Liliana BotnariucCu două săptămâni înainte de parlamentarele din 24 februarie, Petru și Tudor au coborât în pivniță, și-au turnat câte un pahar cu vin roșu și au ciocnit pentru „sănătate” și „fără politică”. Dar, cum remarca Tudor, „moldovenii nu pot fără politică”. Așa că, în ziua alegerilor, cei doi se intersectează în fața secției de votare, deschise în incinta Casei de Cultură din satul Sadova, raionul Călărași, și se pun pe tachinat.
Petru, 59 de ani, poartă pantaloni gri, scurtă neagră din piele și o căciulă maro din blană de nurcă. Este inginer-constructor de specialitate, administrator la propria fabrică de vin, consilier local și membru al Partidului Socialiștilor din Republica Moldova.
Tudor, 51 de ani, e în pantaloni albaștri, cojoc negru și căciulă din blană de miel apăsată pe frunte. Este agronom de meserie, viticultor la propria cramă, fost primar de Sadova și unionist declarat.
– Diseară dar, mohoriciul (calc din rus. – aldămașul)? Cine și ce pune?, întreabă Petru, pe picior de plecare.
– Eu nu pun nicî, mie mi-i по барабану (din rus. – indiferent), răspunde Tudor, pasiv.
– Pe la ora 10-11? В любом случае (din rus. – în orice caz) noi câștigăm.
– Dă, doamne, să câștigați!
– Iaca rău de Ghimpu, săracu’. Eu pot să mă laud cu Dodon, dar tu cu Ghimpu…, îl întărâtă Petru.
– Să-ți spun cinstit, eu vreau unire, da’ fără liberali. Ei s-au compromis. Cum s-ar spune, din toți răii am votat mai puțin răi, se confesează Tudor.
– Înseamnă că tu te-ai suit pe un cal care ai știut că moare, continuă Petru, urmărindu-l cu privirea pe un bărbat de vârsta a treia care tocmai ieșise din secția de votare.
Gârbovit și cu două cârje în mâini, acesta se oprește în dreptul lui Petru și se interesează:
– Unde-i aldămașul?
– Punem diseară, îl asigură Petru.
– Vezi, toți cer de la mine. Știu că o să câștigăm, continuă Petru să-l agaseze pe Tudor, zâmbind încrezut.
Pe treptele Casei de Cultură coboară un cuplu trecut de 50 de ani. Bărbatul îi salută și-l abordează pe Tudor:
– Facem unirea?
– Facem!, răspunde ferm Tudor, mijind ochii spre Petru.
Petru zâmbește forțat și replică:
– Trăiască moldovenii!
Petru și Tudor sunt consăteni, vecini și… frați. Mai mult, sunt prototipul miniatural al unei Moldove care ani la rândul se rupe în sondaje între vest și est.
Unul se numără printre cei 36% din cetățeni care optează pentru aderarea țării la Uniunea Economică Euroasiatică, celălalt printre cei 53% care preferă Uniunea Europeană. Unul face parte din cei 57% care ar vota contra unirii cu România, celălalt se numără printre cei 26% care ar vota pentru.
În același timp, ambii se regăsesc printre cei 23% mulțumiți de felul în care trăiesc, printre cei 71% care cred că țara merge într-o direcție greșită și printre cei 75% care nu au încredere în justiție.
Iar la 24 februarie, când au mers la secția de votare, au luat cele patru buletine de vot și s-au dus în spatele cortinei, au pus ștampila pentru încă un lucru care-i unește – „Pentru viitorul Moldovei”, pentru „Un viitor mai bun copiilor, acasă”.
.
* * *
Petru și Tudor sunt doi din cei patru copii ai familiei Aghenie. Petru este cel mai mare, urmat de Vasile, Tudor și mezina Larisa. Cei opt ani diferență dintre Petru și Tudor i-au ținut cumva separați în copilărie. Când Tudor s-a născut, Petru deja era la școală. Când Tudor era în clasa a doua, Petru absolvise și decidea încotro s-o ia.
Totuși cea mai mare asemănare între ei era că, de îndată ce veneau acasă după lecții, se puneau pe învățat. „Le era dragă cartea. Dar eu le ziceam: Du-te, măi, și culege buruian și dă la porci, că n-ai să-mi ieși popă și colaci din mâna ta nu o să mănânc”, râde acum mama Vera.
Și, cu tot cu smulsul buruianului și datul de mâncare la porci, și Petru, și Tudor au terminat zece clase cu „cinci pe linie” și au mers mai departe la învățat, ca să le fie mai ușor decât le-a fost părinților, niște țărani simpli.
Petru se gândea să se facă constructor, la fel ca un moș din partea mamei. A mers să învețe cinci ani construcție industrială și civilă la Institutul Politehnic din Chișinău, actuala Universitate Tehnică a Moldovei. Învăța matematică superioară, desena și calcula zi și noapte. În paralel, ca să se poată întreține, lucra în construcții.
Tudor, în schimb voia să ajungă președinte de colhoz. A mers la Institutul Agricol din Chişinău, actuala Universitate Agrară de Stat din Moldova, dar n-a intrat din prima. Atunci s-a dus la Strășeni și, un an de zile, a învățat de strungar de metale, apoi a revenit în capitală, la visul din agricultură.
După ce absolvi Politehnica, în 1981, Petru se căsători cu Tatiana, colega de bancă în clasele gimnaziale. Apoi armata l-a dus pe doi ani în regiunea Kaluga, la 150 de kilometri sud de Moscova. Acolo a pus temelia Colegiului Tehnic de Aviație, acolo i s-a propus să rămână la muncă și tot acolo i s-a născut primul copil. „Pe vremea ceea era o cinste să faci armata. Era o școală a bărbăției. Acolo te învăța și să faci focul, și să calci, era disciplină”, zice Petru.
Tudor, în schimb, se pomenise înrolat și dus în Odessa, Ucraina, chiar în primul an de institut. A făcut bolduri și șuruburi pentru Uniunea Sovietică. „Școală a bărbăției!? Astea-s povești. Pe mine armata nu m-o învățat nimic. Eu am pierdut doi ani din viață. Puteam să mântui institutul cu doi ani mai devreme și mă încadram la lucru”, consideră Tudor.
După armată, Petru a revenit la Chișinău. Inițial a vrut să intre în poliție. „Comisarul m-a întrebat ce cunosc. I-am spus că cunosc tot: știu a lucra din noapte în noapte și, de ce m-am apucat, o scot la capăt. El mie nu mi-a spus, dar i-a zis unui moș: ‘Aista în poliție nu-i bun. Îi pre’ stăruitor. Lui dă-i bani să se ducă la stroikă (din rus. – în construcții)’.”
Petru așa și a făcut – s-a angajat în construcții și a tot zidit timp de cinci ani. Inclusiv clădirea din vecinătatea Președenției în care acum își are sediul Judecătoria Chișinău, sediul Centru, și Fabrica de cărămidă din Anenii Noi.
După doi ani de militărie, în 1986, Tudor s-a întors la institut. În paralel lucra paznic la o grădiniță. Acolo a cunoscut-o pe soția sa Galina, care lucra educatoare. Încă era student când se căsătoriseră și li se născuse primul copil, așa că nevoia îl făcu să renunțe la munca de paznic și se apucă de construcții. „Am târâit cotileți de mi-o pârâit coastele. Lucrasem o toamnă întreagă, mai, mai să mă fugărească de la institut, pentru că nu veneam la lecții.”
La Marea Adunare Națională de la 27 august 1989, Tudor se strecurase în mulțime, ascultase cântecele lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici și ceruse și el trecerea la grafia latină în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Sprijinindu-se în coate de masa din bucătărie acoperită cu pânză albă din tricotaj, spune că atunci a și fost punctul zero în „deșteptarea” lui și care, în timp, l-a transformat într-un militant al unirii. „Noi cu România suntem uniți de zeci și sute de ani. E un popor, un neam. Cei care spun altceva n-au citit cărți, nu vor să asculte. Ei sunt surzi și chiori.”
Petru, în schimb, era împotriva trecerii la grafia latină, după ce 23 de ani a învățat și a scris în chirilică. „Eu sunt împotriva schimbărilor în general. Să nu vă gândiți că asta a fost pentru popor.”
Așezat pe-un scaun din lemn la biroul din casă – o masă dreptunghiulară acoperită cu peliculă albă cu flori, își reazemă coatele de margine, duce mâna dreaptă la frunte și începe să rostească mândru:
„Sunt moldovan.
Moldovan voi fi
Cât pe lume voi trăi,
Căci Moldova-i țara mea,
Drag mi-i să trăiesc în ea.
Pentru țară, pentru neam
Eu dau tot mai scump ce am.
Dau și bani, dau și avere,
Dau și viața cu plăcere.”
„Iaca poezia asta mi-a spus-o mama, [care] a auzit-o de la bunica ei când era mică, da’ bunica a auzit-o de la bunica cealaltă. [Asta] înseamnă că Moldova are 300 de ani, care Românie?!”
Și când se mai întâmplă să se adune toți frații laolaltă, în capul mesei se așază numaidecât politica și tachinările.
„Noi ne întâlnim la mama și ea îl întreabă pe fratele Feghea: ‘Buneii – moldoveni, mama – moldovancă, de unde te-ai luat, tu, român?”. Eu că-s moldovan, fratele Tudor nu-mi zice, că i-i incomod să-mi zică, dar eu îi zic că-i român”, râde Petru.
Nici Tudor nu rămâne în urmă. „Nu ne aprindem noi de la politică, da’ dacă Petru mă întreabă dacă să îmi toarne un pahar de vin roșu, eu îi zic că nu-s pre’ cu roșu”, râde acesta cu apropo la culoarea socialiștilor.
Celălalt frate și soră intră și ei în hora dezbaterilor politice, chiar dacă de pe poziții mai neutre. „Noi rămânem uniți, cu toate că fratele Petrea e pentru socialiști, eu, sor’ mea și toți ăștialalți suntem pentru Europa și toți au cetățenie română”, zice Vasile.
„Vorbim de politică, dar singurul meu partid e familia, că partidul și politicieni nu o să-mi pună pe masă”, remarcă mezina Larisa.
.
* * *
Spre deosebire de Tudor, lui Petru i-a luat mai mult timp să se regăsească politic. „Sunt întrebări în sat care nu orice om poate să hotărască. Hotărăsc acei oameni care au oleacă de autoritate, da’, ca să ai autoritate, trebuie să ai ceva succese”, explică Petru prima sa cochetare cu politicul.
Erau primii ani din ‘90 și Petru îl simpatiza pe un alt Petru – Lucinschi. Iar când al doilea a fost ales deputat pe lista Partidului Democrat Agrar din Moldova, primul avea și carnet de membru.
„Ceea ce mi-o plăcut la Lucinschi e că pe vremea aceea toți conducătorii vorbeau rusește, dar el vorbea moldovenește. Dar și la Lucinschi tot așa se sfădea Președinția, Parlamentul și Guvernul. Era racul, broasca și o știucă. Ca și acum. Iaca tot timpul așa a fost”, constată Petru.
Între timp acesta revenise în sat. După ce s-a tot chinuit să obțină un apartament de serviciu de la angajatorii săi din Chișinău, a renunțat să mai aștepte, și-a cumpărat o bucată de pământ lângă casa părintească și s-a apucat să-și zidească propria casă. Avea 28 de ani și era șef de brigadă. Construise un bloc la tabăra de odihnă din Sadova, apoi a construit de la zero fabrica de vin administrată de moșul său.
Tudor a revenit și el în sat. Nenorocul lui a fost că, în 1991, când s-a văzut la 24 de ani cu diploma de „brigadir de colhoz” în mână, era colhozurilor începuse să apună. Așa că a mers să muncească inginer chimist la fabrica de vin construită de Petru.
„Eram ca un fel de șef de laborator, dar târâiam șlanguri (calc din rus. – furtunuri) de la deal la vale. Eu pe an dacă dormeam vreo 40-50 de zile acasă”, povestește Tudor.
Apoi și-a cumpărat și el o bucată de pământ lângă casa părintească, peste drum de casa lui Petru, și i-a dat zor. Mai hotărâse să învețe și tehnologia vinului la Universitatea Tehnică a Moldovei. Din al doilea an s-a schimbat la fără frecvență.
Pe la sfârșitul anilor ‘90, Petru s-a implicat în privatizarea fabricii de vin și, împreună cu moșul său, au cumpărat acțiunile de la ceilalți deținători. Mai apoi a învățat viticultura la Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificaţie din Chișinău și a ajuns să administreze fabrica de vin împreună cu Vasile, unul dintre cei trei copii ai săi.
După 2000, Petru și-a continuat regăsirea politică din fotoliul de consilier local. În 2003, din partea Partidului Democrat Agrar. În 2007, din partea Partidului Popular Republican. În 2011, din partea Partidului Republican. În 2015, din partea Partidului Socialiștilor. „Mi-a plăcut că au spus că suntem moldoveni, țara e Moldova, limba moldovenească. Mie altceva nici nu-mi trebuie”, își motivează Petru ultima alegere.
Iar din 2016, când fostul deputat comunist, apoi socialist, Igor Dodon, care este originar din Sadova, a ocupat fotoliul de președinte al Republicii Moldova, Petru a devenit omul său de încredere în localitate. Pe terenul lui și-a afișat Dodon cureaua de marcă italiană, unde, în vara lui 2018, a fost la cules căpșune împreună cu interpretul rus Filip Kirkorov.
.
* * *
Situată la 47 de kilometri de Chișinău, Sadova s-a schimbat cu pași de melc în cei 27 de ani de independență. Ca și în perioada sovietică, apa e trasă în gospodărie tot de la izvor sau de la fântână.
Iar drumul principal din sat a fost asfaltat în perioada comunistă, pe când Igor Dodon era ministru al Economiei și Comerțului. „Da’ să fie clar că-i din impozitele noastre, nu din buzunarul lui”, punctează Tudor.
În schimb drumul spre sat tot găurit a rămas. Și cel care te duce de la Sadova la Chișinău, prin Strășeni, și care trebuia terminat încă acum patru ani, tot în gropi este.
Când Petru s-a implicat în privatizarea fabricii de vin, Tudor nu avea bani de acțiuni și a rămas un simplu angajat. Câțiva ani mai târziu a plecat definitiv de la fabrică, a mai cumpărat pământ și și-a sădit propria vie.
Pe plan politic a ajuns să cocheteze cu democrații, doar că relația nu a durat prea mult. „Cândva am scris o cerere [de aderare] la Partidul Democrat. Am stat o lună și am ieșit. Când am candidat de primar trebuia să mă duc din partea Partidului Democrat, așa era moda. Da’ pe urmă am zis că mă duc independent și atât”, povestește Tudor.
S-a dus și a câștigat. Era 2007, anul în care în Sadova a ajuns și gazul rusesc, la care au fost conectate primăria, grădinița și… casa noului primar. „Da’ gălăgie atunci… Huia satul, corupția și Parlamentul. M-au sunat și de la Chișinău: ‘- Domn’ primar, aveți gaz? – Da, da’ și, asta-i o crimă?!’ Plătești și-ți trage gaz măcar până la pădure. Eu am dat 35 de mii de lei, că din mahală unul avea, unul nu avea, și în al doilea an și-au tras și ei și mi-au dat banii.”
Opt ani mai târziu și Petru a încercat să obțină șefia Primăriei Sadova, fiind candidatul socialiștilor. „Nu voiam, dar trebuia, în orice caz, de căpătat oricare majoritate. Că nu-mi trebuie primar, asta-i clar ca buna ziua, pentru că trebuia patru ani de viață să-i spisui (calc din rus. – casez). Eu, dacă lucrez, ap’ lucrez. Sadova avea să fie șkatulkă (din rus. – casetă).”
Spune că, în acea campanie electorală, a promis construcția unui azil pentru bătrâni, reconstrucția gardului de la cimitir, reparația casei de cultură, gunoiște, iluminare stradală, muzeu, jurist în sat și corectarea erorilor admise la repartizarea pământului.
Dar oamenii au votat cu un independent. Acela le-a mai promis și canalizare, pe care Sadova așa și n-a văzut-o. Nici nu aveau cum s-o vadă, e sigur Petru. „Ca să fie canalizare, punctul cel mai înalt trebuie să aibă cel puțin zece tone de apă pe sutkă (din rusă – zi) – așa ceva nu-i, și trebuie să fie consumatori, să nu se usuce. Asta-i utopie.”
.
* * *
Politicul i-a montat pe baricade diferite: Petru continuă să creadă că patriotismul va salva țara, iar Tudor este convins că unirea o va face. Realitatea, însă, îi ține laolaltă: ambii merg pe același drumuri ciuruite și desfundate, ambii se confruntă regulat cu același sistem, ambii luptă zilnic pentru afacerile lor, ambii se trezesc cu noaptea în cap și merg la muncă.
Petru supraveghează ca fiecare din cei 13 angajați ai fabricii să respecte regulile și caută continuu cumpărători. În 2016-2017 a exportat în Ucraina. Acum speră să exporte și în Federația Rusă, după ce Moscova a anulat, din 1 ianuarie 2019, taxele vamale la importul unor produse din Republica Moldova, printre care și cele vitivinicole. Mai trebuie să găsească cumpărători.
Între timp îi cheamă în judecată pe cei care au uitat să plătească pentru vinul luat. „La noi nu-i metoda ceea – ți-am dat și dă-mi banii. Pot să dea și peste un an, și peste doi ani. Faci contract, dar dacă omul nu are soviste (din rus. – obraz), degeaba.”
Toate dosarele celor cu care se judecă sau cărora le vinde vin stau într-un teanc la colțul drept al biroului. În colțul opus, lângă o lampă și-un suport din plastic plin cu foi, stau aranjate simetric două agende roșii, încrustate cu steaua socialiștilor.
Tudor curăță și leagă vița-de-vie, lasă până la 12 struguri pe tufă, rupe frunzele să-i coacă soarele mai bine, îi stropește, îi culege, face vin și-l vinde. Strugurii rămași sunt băgați la frigider. Merge pe la expoziții și caută cumpărători anul împrejur. Îi caută și peste Prut, unde și-a înregistrat și o firmă.
În 2016, a cules vreo 60 de tone de poamă care au mers în cadă. Și-a zis că merge mai departe. În anul următor, când se gândea că va aduna suficient încât să-și dea datoriile, o lapoviță întârziată i-a înghețat jumătate din lăstari. În 2018, a adunat 90 de tone, dintre care 60 i-a pus în frigider. Alte 50 de tone au putrezit pe deal din cauza ploilor.
Recitește adesea o poezie de Adrian Păunescu imprimată pe o foaie împăturită cu grijă și ținută printre un teanc de acte dosite într-un dulap alb din bucătărie. Nu înainte să-și proptească ochelarii pe nas.
„Și, din nedreptate-n nedreptate,
Nu știu cum se face că la noi
Tot țăranii le plătesc pe toate,
Chiar primind pământul înapoi. …”
În 2015, când se aflase despre furtul miliardului și oamenii ieșeau la proteste, Tudor le-a propus și zilierilor să meargă cu el la manifestații. Au fost de acord, dar când a venit momentul l-au întrebat dacă-i va plăti. A mers singur.
„Mi-am luat ciubote de acasă, să nu îngheț, și m-am pus și eu în mulțime și-am stat acolo. Dar oamenii îs proști. Pe dânșii i-au adus la așa sărăcie ca ei să se bucure și de nimicurile care ni le dau. Dar dacă el stă și-l freacă, înseamnă că încă nu l-o ajuns la os”, crede Tudor.
Petru a ieșit și el la protest, organizat împreună cu membrii de partid. „Oamenii nu pot să-și închipuie ce înseamnă un miliard. Ei nu au primit atâta niciodată. Ei se bucură la o minciună care nu o poate analiza, ori la un kuliok (din rus. – pungă), ori la 200 de lei, și iaca de atâta ei se greșesc – vor să fie mai bine, dar fac mai rău.
Trebuie să se schimbe mentalitatea la toată țara, dar asta e greu. Nu putem schimba nimic, pentru că nivelul de trai e tare rău. Dacă 3% trăiesc foarte bine și vreo 77% trăiesc rău, numai vreo 10% îs mijlocași, dintre care și eu. Nu zic că am mult tare, dar, bogdaproste, nu mă jălui”, se destăinuie Petru.
.
* * *
La 10 martie 2018, cei aproape o sută de oameni adunați în sala de ședințe a Primăriei Sadova s-au împărțit în două tabere. În prima, din stânga sălii, erau cei care voiau să semneze o declarație simbolică de unire cu România. În a doua, din dreapta, erau cei care cu o lună în urmă semnase o declarație prin care condamnau astfel de acțiuni.
Tudor, care la 25 de ani de independență a Republicii Moldova și-a arborat în ogradă tricolorul României, făcea parte din prima tabără. Petru, care în 2018 și-a instalat pe gard un panou cu textul: „Unionismul trece, Patria rămâne”, dintr-a doua. Prima tabără striga „Unire!”, cea de-a doua striga „Moldova!”.
Când venise rândul lui Tudor să țină un discurs, el, îndreptat cu fața spre oamenii din sală și cu coada ochiului spre Petru, ținu cu tot dinadinsul să zică: „Dacă s-ar face unirea, într-o oră mâca Vera ar primi o pensie mai mare, eu aș primi subvenții de zece ori mai mari […], nu s-ar fura miliardul și fiecare [ar] rămâne acasă”.
Cineva strigă: „Moldova!”. Tudor auzi, nu se gândi mult și i-o întoarse: „Unire cu Moldova, de acord 100%”.
– Da’ cine va fi președintele Moldovei?, îl întrebă Petru, zâmbind curios din dreapta sălii.
– Pe Igor Dodon îl punem președintele României, doar dacă facem unirea, răspunse Tudor cu fața serioasă și ochii spre Petru.
Toți cei din sală, și socialiștii, și unioniștii, au izucnit în hohote de râs.
La un moment dat Tudor se cam enervase pe Petru și pe restul socialiștilor pentru că venise la primărie să le strice festivitatea și le-a reproșat că el nu vine la adunările lor.
Petru în general era supărat că oamenii din satul de baștină al președintelui țării semnează o declarație de unire, fie și una simbolică, cu România.
În timp ce Petru consideră că la conducerea țării trebuie să fie patrioți, pentru a schimba lucrurile, Tudor e gata să pună rămășag că, dacă la putere ar fi unioniștii, Petru i-ar susține și pe ei.
Petru, în schimb, pune rămășag că, de fapt, Tudor înțelege că unirea cu România nu o să fie niciodată și că, prin acest ideal, încearcă să fugă de greutăți.
Dar și Petru, și Tudor, înțeleg că politica dezbină. „Politica e murdară. Ea special îi pusă ca să dezbine oamenii și să se certe între ei, dar acei de sus să facă ce vor ei. Ar fi mai bine să lucreze împreună.”
Respectiv, cei doi frați nu-și permit să stea prea mult timp supărați unul pe altul. După confruntarea de la primărie s-au întâlnit chiar în aceeași zi la mâca Vera, adică la mama, acolo unde nu exista politică la începuturi, iar diferențele erau mai puține decât asemănările.