și -9 grade Celsius o va petrece alături de paznic în bucătărie, o cameră mică la primul etaj al clădirii sovietice, pe un scaun din scânduri lung și îngust, lipit de soba caldă. Până să adoarmă, ascultă știrile de la radio, mai tăifăsuiește cu paznicul și, pe la 22:00, ațipește.
Se trezește pe la 2:00 înțepenit. Iese afară. Își întinde mâinile, tropăie din picioare să mai dispară din încordare. Revine. Doarme până aproape de 6:00, când se trezește iarăși amorțit.
Urmărește pe fereastră rând pe rând colegii sosiți din oraș sau de prin sate la muncă. Alături de el, la întreținerea șinelor, mai lucrează încă 22 de muncitori. Niciunul dintre ei nu și-a primit salariile pentru noiembrie, decembrie și ianuarie, dar continuă să muncească în speranța că-și vor primi banii, vor returna datoriile, își vor plăti creditele. Cu o săptămână în urmă au încasat salariul abia pentru luna octombrie din anul trecut. Colegii lui Gheorghe făceau glume pe seama asta: „Dap` noi am uitat și [PIN] codurile de la cardul bancar după atâtea luni neplătite. Am apăsat de vreo trei ori greșit”.
Gheorghe a trăit în aceste luni din pensia de 3,000 de lei și cu speranța că: „Ei, poate azi ne-or da. Dacă te duceai în altă parte, iar trebuie să aștepți salariul. Și am zis să rămân într-un loc, că dacă cauți păduchi, te mănâncă și lindinile”.
Îl zărește, intrând pe poartă, pe Constantin Nica. Nici acesta nu are cu ce să ajungă la serviciu. Nu-i ajung bani destui ca să achite 10 lei, costul biletului la microbuzul care leagă satul său, Cetireni, de orașul Ungheni. Așa ca la 6 dimineața pornește prin cimitir, prin întunericul beznă, apoi traversează o bucată de pădure și iese în fața primăriei. În felul ăsta, economisește doi lei.
„Dacă urc de la Primărie, achit doar opt lei, iar timp de cinci zile eu economisesc 10 lei și îmi fac de o zi de lucru. Măcar dusul. Banii îi împrumut de la mama mea de 88 de ani, care îmi dă din pensie câte 100 de lei pe săptămână. Oare cum îi stă asta la un bărbat de 56 de ani? De sus nu vine nimeni la noi să ne întrebe, să vorbească cu noi. Noroc că avem murături în beci. La amiază în camera ceea (bucătăria – n.r.) miroase de Doamne ferește!”, afirmă acesta aprins.
Un alt coleg de-al lor, povestește Gheorghe, și-a luat câteva zile concediu pe cont propriu și s-a angajat temporar la Kaufland. „Cu ce să-și hrănească cei patru copii, ultimul dintre care sugar, dacă nu dau salariile?”.
Într-o cameră largă, cu temperaturi ca afară, după ce le-au „tăiat gazul, din cauza neplății”, mobilată cu dulapuri vechi de belciugele cărora atârnă lacăte, lucrătorii își îmbracă peste haine uniformele: o pereche de pantaloni vătuiți albaștri, o scurtă groasă și vestă reflectorizantă deasupra. Își schimbă papucii pe o pereche de cizme oferite de Căile Ferate „acum vreo 3-4 patru ani. Ei, [administrația -n.r.] demult trebuiau să ne dea altele”.
***
Se adună, apoi, la 7:30, în bucătăria în care a înnoptat Gheorghe, ca să discute planul pentru ziua de muncă.
– Hai, ducem întâi crestovinele (inima de încrucișare – n.r.)! Ne ducem și luăm cranicele (macara manuală- n.r). Fiți atenți!, se adresează Galina Ciornea, una dintre cei trei șefi de echipă, o femeie josuță și slabă cu un temperament vulcanic.
Inima de încrucișare trebuie adusă de pe o linie de cale ferată nefuncțională ca să o monteze în locul altei linii accidentate, la începutul lui 2021 de o locomotivă, care s-a răsturnat. La radio răsună piesa „Sanie cu zurgălăi”. Gheorghe, stă rezemat de soba abia caldă, ridică mâinile în sus, de parcă s-ar prinde într-o horă, făcând chef.
– Mai este de măturat strelcile (direcțiile – din rusă)!, continuă alt șef de echipă, Oleg Boxan.
– În orice caz, este de lucru. La noi, la calea ferată, nu-i ca să n-ai de lucru, râde Gheorghe.
– Ei, de lucru dau, dar zarplată (salariu – din rusă), intervine Vasile Cernea, un bărbat josuț și slab de 62 ani. Și-a îngropat recent fiul și a cheltuit toate economiile, adunate în cei 38 de ani munciți la Calea Ferată a Moldovei, pentru înmormântarea feciorului. Din cauză că nu și-a primit salariul s-a înglodat și în datorii.
Galina îi dă indicații lui Gheorghe să aducă din depozit instrumentele necesare pentru ziua de muncă. Bărbatul iese din bucătărie și intră într-o încăpere veche cu tavanul care curge. Ridică barosul pe umărul stâng.
Alți opt lucrătorii cară două macarale manuale folosite pentru transportarea greutăților pe șine. Restul duc lomuri și o căldare pentru șuruburi. Pornesc, zdrăngănind, din interiorul bazei, și ies pe porțile verzi. La 8:15 sunt pe linia ferată.
***
– Iaca, tre’ să scoatem krestovina. Cum îi spune pe moldovenește?, întreabă un lucrător.
– O încrucișare, răspunde altul. Vezi că suntem moldoveni, dar cu ce limbă? întreabă altul.
– Românească!, răspunde încrezător Oleg Cupeț, un bărbat subțire și josuț, unionist declarat și susținător înrăit al actualei președinte, Maia Sandu.
Un coleg se așază în genunchi pe pământul înghețat. Ia o cheie și deșurubează rând pe rând piulițele și boldurile dintr-o parte și alta a șinei. Una se blochează.
– Tvoiu mati (la naiba – din rusă)! Am uitat că trebuie cheia de 30, se adresează Galina lui Gheorghe.
– Ia un lom, propune Oleg, al doilea șef de echipă, lui Gheorghe.
– Numai nu rupeți!, ridică tonul Galina.
– Lovește! Dă-i o dată! strigă un muncitor.
Gheorghe lovește cu lomul o dată peste șurubul blocat.
– Dă-i, dumnecatu mă-tii, insistă un coleg.
Gheorghe lovește de două ori, de trei ori. Sare o placă de metal.
– Hai, că s-o pornit, răsuflă ușurați muncitorii.
– Numai nu călcați pe șină, îi atenționează Galina.
– Eu din partea ceea, zice Gheorghe, fixând o pereche de clește mari de mijlocul inimii de încrucișare.
Rotește în paralel coarba macaralei manuale. Glumele curg gârlă.
– La români o să te arate diseară!, râde unul.
– Da’ pe tine la găgăuzi, zâmbește altul.
– Măi, băieți, România e scăparea noastră!, zice Oleg, unionistul.
– Scăparea noastră-i: noi pe noi, dar nu…, îi replică Gheorghe zâmbind.
– Hai, gata, du-te la măturat strelci (direcții – din rusă), îi ordonă șeful de echipă lui Oleg. Hai, fugi!
– Mă duc!, zice el. 12 mii pe lună plătesc în București!, nu se lasă Oleg.
– Ap’ ce nu te duci acolo?, întreabă Constantin, bărbatul care economisește doi lei, zilnic, pentru drum.
– Mă duc! Iaca mai stau vreo două zile și-n martie mă duc. Numai unirea cu România e singura cale normală, continuă el, îndepărtându-se de colegi.
– D-ap’ Maia nu vrea să se unească?, îl întărâtă un lucrător.
– O să-ți arate ție Maia!, comentează bărbatul lăsat în genunchi la pământ, chinuindu-se cu un alt șurub.
Jumătate de oră le-a luat numai să ridice de la pământ inima de încrucișare, apoi au legat-o de cleștii macaralei și au pornit pe șine. Opresc în fața fiecărei crengi, tufar sau copac. Gheorghe lovește cu un ciocan mare peste tulpina unui arbore crescut peste șine.
– Unire cu România, blea!, răbufnește el enervat, ștergându-și nasul.
***
Gheorghe s-a născut și a crescut aproape de șuierul locomotivelor în Scumpia, un sat din raionul Fălești, străbătut de linia de cale ferată. „Eu de-am’ eram sătul de trenuri”. Alerga într-un suflet la stația de tren, de la margine cătunului, când fluieratul locomotivei și huruitul roților îi dădea de știre, hăt de departe, că se apropie convoiul de vagoane. Într-un minut era acolo. „Dacă-s vreo 50 de metri de la mine de acasă”.
Era pe vremea când „trenurile mergeau din jumătate în jumătate de oră, cu zeci de pasageri grămădiți în vagoane”, pe zăpușeală, ger sau ploi, adesea lipiți unul de altul, în picioare, ca într-o cutie de chibrite. „Ședeam ca șoarecii”. Îi plăcea să se strecoare prin mulțime de pe la șase ani, când îl trimitea mama după pâine, și să privească pe geam. Urmărea oamenii care-și cărau greoi gențile cu mâncare din piață, cutii cu rațe sau pui și peisajul câmpiilor și pădurilor dintre Fălești și Ungheni.
Apoi, pe la 17 ani, a făcut primii săi bani – 20 de ruble pe săptămână. Smulgea buruieni dintre șine. După, a părăsit șinele, în următorii doi ani, pentru: armată, munci temporare la o fabrică de sticlă și alta de frigidere, până în ziua în care a aflat că angajații Căii Ferate sunt plătiți dublu decât primea el la fabrici. „Vreo 180 de ruble”. Așa că a revenit definitiv la Calea Ferată, petrecându-și printre șine și trenuri următorii 46 de ani.
A început serviciul la Chișinău și a continuat la Ungheni. Descărca ziua sau noaptea, în zile de sărbătoare sau libere, vagoane pline cu traverse. „Pe atunci șpalele (traverse – din rusă) veneau gâlgâind din Rusia. Vreo șapte vagoane și câte 120 de bucăți la echipă”.
A săpat în pământul uscat, pietros, umed sau amorțit și le-a montat, calculând distanța dintre ele. A fixat șinele peste traverse cu crampoane și șuruburi. A îndreptat hopuri. „Dacă-i hop, tălăncănește trenul, viteza e mică”. A schimbat șine ruginite, a smuls buruienile din mijlocul căii ferate, a cosit iarba de la margini. Iarna, când omătul era deasupra genunchilor, iar viscolul pătrundea până la oase, deszăpezea cu lopata șinele, apoi „mă adăposteam, mort de oboseală, într-un vagon din lemn, unde era un scaun lung și o sobă”.
Din primul salariu de 177 de ruble și-a cumpărat haine, sandale de import din Cehoslovacia, vreo 15 rațe „ocăite” pentru mama și a mai pus bani la ciorap.
Calea Ferată i-a pus la dispoziție, o dată pe an, foi de odihnă. A văzut orașul Baku în Azerbaidjan, orașele Astrahan și Saratov în Rusia. La Calea Ferată „l-a împins păcatul” și a fumat prima oară. „Am tras un fum și m-o amețit. Se ridica pământul cu mine”, își amintește acum râzând și zice că n-a mai încercat de atunci să-și otrăvească plămânii. Ba chiar și pe colegi a încercat să-i convingă să lase fumatul, mai ales în lunile în care nu-și primeau salariile.
A rezistat anilor ’90, după prăbușirea Uniunii Sovietice, când nu primea câte șapte luni salariul, „pe urmă ne dădeau crupe în loc de bani”. În schimb, în timp ce moldovenilor li se deconecta lumina, familia lui se bucura de ea non-stop, deoarece gospodăria lui Gheorghe era conectată la energie electrică de la Calea Ferată.
În următorii 29 de ani, Gheorghe a continuat să muncească și „să simtă schimbările” cât la șefia CFM s-au perindat rând pe rând 11 directori. „Nici nu-i mai țin minte pe toți. Știu că o fost unul Țurcanu… I-am uitat”.
Prin 2000, starea financiară a lui Gheorghe a început să se normalizeze: „Comuniștii ne-au întors datoriile. Puteau să dea și trei salarii într-o lună, dar Snegur și Lucinschi nu aveau de unde…”, oftează adânc.
Apoi, din 2008-2009, în urma crizei financiare care a afectat și țările din regiune, volumul mărfii, care a fost și rămâne singura ramură care întreține întreprinderea, a început să scadă brusc afectând veniturile CFM.
În următorii cinci ani, veniturile Căii Ferate au continuat să scadă. Gheorghe a început să-și primească salariul cu întârziere de câteva săptămâni, apoi rețineri de câteva luni. Colegii săi ieșeau săptămânal la greve nemulțumiți că nu și-au luat lefele.
În același timp, Curtea de Conturi depistează noi și noi nereguli, printre care și faptul că remunerarea membrilor Consiliului de administrație s-a efectuat lunar, în mărime de trei salarii minime pe țară (3,0 mii lei) în anii 2015 și 2016. „În acest sens, au fost suportate cheltuieli în sumă totală de 391,2 mii lei, având în vedere că întreprinderea mai mulți ani consecutivi înregistrează pierderi majore care influențează negativ asupra performanței și dezvoltării eficiente a acesteia”, scrie în raportul de audit.
Totodată, se menționează că, în perioada auditată, întreprinderea a suportat cheltuieli ineficiente în sumă totală de 1,1 mil.lei „pentru remunerarea președinților comitetelor sindicale degrevați de obligațiile de serviciu de la locul de muncă de bază (din 7 filiale). Deși aceste condiții au fost negociate de ambele părți (de întreprindere și Comitetul sindical), nu s-a ținut cont de faptul că Î.S. „CFM” a înregistrat pe parcursul a mai multor ani pierderi în activitatea economico-financiară”.
În aceeași perioadă, întreprinderea trebuia să repare capital jumătate din linia de cale ferată până în 2020 ca să nu pună în pericol pasagerii și trenurile de marfă, să modernizeze locomotivele și să reînnoiască parcul de vagoane. Pentru asta era nevoie de peste 500 de milioane de euro, toate estimate din împrumuturi internaționale, potrivit „Planului Investițional CFM 2014-2024”.
Însă, în următorii ani modernizarea sectorului feroviar nu a mai fost dusă la bun sfârșit. Pentru reabilitarea liniilor de cale ferată s-a investit doar 55 de milioane din cele 1,7 miliarde planificate, adică doar 3%, și s-au reparat aproape 2 mii de vagoane din piese vechi din cele 900 preconizate, deși, conform planului investițional trebuiau să fie reparate doar din piese noi.
În iulie 2020, în premieră, pentru toată perioada de independență a Republicii Moldova s-au cumpărat șase locomotive Diesel noi din cele 12 prevăzute din împrumuturile străine. Peste câteva luni, Gheorghe și colegii săi nu au mai primit salariul până la mijloc de februarie, când au fost plătiți abia pentru munca din octombrie. Gheorghe zicea că încă are noroc de pensia lui după 46 de ani dedicați Căii Ferate, întreprindere a cărei datorii față de cei 6 800 de angajați era de aproape 70 de milioane de lei la început de 2021. „Dacă nu murim de COVID, murim de foame”, spune Gheorghe.
Administrația CFM ne-a răspuns că de vină pentru neplata salariilor ar fi pandemia COVID-19 „care a dus la scăderea operațiunilor de export și tranzit și că pentru remunerarea angajaților se caută soluții și se duc tratative cu instituțiile statului”.
***
Roțile din metal a macaralei lasă un zgomot asurzitor, asemenea unei bucăți de cretă care scrâșnește pe tablă. Muncitorii împing macaraua când cu mâna stânga, când cu mâna dreaptă. Fac pauze mici în fața tufarilor crescuți lângă șine. Îi doboară cu ciocanul mare și merg grăbiți mai departe. O parte din colegi vin din urma lor cu lomurile pe umeri. Galina se oprește în dreptul câtorva câini tolăniți între șine și cu nasurile între labe. Unul alb se apropie de ea, dând din coadă. Femeia îl flocoșește zâmbind și-l lasă în urmă.
După vreo 15 minute de împins macaraua de fier, cei opt lucrători ajung în locul unde s-a produs accidentul la începutul anului curent, când o locomotivă s-a răsturnat de pe șine.
– Țineți așa! Țineți așa!, zice Gheorghe și rotește una dintre cele patru coarbe ale macaralei.
– Hai încă oleacă! îi cere un coleg.
Alți trei bărbați rotesc în același timp coarbele. Lanțurile coboară. Inima de încrucișare ajunge pe șine. Scot cleștii de pe capete. Patru bărbați pun lomurile dedesubtul bucății de fier și merg în cerc, întorcând-o la 180 de grade.
– Nu împinge!, strigă unul.
– Blea, nu împinge!, țipă altul.
Așază încet inima de încrucișare pe șine.
– Oi, blea, urlă de durere un bărbat, rămas cu o mână blocată sub lom. Colegii ridică imediat răscrucea și bărbatul își eliberează mâna.
Respiră greoi și își scot câte un pachet de țigări. Toată munca pe care au făcut-o dis-de-dimineață și care le-au furat mai mult de două ore – transportarea unei inimi de încrucișare de pe o linie ferată pe alta, ar fi putut să fie făcută în zeci de minute, cu ajutorul drezinei defectate, care se află deja de jumătate de an la Chișinău în reparație.
– „Barbăroșie”, cele mai ieftine țigări, râde un muncitor contemplându-și țigara. Trage adânc în piept și suflă un nor de fum.
– Mai ieftine ca acestea nu-s! îi ține isonul un alt coleg, slab și cărunt, care pufăie din țigară ca o locomotivă.
– Asta-i cea mai proastă lege din Moldova cu fumatul, intervine Constantin, care a început să fumeze cu vreo 30 de ani în urmă, de când a luptat în războiul din Afganistan.
Vântul suflă puternic. Bărbații își apleacă fețele, vârându-și nasurile în hainele groase. Scot mâinile din mănuși. Le freacă suflând în pumni. Ceilalți înșurubează inima de fier.
– Haide, uăi, că n-o să stau să îngheț aici!, insistă Constantin, tropăind de pe un picior pe altul, când îl vede pe un coleg că-și aprinde a doua țigară.
– Hai, luăm cranicele, le punem afară și mergem la perecur (pauză de fumat – din rusă)!, îi anunță Oleg, șeful de echipă.
Revin în bucătărie să-și dezmorțească mâinile. Gheorghe pune pe foc un braț de lemne și iese cu ligheanul gol afară. Constantin le povestește bucuros că și-a plătit unele datorii la magazinul din sat, din totalul de 1500, după ce-a luat salariul pe octombrie: „Trebuie să ai soviste (rușine – din rusă) dacă vrei să-ți mai dea pe datorie altădată”.
Gheorghe revine cu un lighean, plin ochi cu bucăți de scânduri, și-l lasă la podea. Discuția din bucătărie continuă cu schimbări bruște de la o temă la alta: „Tocmai trei șefi ne trebuie? Unul nu-i destul?”; „Trebuia soba asta clădită anul trecut, să facă să se încălzească, nu de-a oaia”; „Kvartirele (apartamentele – din rusă) erau ieftine în vremea sovietică”; „Lucinschi a vândut avioanele”; „Cum banii pentru virus au venit, dar coronavirus n-a venit?; „Pfizer!”; „Toată medicina zice că sunt organisme care nu o să-l primească”; „S-a scumpit benzina de patru ori”; „70 de lei ne dau de ziua Căii Ferate, dar noi plătim sindicatele o mie de lei anual”.
Discuția despre salariile pe care nu le-au primit de câteva luni e cea mai aprinsă.
– La mine a venit băiatul, învață la jurnalistică la Chișinău, și i-am dat 3,000 de lei că trebuie să achite pentru jumate de an contractul. Restul, 3,000, i-am i-am dat femeii și vsio (gata – din rusă), râde Oleg, șeful de echipă.
– Eu nu mai zic nimic!, lasă capul în jos bărbatul care și-a înmormântat recent feciorul. Ridică privirea când în cameră intră Oleg, unionistul.
Bărbatul se dă mai aproape de sobă tăcut. Îi urmărește cu privirea și sparge liniștea din încăpere:
– Dacă pierde Maia Sandu, pierdem tot!
Colegii dau ochii peste cap și izbucnesc în râs. Șeful de echipă îl ghiontește cu piciorul pe muncitor replicându-i: „Pe noi nu ne interesează politica!”.
– Iaca, noi, în aceeași zi am fost angajați la lucru, acum opt-nouă ani. Numai că el s-o dus cu Maia, dar eu cu Dodon, arată Constantin zeflemitor spre Oleg.
Camera se umple de râsetele gălăgioase ale lucrătorilor.
– Să țineți minte: unica salvare e Maia Sandu!, nu se lasă intimidat Oleg de ironiile colegilor.
Muncitorii dau a lehamite din mână și ies rând pe rând din încăperea caldă, lăsându-l pe Oleg povestind despre politică.
***
La 10:30 sunt toți, iarăși afară. Gheorghe sapă cu lomul în pământul din jurul traverselor peste care s-a prăbușit locomotiva.
– Îi tot înghețat! conchide acesta.
– Trebuia să ne aducă vreo 22 de șpale (traverse) ca să le schimbăm pe acestea rele!, dă verdictul Oleg, șeful de echipă.
– Nacialnicul (șeful – din rusă) o zis că nu știe. Poate să dea azi sau poate să dea mâine, se smiorcăie Gheorghe.
Șterge din când în când nasul cu mănușa murdară și rece fără să-și ia ochii de la traverse. Vântul suflă nebunește. Bărbații se adună în jurul traversei. Înfig lomurile aproape de bucata de lemn, lăsându-se peste ele cu toată greutatea. Bucăți umede amorțite de pământ se rup sub presiunea răngilor ascuțite de metal.
– Băgați mai dedesubt, uăi!, strigă șeful de echipă.
Bărbații apucă zdravăn lomurile cu ambele mâini și apasă repetat, cu fețele crispate, înclinându-le în jos.
– Așa! Mai dedesubt!, le confirmă șeful de echipă.
Bărbații continuă să apese lomurile până bucata de lemn înnegrită iese, lăsând în urmă un șanț.
– Vrei să le scoți pe toate?, intervine Galina, șefă de echipă. Scoateți astea rele!
– Ridicăm și punem la mijloc!, continuă vocea răgușită a lui Oleg, cel de-al doilea șef de echipă.
– Puneți pe lomuri și dați într-o parte!, le ordonă Galina.
Traversa rămâne la suprafață, așezată peste cinci lomuri. Zece bărbați apucă de capete din ambele părți a traversei. Respiră adânc. O ridică cu fețele încrețite. Bucata de lemn cântărește vreo 80 kg. Merg cu pași mărunți și o răstoarnă la câțiva metri lângă șine.
Vântul suflă atât de tare încât Gheorghe nu-și mai simte vârful urechilor. Fulgi mici îi biciuiesc fața roșie. Povestește că de când se ține minte nu poartă căciulă ca să audă mai bine trenurile. Constantin, bărbatul care economisește zilnic 2 lei pentru drum, mai lasă capul în jos, mai bagă nasul în gulerul scurtei groase. Doi lucrători, ca să-și dezmorțească mâinile, fac cu rândul la scosul șuruburilor din joanta cu eclise.
După ce mai scot câteva traverse întregi, una dintre ele fiind complet putredă, bărbații își aprind câte o țigară.
– Da, cât îi ora? Oare nu o să pierdem abedul? (prânzul – din rusă), le aruncă Gheorghe zâmbind, peste umăr, ducând o lopată într-un depozit.
Aproape de 12:00, Galina strânge șuruburile într-o găleată, doi bărbați împing macaraua, vreo trei înșfacă lomurile, iar unul cară, câțiva metri, o găleată plină cu tirfoane, punând -o repede la pământ, ostenit. Șeful de echipă o preia el, lăsându-i bărbatului ostenit doar câteva chei de cărat. Alții aranjează plăci de metal, bucăți de fier și crampoane pe un cărucior cu două roți de rulare. Constantin manevrează micul vehicul. Gheorghe merge legănat cu ciocanul peste umerii lați.
Lucrătorii își târâie picioarele greoi printre șine îndreptându-se către canton. Revin în bucătăria caldă. Se năpustesc pe rând la robinetul cu apă rece, frecându-și mâinile fără săpun. Apucă pe rând borcanele cu zeamă, borș, supă de pește, cartofi cu carne, piure, lăsate, pe câteva cărămizi de la marginea plitei, la încălzit.
Gheorghe și Constantin se așază primii în jurul mesei, față în față. Gheorghe răscolește cu mâna printr-o geantă neagră și scoate o bucată de pâine coaptă de casă. Constantin apucă o felie de pâine cumpărată dintr-o geantă de bagaj. Un alt muncitor, s-a alăturat și el între timp, la marginea mesei. Scoate o bucată de pâine, brânză și câteva ouă fierte. Gheorghe cobâlțâie borcanul cu borș cu carne, smulgându-i capacul de plastic. Constantin înlătură capacele de la borcanele cu piure de cartofi și roșii marinate. Mestecă mâncarea cu lingura și încep să mănânce. Zgomotul lingurilor din borcan inundă ritmic camera asemenea roților trenului.
Bărbatul de la marginea mesei ia cu lingura smântână dintr-un borcan și adaugă în cel cu borș. Gheorghe presară sare peste o bucată de carne. Zice că locuitorii din sate au fost mai norocoși în perioada în care nu și-au primit salariile: „Mai ai o găină, o rață, un porc. Da-n apartamentele lucrătorilor din Ungheni, porci n-ai cum crește”.
– Numai eu, singur, dintre toți sunt cu Maia Sandu?, reîncepe Oleg discuția despre politică.
– Și eu tot! Suntem doi!, adaugă ironic Oleg, șeful de echipă, îmbucând o bucată de carne. Cum îl cheamă pe cel de dinaintea lui Dodon? Care nu vorbea? Timofti! Iaca nimeni nu-l ține minte. Așa o să fie și cu Dodon. Nimeni nu o să-l țină minte nici pe dânsul, conchide șeful echipei.
Gheorghe mănâncă tăcut, urmărindu-l cu privirea când pe Oleg, așezat între timp în fața lui și rostind entuziasmat și des numele Maiei Sandu, când pe Constantin care se mișcă de colo-colo, roșu la față, când aude numele actualei președinte. Gheorghe termină de mâncat borșul și curăță o ceapă mare. O taie în două, zâmbind. Feliază o bucată de slănină afumată și aranjează câteva, simetric, pe o felie lată de pâine. Le propune și colegilor slănină. Apoi, bărbatul își șterge fruntea de câteva ori, în timp ce colegii întrețin discuții aprinse, și mușcă o bucată de ceapă indiferent.
– Hai, mai taci odată. Ia și mănâncă îl îndeamnă un coleg pe Oleg, unionistul.
– Ia, vapshe (în general – din rusă) tăceți toți din gură și mâncați, îi astâmpără șeful de echipă, adunând oasele de pe masă într-o pungă pentru cățeaua neagră, care a devenit mamă cu o săptămână în urmă.
Gheorghe bagă pâinea rămasă într-o pungă. Slănina în alta. Se ridică de la masă, apucă ligheanul din plastic într-o mână, dă cercurile de pe plită la o parte cu altă mână și aruncă câte o așchie de lemn peste jăraticul domolit. Aranjează cercurile la loc și iese cu ligheanul afară. Revine în câteva minute cu el, plin cu lemne.
În jumătate de oră lucrătorii revin la inima de încrucișare de pe șine. Muncesc în frigul aprig, cu mici pauze de țigară, până aproape de ora 16:00. Apoi se risipesc ca potârnichile pe la casele lor. Numai Gheorghe rămâne și în această noapte, a doua la număr, să doarmă în canton. Așa și nu are cum să ajungă în Scumpia. „Poate mâine, cu ginerele”.
Urcă la etajul doi, într-o cameră cu aerul abia dezmorțit și cu miros de fum. Se lasă pe unul dintre cele trei paturi. Adoarme oftând: „Șinele și trenul nu așteaptă, numai noi așteptăm salariile”.
Editare – Polina Cupcea
Foto – Liliana Botnariuc