Mihail CalarașanCând pandemia de Covid-19 a dat peste cap ritmul obișnuit al țării, scoțând la iveală vulnerabilitatea și singurătatea, Cristina Spînu din Chișinău a înțeles că trebuie să facă ceva. Atunci, în primăvara anului 2020, ea a anunțat pe Facebook că poate să împartă câte ceva din produsele alimentare sau mâncarea pe care o ară în casă – crupe, paste sau o bucată de chec.
Vestea s-a răspândit repede și la poarta ei a început să se adune lume. Cu timpul, însă, Cristina a observat că nu toți cei care veneau să stea în rând aveau nevoie cu adevărat de ajutor. Respectiv, a început să-i caute pe cei care trăiesc mai greu – pensionari singuratici, persoane cu dizabilități, oameni rămași fără susținere. Și astfel a apărut inițiativa Frigider Comunitar – un loc unde mâncarea a devenit o formă de sprijin.
La început era un simplu proiect de foodsharing: supraplusul de produse era colectat și oferit celor nevoiași. Dar curând a devenit clar – adevăratul ajutor e atunci când gătești special pentru alții, nu când doar oferi niște resturi de mâncare.
Treptat, organizația a început să iasă și dincolo de Chișinău, dar nu mai departe de o sută de kilometri, pentru ca mâncarea să poată fi livrată în stare bună.
Frigider Comunitar este o echipă mică de oameni care, săptămânal, taie legume, fierb supe și coc plăcinte. Totul se face manual, în condiții casnice, fără bucătărie profesională sau buget consistent, din produse economiseste sau cumpărate din donații.
Cristina s-a născut în Chișinău și cândva credea că Strășeni este practic o altă țară. Acum, însă, știe zeci de sate pe nume și recunoaște drumurile după curbele lor.
Ea lucra pentru o companie turistică internațională din Boston, dar în timpul pandemiei a renunțat la serviciu și s-a dedicat complet proiectului Frigider Comunitar.
Casa Cristinei, aflată în sectorul Botanica, s-a transformat într-o mică cantină. În bucătărie lucrează trei femei – Cristina, mama ei Ana și Elena. Ele au peste șaptezeci de ani, dar în fiecare săptămână o iau de la capăt: curăță cartofi, fierb carne, amestecă ingredientele. Pentru douăzeci și cinci de porții, e nevoie de zile întregi de muncă. Salată Olivie, chec de pește, supă. Totul foarte simplu, dar gătit cu drag.
Când volumul de muncă a crescut, țevile vechi n-au mai rezistat și a trebuit instalat un al doilea sistem de canalizare, special pentru bucătărie.
Prin curtea îngrijită aleargă Micky, un cățel salvat din satul Prepelița, localitatea în care echipa proiectului urmează să plece. Cristina l-a adus de acolo după una dintre vizite.
Pentru a alege un sat în care să distribuie mâncare, iau mai întâi legătura cu primăria – acolo se alcătuiesc listele, pentru că ei știu cel mai bine cine trăiește singur, cine e bolnav, precum și cine nu are sprijin. Listele se actualizează mereu: unii dispar, alții apar. Se ține cont și de aspectul logistic – totul trebuie să fie distribuit într-o singură zi.
.
***
E o dimineață de sâmbătă. În bucătăria Frigider Comunitar plutește o aromă de supă. Cristina tocmai o distribuie în caserole din plastic, închizând cu grijă capacele. Alături de ea – pâini, plăcinte, salată Olivie, pachete de ceai. Când totul e împachetat, cu ajutorul mamei și soțului încarcă mâncarea în mașină. Să fie durat totul vreo cincisprezece minute.
În satul Prepelița, raionul Sîngerei, plutește mirosul toamnei – fum de sobă și pământ umed. La clădirea primăriei ei sunt deja așteptați. Cristina e întâmpinată de Vera, o femeie în vârstă, dar energică, voluntară constantă. Aproape imediat li se alătură Andrei, șofer și voluntar, iar mai târziu – Ana, o pensionară din sat. Împreună mută mâncarea din mașina Cristinei în cea a lui Andrei.
Satul Prepelița nu e nici mic, nici mare. Se află chiar pe traseul Chișinău–Bălți, o șosea modernă, perfect netedă, care îl taie practic în două. Conform datelor oficiale, aici trăiesc aproximativ trei mii de oameni. La prima vedere, viața curge liniștit: curți îngrijite, acoperișuri noi, garduri ordonate. Dar printre ele se strecoară și case bătrânești, înclinate de vreme și năpădite de iarbă. În ele și locuiesc cei la care a venit echipa Frigider Comunitar.
Când mașina oprește la poartă, cineva iese deja în întâmpinare. De bucurie, o femeie începe să recite o poezie. Alții nu aud bătăile în ușă, așa că voluntarii intră și-i strigă din interior, așteptând până când stăpânul apare în prag.
„Primii trei ani am fost distrusă. Uneori aveam nevoie chiar de consiliere psihologică, ca să învăț cum să comunic cu beneficiarii. Dar, în ultimii doi ani, am schimbat complet modul de a privi lucrurile. Am devenit mai spirituală, mai sensibilă, dar emoțional mi-e mai ușor acum. Desigur, simt totul și trec prin mine aceste emoții, dar nu mă mai apasă. Înțeleg că așa e viața… […] Trebuie să vii, să-i încurajezi, să le spui o vorbă bună. Poate e doar o picătură într-un ocean, dar cred că ajută.”
Practic cu fiecare persoană căreia îi aduc mâncare Cristina schimbă câteva vorbe – cum o mai duce, dacă e totul în regulă. Dar nu zăbovesc prea mult: trebuie să treacă pe la 25 de adrese, iar ziua e scurtă și drumurile sunt lungi.
Cel mai greu e la gospodăriile bărbaților solitari. Casele lor sunt mai neîngrijite, îmbâcsite cu miros de umezeală și tutun. Au privirile obosite și mâinile muncite.
Unul dintre ei locuiește într-o casă dărăpănată de la marginea satului. La poartă, legat cu o sfoară, un cățel alb dă din coadă. Când voluntarii se apropie, din casă a iese un bărbat de vreo 50 de ani, sprijinindu-se în cârje. Nu are un picior.
Nu-și arată aproape deloc emoțiile. Ia mâncarea și mulțumește încet. După ce rămâne singur cu Cristina lângă ușă, brusc începe să plângă, tremurând ușor din umeri. Cristina îl îmbrățișează ușor.
În medie, 30% din toate persoanele trecute de 50 de ani trăiesc în sărăcie absolută, arată statistica ultimilor 10 ani. Iar acest lucru înseamnă că ele nu-și permit cheltuieli care i-ar asigura un minim decent de viață. În anul 2024, spre exemplu, pragul sărăciei absolute a fost de 3.493,3 lei pe lună.