Polina CupceaPrima zi și-a adus plapuma. A doua zi – perna. A treia zi – o geantă cu câteva boarfe și peria de dinți. A patra zi a agățat de perete o copie după Picasso și alta după Renoir. A cincea zi a bătut în cuie o etajeră. A șasea zi a făcut duș în WC-ul băieților. A șaptea zi s-a odihnit.
Eaproape de miezul nopții. Blocul I al Academiei de Arte din Chișinău e în beznă. Numai la un geam din aripa stângă a clădirii licărește o dâră galbenă. Încăperea e o mică sală de teatru. Cu scenă și scaune pentru spectatori.Tudor Țurcanu, student în anul IV la actorie, măsoară scena dintr-un colț în altul. Repetă pentru spectacolul de licență. A ales Scrisorile lui Mihai Eminescu, ca, în ziua prezentației, când va veni toată comisia profesorală, să-i țintească drept în ochi și să le spună: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, /Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, /Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Se oprește. E roșu ca o rodie. Cu vocea îngroșată, capul dat pe spate și nările umflate, mai trage o replică. Nu din Eminescu, din opera vieții sale:
„- Da’ bine Tudore! După ce te-am învățat patru ani de zile, să vii tu mie și să-mi spui că facultatea asta nu ți-a dat nimic?!” Mi-am adus aminte de doamna decan, cu care sunt certat, dacă pot să zic așa, explică tânărul.
E supărat și deprimat. Cheful de repetiție s-a tupilat pe undeva prin colțurile întunecoase ale sălii. Consternat, se fixează pe un scaun adus în mijlocul scenei. Își duce genunchii la bărbie și-și cuprinde gleznele – așa se concentrează mai bine. Preț de câteva secunde privește abătut în gol. Se ridică în picioare frenetic și, cu fața irizată, se uită în ochii spectatorilor lipsă. Ridică mâinile în sus și strigă moale: „Luuuuunăăăăăăă!”. Brusc, tonalitatea vocii urcă. Nu stă mult pe culmile volumului și iar coboară glasul pătimaș.
După o jumătate de oră de înjurat „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire”, se potolește. Cămașa verde spălăcită, ieșită din pantalonii la dungă, e udă în spinare și la subsuori. În mâini ține versurile lui Eminescu imprimate pe câteva foi deja boțite. Pornește către marginea scenei. Se așează pe scările înguste care dau în sală ca să-și tragă nițel sufletul. Privește lung fiecare din cele 100 de scaune decrepite.
În spatele lui, scena amintește de un platou de filmare pentru producțiile horror – lumină stearpă, pereți negri și patru scânduri mari și groase atârnând de tavan. Sunt ca niște morți fără cap care se bălăbănesc în cârligele mari înfipte în spate. Un scârțâit, ca un țipăt scurt și strident de femeie, îl face pe Tudor să se întoarcă brusc cu fața spre scenă. Curentul de aer unduiește „cadavrele” din lemn precum pendulele ceasurilor de cândva.
– Isabelle…, rostește tânărul nădușit.
Ca ochii unui monstru sașiu, scena e păzită de două uși nalte. Cea din dreapta dă în coridor. Cea din stânga e întredeschisă și duce într-o cămeruță mică din care răzbate întunericul hidos. Tudor răsuflă adânc. Știe că nu are încotro și că anume pe acea ușa nenorocită și întunecoasă trebuie să intre. Se descalță de pantofii scâlciați, ca să nu mai amplifice și el zgomotele neplăcute în puterea nopții. Pășește apăsat pe cele două trepte de la intrare, de parcă vrea să-și anunțe prezența. Izbește ușa de perete și intră.
Odaia fricii lui Tudor e de fapt o mică anexă la sala de studii folosită de viitorii actori mai mult ca depozit. Aici, printre hărmălaia de lucruri de-a valma, recuzită de spectacole și miros de pârjoale încă de la prânz, și-a făcut și el un culcuș. Cât a ținut anul de studii 2015- 2016, Tudor a stat [i]legal în această debara din Academia de Arte. Cu acordul tacit al administrației instituției.
* * *
Pereții cămeruței sunt înalți. Foarte înalți. Fac cam cât trei staturi de om. Și cele trei ferestre, care ziua inundă încăperea cu lumină, sunt pe potrivă. Din cauza lor, tânărul mai nu a înghețat iarna. Noroc că un coleg de la regie i-a împrumutat un reșou electric. Astfel și-a găsit sfârșitul tremurăturile de sub plapuma de lână.
Tudor a ordonat încăperea după bunul lui plac. Dar nu a intervenit prea mult, ca să nu-și deranjeze colegii. Ziua o împarte cu ei, noaptea e doar a lui.
– Îți închipui, eu locuiesc în două mii și ceva de metri pătrați! Am pază particulară – pe țaca Vera (recepționista – n.r.), zeci de camere, WC la primul, al doilea și al treilea etaj. Pot să repet cât vreau. Am o scenă a mea. Doar noaptea. Nici politicienii noștri nu au așa ceva. Scoate un chiuit subțire și-și desface larg mâinile, precum statuia lui Iisus din Rio de Janeiro.
Are la dispoziție două paturi, un fotoliu și un dulap. Pereții sunt tatuați cu rafturi conținutul cărora stau pitite în dosul carourilor perdeluțelor roșii și albastre. Cele mai multe aparțin lui Tudor. Patru la număr. Le-a lipit pe exterior cu gazete fade, ca să ascundă cariile lemnului jegos.
Polițele îi ajung doar pentru o parte din zestre: cărți, caiete, cești, farfurii, produse alimentare. Plapuma și cearșafurile le ține pe-un pervaz de la fereastră. Pe cel vecin l-a ocupat cu câteva rânduri de haine aranjate teanc. Pe masa de la intrare, un volum despre istoria teatrului universal, tras la xerox, rătăcește printre cutiile cu mâncare cumpărată. Dedesubtul unui raft se ivește un borcan prăfuit de 3 litri cu untură – „l-a adus un coleg pentru zile negre”.
– Acesta e castelul meu! urlă deodată Tudor pe muzica lui Vladimir Vîsoțki, întărtat, în timp ce ia o mătură rufoasă de după dulapul ascuns în spatele unei cortine neagre din postav greu și grunzuros.
Se apucă de măturat odăița. Praful ajunge până la copia picturii „Guernica” de Pablo Picasso. De pe peretele de vizavi îi face cu ochiul o copie cu violete albastre semnată de Pierre-Auguste Renoir. A mai ornat pereții cu afișe de balerină, gheișe și tablouri ce-ți trezesc în vene spiritul unei revoluții lâncezite. „NO pasaran!” (Ei nu vor trece! – din span.). Inscripționat cu marker pe-o bucată de carton, sloganul politic din secolul trecut desparte ringul dintre cei doi pictori. De-asupra lui, Marat, revoluționarul francez, își dă duhul.
– Le-am găsit colbăite pe holuri și le-am cărat. E frumos, nu!? Arată bine. Nu e ca la cămin, dar…
După ce-și termină treburile casnice, Tudor își pregătește cele necesare pentru baie. Recepționistul știe că seara Tudor merge la dușul dansatorilor de la subsol. Fără să crâcnească, bărbatul cu multe meșe de păr alb predă cheia boierului Academiei nocturne.
Noaptea, coridoarele înalte și neluminate ale Academiei de Arte emană răceală, mister și misticism. Străbaterea drumului până la baie, luminat doar de lanterna telefonului mobil și urmărit de zgomotul propriilor pași, e un adevărat test de curaj pentru Tudor. Chiar dacă știe deja fiecare colțișor, de fiecare dată când îl parcurge, se așteaptă să dea nas în nas cu vreo nălucă.
După dușul fierbinte, Tudor își rânduiește lucrurile de igienă din sacoșa galbenă străvezie. Prosopul îl întinde pe o spetează de scaun, peria de dinți o aruncă într-o halbă de bere burtoasă, gelul de duș și șamponul le pune pe polița însemnată Tudor Țurcanu. Șterge masa cu mișcări iuți și se bagă fericit în pat. Până una-alta, ia o carte și citește câteva pagini despre Marcel Marceau, celebrul mim francez. Când decide să se băge la somn, avertizează:
– Ai grijă că aici sunt fantome. Pe una am botezat-o Isabelle.
– Isabelle și apele diavolului?
– Râzi tu, da’ eu nu vorbesc aiureli. În prima noapte auzeam tot felul de sunete, scârțâieli și șoapte. Pe urmă m-am deprins. Aaa, mă duc să încui ușa [la sală], că servitoarele se apucă să facă curat în Academie pe la șase dimineața și vin și pe aici și mă zaibesc (mă deranjează cu regularitate – jargon rus.). Eu dorm până la 9.00.
* * *
– Mi-au zis să vin în septembrie. Când am venit în septembrie, mi-au zis – „Categoric nu-ți dăm cămin”. Am ahuit (rămas mască – jargon provenit din rus.). Nu aveam unde să mă duc. Ce să fac? Am fost nevoit să înnoptez în anexă. Ultimii 20 de lei i-am dat lui țaca Vera (recepționistă –n.r.), numai să mă lase [să intru]. Pe băncile din fața Academiei nu e cel mai comod [să dormi].
Prima noapte și-o amintește cu înfrigurare. Singur, în clădirea unde, pe 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii. Niciodată nu i-a fost mai frică ca atunci. Din acea noapte, frica a prins conturul unei fantome – Isabelle.
– Era groaznic. Auzisem că pe aici umblă duhuri, se aud sunete. Și pe bune auzeam sunete. Mă temeam să mă duc la WC. Pe unde mergeam, aprindem toate luminile. Umblam cu fanaricul (lanterna – din rus.). Și nu mă puteam uita în oglinzi. Dacă am privit multe filme cu nebunii. Văăăă, oauuuu, auuuuuu.
A doua zi a înoptat tot în anexă. Doar că, de data asta, nu a mai intrat politicos pe ușă, ci ca un hoț – pe fereastră. Nu vroia să mituiască recepționista. Nici n-avea bani. După vreo două săptămâni de sărit pe geam, l-au deconspirat. Îl dibuise femeile de serviciu. Și l-au turnat administrației.
– A venit domnul Andrei (responsabil de menaj – n.r.) și m-o întrebat: „Da’ tu de ce stai aici? ” Apoi, domnul prorector pe administrație. Pe urmă doamna decan m-a chemat la ea. Mi-a spus că: „Nu e bine să stai aici. La noi nu se permite așa ceva”. Eu i-am spus atunci – să-mi dea cămin. Și cum cămin nu vroiau să-mi dea, m-am instalat în Academia de Arte. Ei (administrația –n.r) l-au numit protest, eu – nu am unde trăi.
Când au aflat, părinții s-au împotrivit deciziei lui Tudor. Îl îndemnau să-și ia o gazdă. Însă tânărul a rămas neclintit pe baricade. Cică rebeliunea i s-ar trage mai mult de la taică-său.
– O preferat să lucreze cu 20 de lei în construcții, decât să lingă fundul nu știu cui. De la mama… nu știu. Ea s-a căsătorit la 16 ani. Eu am 24 și mama are 30. Ha-ha-ha, glumesc. Adică e foarte tânără și faină. O femeie fantastică.
Cu degetele făcute greblă, Tudor își potrivește părul încâlcit. Gâtul i se umflă și se colorează-n roșu-stacojiu de fiecare dată când trebuie să-și amintească vreun episod din epopeea căminului lipsă.
– Nu am vrut să spăl plitele de gaz în bucătărie și podelele. Poftim motivul pentru care nu am primit cămin în anul IV. Eu nu reușeam să vin de la Academie. Trebuia să las repetițiile și să spăl prin cămin. De unde au luat așa reguli? Apoi urlau că nu spăl bine și să curăț și după calorifere. A, și mai dădeau buzna în camere, fără să bată la ușă. Eu le făceam observație, că e un loc intim, poate sunt în pielea goală. Da’ ele: „Țțțțț, uite și își permite!?”. Mai trebuia să mergi la subotnice (zi de sâmbătă în care se lucrează colectiv la treburi gospodărești – din rus.), să participi la curățenie generală, ceea ce se întâmpla destul de des. Și eu le-o puneam în nas. Și de aici, poftim-paiehali (să mergem – din rus.; aici cu sens de – s-a început). Era tare chipeșnaia (arțăgoasă – n.r.) intendenta.
În cele din urmă a fost chemat la decanat. O comisie formată din câțiva profesori de la catedra de actorie, intendentele și responsabilii de repartizarea odăilor în cămine s-au întrunit ca să „pună capăt” comportamentului protestatar al studentului. Tudor imită scenă.
– ĂĂĂ…
– Taci, că tu ești la decan în cabinet!
– Păi…
– Taci, că Proful X e artist al poporului!
– Nu…
– Taci, că ești doar un student mucos! Cum îți permiți?
– Că..
– Da taci…!
– Stați…!
– Da’ nu țipa, măi studentule! Ai uitat unde te afli?
A vorbit doar când coordonatorul de curs i-a dat voie. Ofensat și neputincios în fața situației create, a plâns. La final, decana triumfase: „Tu îți dai seama, Tudore, dacă fiecare dintre noi nu ar respecta regulile astea, ce s-ar întâmpla în țara noastră?”
– Un an mai târziu i-am spus doamnei decan că facultatea asta nu face decât să-ți taie pofta de teatru. „Da’ bine, Tudore! După ce te-am învățat patru ani de zile, să vii tu mie și să-mi spui că facultatea asta nu ți-a dat nimic?” După asta au întors-o pe a lor, că eu i-am înjurat. Eu nu-s debil. Știu ce am vorbit.
* * *
Pe la șase-dimineața, flecărelile servitoarelor răzbat până în odaia lui Tudor. Femei voinice, cu halate albastre și broboade pe cap, șlefuiesc coridoarele cu apă săpunită.
– Tui coțofenele mamei lor! Cum m-au trezit așa devreme…
Se întinde serpentin ca o pisică și deschide ochii. Își strânge așternutul. Nu înainte să pornească la calculator piesa preferată: „Ia ne liubliu” (Eu nu iubesc – din rus.) de Vâsoțchi, după care e înnebunit.
Toaleta de dimineață și-o face la WC-ul băieților, într-un capăt de coridor. Cu prosopul de la duș pe umeri și peria de dinți într-o mână, își tot unduiește șoldurile în pas de dans. Când ajunge în dreptul cabinetului decanei, se oprește și face o reverență. Sunt vecini de palier. De când s-a cazat în Academie, decana a pășit o singură dată în locuința sa improvizată.
– Era seară și noi eram mai mulți studenți. [Când a intrat] Ne-am sculat cu închinăciuni, bătut mătănii, în timp ce doamna decan inspecta anexa pe sub ochelari: „S-ar putea să fie și mai curat”, a zis înțepată. Apoi, după ce s-a întors cu spatele la noi, ne-a aruncat peste umăr: „Aveți grijă, da?!” Asta a fost tot.
Ajuns în ușa WC-ului, se uită lung la servitoarele care tocmai își umpluse căldările cu apă. Fără pic de stingheritate, se instalează comod în fața lavoarului. S-a adaptat cu toate: cu dușul dansatorilor de la subsol, cu WC-ul băieților de la parter, cu mâncarea de la cantină și cea de la magazin, cu hainele spălate pe la colegi sau târâite acasă.
De când a ajuns să locuiască în anexă, Tudor a intrat în familia angajaților de rând ai Academiei. Paznicii, lucrătorii tehnici, bucătăresele, toți i se adreseasă în mod familiar.
– Tudore, am niște mâncare gustoasă. Hai, vino! Vizavi de cantină, un bărbat supt și cu salopeta murdară de var alb îi face semn cu mâna să intre într-o cămăruța.
– Nu, mă duc să iau micul dejun la tanti Natalia (administratoarea cantinei –n.r).
Până și la supermarketul din preajma Academiei, de unde tânărul își cumpără de regulă mâncare, vânzătoarele îl tratează ca pe unul de-al lor.
– Vezi ce-i pui în caserolă. Știi că băiatul nostru nu mănâncă uleios. O vânzătoare își avertizează colega care îl deservește pe Tudor.
– Știu! Dar, Tudore, de ce nu ai venit după 20.00, când avem reduceri 30% la mâncare!? întreabă retoric femeia, după care îl liniștește. Hai că-ți fac eu cumva să fie bine…
* * *
– Știi cum m-a întâmpinat [rectorul]?! Ochii tânărului se bulbucă, iar nările i se umflă de supărare.
– Dnă rector, eu sunt T…
– Eu știu cine ești.
– Ă, eu am o problemă…
– Eu știu ce problemă ai.
– Eu vreau …
– Eu știu ce vrei tu.
– Vreau să luați o decizie.
– Da, o să întrunim o comisie și o să vedem ce facem cu tine, doar că vii după ce terminăm concertul de aniversare al Academiei la 75 de ani.
– Și iaca, Academia o împlinit 75 de ani (în noiembrie 2015 – n.r.) și rezultatul NIX (nimic – n.r.).
Afară e deja sfârșit de iunie 2016. Examenele de licență sunt deja trecut. În anexa lui Tudor urlă melancolic LP: „To all the things I’ve lost on you Hooo-ooo, Tell me are they lost on you? Oooo-oh”. Îngândurat și trist, tânărul umblă de ici-colo, tot ținându-i isonul.
Își adună hainele și le împăturește cu grijă. Pe unele le face sul, pe altele – pătrate, după care le aruncă într-o cutie mare de carton. În jurul său totul e aruncat vraiște: genți, haine, papuci, cutii, baloane, sticle, pături, recuzită din spectacole. Anexa arată ca după o vizită inopinată a câtorva hoți grăbiți. Din gunoiul e împrăștiat lângă ușă se ivesc sticle de bere și coji de răsărită. Câteva scaune puse unul peste altul chiar în mijlocul camerei, îl împiedică pe Tudor să aibă o traiectorie rectilinie, așa că le înconjoară de fiecare dată când își schimbă locația.
Oftează. Își proptește mâna în șold, ca o gospodină de la țară, și se uită în jur. Se îndreaptă înspre cele două rânduri de soldați aranjați diagonal pe polița încleiată cu afișe de femei atrăgătoare. Soldații sunt triști și vechi. Fiecare are un nume: Tolstoi, Wilson, Cehov, Brook, Stanislavski, Grotowski. Fiecare ascunde o istorie și un mesaj. Între ei nu vorbesc. Nu se prea cunosc, pentru că vin din diferite vremuri sau țări.
Golește rafturile. Printre ele zace un volum de Eminescu. Îl șterge de praf și citește câteva versuri.
– La recitalul de la licență am plâns. Deși dedicasem administrației Scrisorile lui Eminescu, nu am putut să le ofer această plăcere, fiindcă Eminescu e larg. Era absurd ca, prin tot textul, să-i înjur sau să-i bag drept în p**ă. Așa că, o parte din recital am dedicat-o și celor care nu mi-au dat cămin și m-au înjosit, dar o parte am dedicat-o și vieții.
Închide cu grijă cartea și o pune în cutia care tot înghite lucruri. E plină doar pe jumătate, dar în ea a încăput plapuma de lână, perna, cearșafurile, câteva maiouri, ghetele și cărțile.
– Tudore, gata, pleci? întreabă Iulian, un tânăr costeliv și cu ochelari de soare pe vârful capului. Venise în anexă după niște lucruri.
– Da, gata, mă duc, îi răspunde Tudor absent.
– Ap’ ce, gata, chiar te duci? zâmbește urzicător Artiom, un coleg care-l însoțește pe Iulian. Tudor la noi o să rămână în istorie, că a dormit un an aici.
Râsetele zboară prin praful ridicat de ghetele târșâite ale tinerilor. Lui Tudor însă nu-i prea arde de glume. După 10 luni de locuit în anexa mizeră, fără intimitate și urmărit în fiecare noapte de Isabelle, despărțirea îl apasă. Ajutat de Artiom, ia cutia și o duce în mașina veche a cumnatului parcată sub nucul din spatele Academiei. Nu putea să nu fie petrecut tot de cea care, cu 10 luni în urmă, l-a întâmpinat:
– Apu’ așa, Tudori! Ai intrat pe ușa Academiei cu o pereche de chiloți și amu’ ieși cu uite și coropcoi (cutie mare – calchiere din rus.). Și ai acolo, măi? O femeie cu anii la ciorap și cu două cute în colțul gurii urmărește atent orice pas al lui Tudor. Ochii de pe fața asudată îi cântărește cutia și, nemaiputând suporta lipsa unui răspuns întârziat, îi strigă din urmă mai mult zburlit: Apu’ și târâi, măi, acolo?
– Lucruri, tanti Vera. Cărți. Plapuma…
– Aaaa, râde pe sub mustața cu fire lungi și țepoase crescută într-un rând subțire.
– Numai bine, tanti Vera.
– Ei, lasă că ai sî mai vii tu pi aiși. Parcă nu vă știu.
– Da, cu siguranță.
Se desparte de femeia trupeșă și mai privește o dată înspre ferestrele zăbrelite ale odăii care l-a găzduit pe parcursul unui an academic. Una dintre ele încă mai păstrează inscripția tânărului din toamna trecută: „Vreau acasă. Tudor”.
* * *
Ca și Tudor, neclintită pe baricade stă și Administrația Academiei de Arte. Svetlana Târțău, decana Facultații Teatru, Film și Dans, recunoaște că tânărul era „unul dintre cei mai buni studenți ai noștri”, în timp ce, pe de altă parte, „nu respecta regulile, nu respecta regimul”.– Întrebați-l pe Tudor de ce a locuit aici, întrebați pe prorectorul care se ocupă de gospodărie. Eu sunt responsabilă de organizarea procesului de instruire și de calitatea învățământului. Cu cazarea eu nu am legătură. Da, eram la curent cu faptul [că el locuia în Academie], și-i spuneam de fiecare dată să nu facă acest lucru. Atât. Eu mai mult nu discut cu Dvs.
Și Ion Butucea, prorectorul responsabil de repartizarea căminelor, aruncă vina pe firea revoluționară a lui Tudor.
– Domnul Țurcan era în conflict cu administratoarea de la căminul de pe str. Armenească, care era categoric [împotrivă] ca să-i dea odaie în anul IV. A depus și plângere pe el în anul III, fiindcă e o persoană conflictuală. La celălalt cămin, de la Botanica, tot nu vroiau să-l primească. El e băiat talentat, dar nu se comporta adecvat tot timpul.
Totuși, Butucea recunoaște că Tudor a locuit ilegal în Academie, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat cu acordul tacit al administrației. Acum funcționarul se disculpă cu faptul că i-a fost milă de student.
– Am încălcat obligațiunile mele de serviciu, că mi-a fost jale de el. E om. M-am făcut că nu-l văd, dar așa aș fi chemat poliția și-l evacuau din Academia de Arte. Dacă am fost indulgent, pentru asta o să fiu pedepsit.
* * *
Tudor Țurcanu a absolvit Facultatea de Teatru cu media 9,6. În două spectacole de licență a interpretat rolurile principale. Astăzi este actor la Teatrul „Eugene Ionesco” din Chișinău. La început de noiembrie a debutat odată cu premiera piesei „Caii la fereastră”, în care a interpretat rolurile centrale. Acum câteva săptămâni a fost numit șeful trupei. Are 24 de ani.
Text – Polina Cupcea
A contribuit – Raisa Răzmeriță
Foto – Polina Cupcea și Nicolae Cușchevici