Mihail CalarașanHamis are 54 de ani. El s-a născut și și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Fâșia Gaza, o palmă îngustă de pământ de pe malul Mediteranei, unde astăzi locuiesc peste 2 milioane de oameni și unde războiul nu mai contenește. Are dublă cetățenie – a Palestinei și a Republicii Moldova – lucru care, în 2023, când războiul din Gaza a devenit atât de violent, încât era imposibil să mai rămână acolo, i-a salvat familia.
Prima dată Hamis a ajuns în Moldova în 1994, când a venit să studieze medicina la Universitatea „Nicolae Testemiţanu”. Tot atunci, soarta i-a scos-o în cale pe viitoarea soţie, o moldoveancă. S-au cunoscut în timp ce Hamis făcea practica la un spital și o trata pe mama fetei. În timp, au întemeiat o familie.
S-au căsătorit și, chiar dacă ulterior au plecat să locuiască în Fâșia Gaza, toți copii lor au fost aduși pe lume în Moldova: soția venea aici să nască și apoi se întorcea. În acest fel, Moldova a fost mereu parte din viața lor, locul unde a început familia lor.
Respectiv, când în Fâșia Gaza a izbucnit războiul, anume în Moldova au revenit în decembrie 2023, doar că deja nu în calitate de studenți sau tineri însurăței, ci ca o familie rămasă fără casă și fără trecut.
Împreună cu alte familii, au părăsit Fâșia Gaza prin Egipt. „Le spuneam grănicerilor: «Eu mă întorc acasă»”, își amintește Hamis. Dar, chiar și având pașaport moldovenesc, nu era atât de simplu să părăsească regiunea. Partea egipteană practic nu permite traversarea frontierei de către bărbații cu vârsta cuprinsă între 16 și 40 de ani, cu excepția unor urgențe medicale sau cu condiția că aceștia dețin cetățenia unui stat străin. Hamis a avut nevoie de ore întregi de negocieri, de apeluri la misiuni diplomatice şi verificări interminabile, pentru a fi lăsat să treacă. Din Rafa, un oraş de frontieră situat în partea de sud a Fâșiei Gaza, au ajuns la Cairo, de unde au luat avionul spre Chişinău.
„Când părăseam Fâșia Gaza, casa noastră încă era în picioare. Mai târziu, a fost bombardată. Era o casă cu două etaje, unde fiecare copil avea propria cameră. Am construit-o împreună cu soţia, cărămidă cu cărămidă, am amenajat-o. Totul a dispărut într-o clipă. Credeam că plecăm pentru o perioadă scurtă, că vom reveni în câteva luni. Dar acolo deja nu mai este nimic, doar deşert şi tancuri.”
În Gaza, Hamis practica o profesie și se bucura de respect. A muncit mai bine de 20 de ani în calitate de medic: pe ambulanţă, ca terapeut, ca chirurg şi traumatolog. În perioada pandemiei, a tratat pacienţi cu COVID-19, a asistat în timpul intervenţiilor chirurgicale, a salvat vieţi.
În Moldova, însă, totul s-a dovedit a fi altfel. Ca să poată profesa medicina, are nevoie de permisiunea unei comisii de pe lângă Ministerului Sănătăţii, comisie care se întruneşte o dată pe an, explică Hamis.
Se face aproape un an de când Hamis aşteaptă acea permisiune. În tot acest timp, este nevoit să muncească în agricultură şi în domeniul alimentaţiei publice, câştigând câte 300–400 de lei pe zi. „Abia dacă ne ajung acești bani, doar am o soție bolnavă și un copil cu dizabilități”, se confesează el.
Viața în Moldova nu li se dă prea ușor. „Unele organizații ne-au ajutat cu haine, biserica din satul unde locuiesc părinții soției ne-a adus cartofi. Dar e greu să te descurci, dacă nu ai de lucru: trebuie să achităm chiria și utilitățile. Răbdăm și așteptăm până când ministerul o să-mi permită să lucrez.”
Despre trecut, Hamis vorbește cu durere. Își amintește de rudele din Gaza – frați, surori, nepoți. Cineva și-a pierdut sănătatea și a rămas fără casă, cineva și-a pierdut viața.
Acum Hamis încearcă să se agațe de ceea ce are. Copiii, în sfârșit, se simt în siguranță, deși încă se mai află într-o stare permanentă de stres. Fiul mai mare visează să devină medic, mezinul, diagnosticat cu autism, învață treptat româna.
De două ori pe săptămână, mai exact marțea și joia, Hamis merge la centrul Charity, unde se țin cursuri de română pentru refugiați. E o clasă mică, în care s-au adunat persoane cu vârste și povești diferite. Cu toții învață româna, înțelegând că, dacă nu știi limba, nici nu te poți angaja, nici nu te poți integra.
Hamis stă așezat într-un colț, ia notițe, repetă cuvintele noi. Pentru dânsul nu e doar gramatică, e chiar puntea care-l va ajuta să înceapă să profeseze din nou medicina.
Iar vinerea, Hamis merge la moscheea care activează pe lângă Centrul Cultural Turc din Chișinău. „Vinerea la noi e ca o sărbătoare”, ne spune el. „Ne rugăm, după care revenim la muncă. Noi nu avem zile de odihnă, cum la voi e sâmbăta și duminica. Vinerea pentru noi este o zi dedicată rugăciunii și familiei.”
Aici el se simte parte a unei comunități, simte susținere: după rugăciune, bărbații comentează ultimele știri, își împărtășesc poveștile, se ajută unii pe alții cu un sfat. Pentru Hamis, este momentul când se poate opri un pic din tăvălugul zilnic și să simtă, fie măcar și pentru scurt timp, lumea cu care este obișnuit.
În celelalte zile, programul său este imprevizibil: azi dă o mână de ajutor la piaţă, mâine pleacă în afara oraşului să îngrijească de o livadă, poimâine pur şi simplu dă o tură prin oraş. Viaţa lui a devenit un şir de sarcini minore şi deplasări spontane. Mereu se află în mişcare, dar fără să aibă un scop exact. „Azi sunt aici, mâine sunt dincolo”, ne spune el cu o voce în care se aude și epuizare, şi resemnare.
Dar cel mai mult îl sleiește de puteri cu totul altceva. „Birocraţia e ceva de groază”, tot repetă el. Practic în fiecare zi este nevoit să adune noi certificate: pentru mezinul cu autism, pentru soţia bolnavă, pentru sine. Este un „crater” din care, odată pomenit în el, nu mai ai scăpare. Fiecare hârțoagă cere o alta nouă și, finalmente, în loc să practice medicină, stă ore întregi pe la cozi și cabinete.
Și mai are Hamis o grijă care i-a furat liniștea. Este vorba de sora lui, acum în vârstă de 70 de ani. Soțul ei și-a pierdut viața în Gaza, copii n-are, iar femeia a ajuns să locuiască într-o tabără de refugiați. „Îi este foarte greu, e singură”, ne spune el. Încearcă să obțină pentru ea o invitație, prin intermediul Inspectoratului General pentru Migrație, iar acest lucru înseamnă noi drumuri pe la diferite instituții, noi rânduri, noi așteptări. De fiecare dată când iese din clădirea inspectoratului, el își spune că pur şi simplu trebuie să meargă până la capăt, pentru că, dacă n-o ajută el să scape de acolo, atunci altcineva n-are cine.
Și astfel îi trec zilele: între cursuri de română, rugăciune, deplasări constante și colectarea certificatelor. Fără o agendă clară, dar cu senzația permanentă că timpul trece, însă el deocamdată doar așteaptă. Așteaptă momentul când va putea să fie din nou medic, așteaptă momentul când va putea din nou să-și facă planuri.
Hamis spune că familia lui speră să reușească să-și construiască o viață aici, în Moldova. „Ne place pacea și ne place să simțim pacea. Nu ne este frică de moarte, dar ne dorim foarte mult să trăim.” Și, chiar dacă războiul din Gaza s-ar încheia mâine, nu s-ar mai întoarce, ca să-și reclădească viața printre ruine.
„Acolo niciodată nu se va termina războiul. Eu nu cred că se va încheia, pentru că durează deja de 77 de ani. Au decedat buneii, au decedat părinţii. Mai demult, toţi ziceau că, odată și odată, se va instaura pacea, dar pace așa și nu-i”, oftează Hamis.
_________