Polina CupceaÎn cimitirul memorial de pe Câmpul Marte din Liov – cel mai mare cimitir din Ucraina dedicat soldaților căzuți în războiul ruso-ucrainean, ne asigură angajații lui – oamenii vin necontenit. Umblă îndoiți de durere, cu umerii căzuți și obrajii roși de lacrimi.
Mormintele sunt așezate în rânduri aproape perfecte, ca o formație militară care nu s-a destrămat nici după moarte. Privit de sus, cimitirul seamănă cu o armată înțesată de flamuri. Doar că, în loc de arme, sunt ursuleți de pluș, bomboane, brățări, fotografii de familie, fulare, brazi împodobiți și chipiuri militare.
De undeva se aud suspine înăbușite. Mai încolo, un bărbat vorbește cu fotografia fiului său. Câteva rânduri mai departe, o femeie netezește un portret cu palma, de parcă i-ar aranja părul.
Aproape de intrarea în cimitir, întâlnim o văduvă. A venit să schimbe fotografia soțului ei. Cea veche se decolorase de la ploi, vânt și soare fierbinte. Cu mișcări atente, desprinde portretul decolorat și leagă unul nou de cruce cu o sfoară albastră și galbenă. Apoi își trece palma peste ramă, ca și cum i-ar netezi cămașa înainte de drum.
Serghei Vasilovici Cucer
10 aprilie 1965 – 30 septembrie 2022
Locotenent-colonel al Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei
A murit la 57 de ani, „în război, ca toți ceilalți”, spune femeia. Și tace. Pentru câteva clipe, nu mai poate continua. O copleșește plânsul. „Tare bine ne împăcam. Doamne, ce bine ne înțelegeam și ce om bun era…”, continuă ea printre sughițuri.
Povestea lor a început cu mai bine de patru decenii în urmă, într-un cămin studențesc din Harkiv. Ambii veniseră la studii din regiunea Vinița, care se învecinează cu Republica Moldova. Într-o zi, pe coridorul căminului, privirile li s-au intersectat. Poate au și glumit. Văduva nu-și mai aduce bine aminte. Cert e că, peste o jumătate de oră, el a bătut la ușa ei. „Hai să facem cunoștință!”
Femeia râde și acum când își amintește. „Doi prostănaci”, spune ea. Trei luni mai târziu, au depus actele pentru căsătorie. Aveau să fie împreună aproape patru decenii. „Nu a fost destul timp”, spune ea suspinând printre lacrimi.
La Harkiv și-au construit întreaga viață. Acolo și-au crescut copiii. Acolo au început să îmbătrânească împreună. Dar Serghei înțelesese înaintea multora că războiul se apropie. „Ca militar, știa că se va întâmpla ceva.”
Copiii lor se mutaseră la Liov încă în 2019 și s-au așezat la casele lor. În toamna lui 2021, și cuplul Cucer și-au cumpărat un apartament în Liov. Așa că, pe 24 februarie 2022, când Rusia a invadat la scară largă Ucraina, femeia a urcat în mașină și a părăsit Harkivul, iar soțul ei s-a dus la război.
„Nu s-a mai întors. A murit pe front, în regiunea Donețk. Comandantul mi-a spus că a fost lovit din spate. Când i-au adus trupul, l-a recunoscut imediat. Era încă puternic și sănătos.”
Mai avea doar câteva luni până la concediu. Ar fi putut să și-l ia mai devreme, dar îl tot amânase pentru alți camarazi. „Mi-a spus: Vezi, băieții sunt tineri. Unul vrea să aibă copil. Altul are deja copil. Să vină ei în concediu. Eu o să vin toamna.”
Toamna a venit.
El nu.
Văduva rostește fiecare propoziție separat, de parcă nici acum nu poate împăca aceste cuvinte cu decesul soțului. „Pentru mine timpul, de facto, nu vindecă. Ești tăiat în două. Ți-au luat ceva din tine.” Ca să reziste, se ține de copii. „Sunt mamă. Ei trebuie să fie liniștiți.”
Lângă mormântul soțului, durerea femeii se amestecă mereu cu furia. Războiul i-a rupt și familia în două. Sora soțului locuiește în Moscova. „Ne spunea să mai răbdăm un pic, că rușii vor veni să ne elibereze. Serghei mai are încă trei frați. Și toți au rupt legăturile cu ea. Astăzi nimeni nu mai vorbește cu dânsa. Și nici nu vor să audă de sora lor”.
Apoi revine iar la ruși. Nu vorbește doar despre invazie. Vorbește și despre bunicii deportați, și despre Siberia, și despre pământurile luate, și despre foamete, și despre copiii salvați cu prețul vieții. Pentru ea, războiul din prezent se trage dintr-o istorie lungă, transmisă în familie ca o rană. „Rușii nu vor fi iertați niciodată”, spune ea. „Nici pentru Transnistria voastră, nici pentru Donbasul nostru, nici pentru sacrificiile și pierderile noastre.”
Pentru câteva clipe, pe chipul femeii apare ceva ce seamănă cu un zâmbet. „Noi, surorile, am avut bărbați puternici.” Ne povestește și despre soțul surorii sale care, încă 2014, la vârsta de 60 de ani, s-a alăturat voluntar celebrului batalion „Azov”. A luptat mai întâi în apărarea Kievului, apoi în regiunea Zaporijjea. Deși anii treceau, nu voia să audă de retragere. Comandanții îl băteau de mult la cap: „Mihalîci, deja și piciorul, și spatele, și sănătatea, dar și vârsta. Hai, du-te acasă!” El, însă, nu se grăbea să plece. Abia acum doi ani, când a împlinit 70 de ani, a acceptat să se libereze.
Privește din nou fotografia lui Serghei. „Noi vom rezista”, spune ea cu hotărâre. Apoi, dintr-odată, în mijlocul acestei dureri, apar amintiri mici, aproape luminoase. Își amintește de Nistru. De Basarabia, despre care îi povestea bunica. De faptul că, în copilărie, cumpăra dulciuri moldovenești – struguri în ciocolată. Își amintește și de mămăliga pe care bunica o făcea cu prune acrișoare.
Își șterge ochii și ridică din umeri: „Aceasta este povestea noastră.”
***
În cimitirul memorial de la marginea Liovului ar fi trebuit să-și găsească locul de vechi 1.200 de militari, ne spun oamenii care își plâng rudele și prietenii. Sunt deja 1.266. Războiul a mers mai repede decât arhitecții și mai departe decât orice estimare. Și-atunci autoritățile au decis ca următoarele înmormântări să fie făcute într-un sector al cimitirului istoric de alături, Liceakiv.
Ucraina nu face publică statistica pierderilor omenești, dar estimările variază între 500 și 600 de mii, dintre care peste 100 de mii sunt decese, iar restul – răniți și dispăruți fără veste.
Printre rândurile de morminte, lângă fotografia unui tânăr cu privire senină, stau părinții acestuia: Galina și Valerii. El aproape că nu vorbește. Aranjează în tăcere florile, îndreaptă panglicile și se uită la fotografia fiului doar pentru câteva secunde, ca și cum mai mult nu i-ar putea suporta privirea.
Femeia poartă o ie ucraineană și pantofi împodobiți cu ornamente naționale. Din când în când, își întoarce privirea spre portretul fiului și zâmbește cu tandrețe. Iurii Rastreopin era singurul lor copil. „Ne-am fi dorit și alții”, spune Galina, „dar nu s-a putut, din motive de sănătate.”
Toată dragostea lor de părinți s-a adunat, astfel, într-un singur băiat. S-a născut pe 21 ianuarie 1998, în ziua Sfântului Iurie de Iarnă. Îi spuneau Iurcik. Uneori Iurașik. „Parcă și-a adus singur numele”, spune Galina și zâmbește. „Și nouă ne-a plăcut. Cumva suna atât de tandru. El mereu a fost așa la noi.”
Își amintește perfect ziua în care a venit pe lume. Era ger. Iernile încă mai erau adevărate atunci. Zăpada se așternea în straturi groase până la genunchi, iar frigul mușca din obraji. Și totuși, „a fost cea mai caldă zi din viața mea”.
Anii au trecut repede. Iurii a crescut într-o casă în care cărțile, cultura și educația erau parte din viața de zi cu zi. A absolvit școala de arte, unde și-a cultivat pasiunea pentru desen. În paralel, șahul a devenit una dintre marile sale pasiuni, iar talentul și disciplina l-au adus până la nivelul de candidat la titlul de maestru al sportului. A urmat apoi Universitatea „Ivan Franko” din Liov, la Facultatea de Economie Internațională.
Ar fi putut deveni economist. Sau artist. Sau profesor. După absolvire, ar fi putut rămâne la universitate să-și construiască o carieră solidă și liniștită, departe de uniforme și tranșee. Dar invazia rusă l-a făcut pe tânăr să întoarcă spatele unui viitor care părea deja conturat și a plecat acolo unde simțea că este mai necesar.
A plecat pe front.
„Spunea că nu poate să rămână, că locul lui este acolo. Îmi zicea: «Nu pot să stau deoparte. Ce le voi spune mai târziu copiilor mei?»” „Dar nici măcar nu ai apucat să ai copii”, îi răspundea mereu femeia.
Astăzi, în locul copiilor pe care nu a mai apucat să-i aibă au rămas desenele lui din copilărie, fotografiile, medaliile de la turneele de șah și oamenii care continuă să-i rostească numele.
Anul trecut, în Liov a fost inaugurată o expoziție cu lucrările lui. Tot anul trecut au fost organizate și două competiții de șah în memoria lui. „Păstrăm memoria lui”, spune Galina. La mormânt vin prietenii. Vin colegii. Vin elevi de la liceul unde a învățat. „Copiii trebuie să știe că eroii nu se nasc eroi. Ei devin eroi.”
În timp ce vorbește, soțul ei continuă să aranjeze florile. Nu intervine, ci doar ascultă. Galina spune că, după moartea fiului, s-a temut că își va pierde și soțul. „A fost insuportabil.” Face o pauză. „La început, chiar credeam că îl voi pierde și pe el.”
Au fost nevoiți să învețe din nou să trăiască. Nu pentru că durerea s-a micșorat, dar „dacă am rămas în viață, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ca despre el să rămână o amintire frumoasă”.
Iurii a murit pe 9 aprilie 2024, la 26 de ani, după ce a fost lovit de explozia unei bombe aeriene. Camarazii au reușit să-l evacueze de pe câmpul de luptă, iar peste două zile trupul lui era deja în Liov.
Galina vorbește despre acest lucru aproape ca despre o binecuvântare, pentru că nu toți au avut acest noroc. În așa-numita zonă gri a frontului mai sunt trupuri care nu au putut fi scoase, explică ea, precum sunt și mulți militari dispăruți fără urmă.
„Aici, măcar vii la mormânt. Vorbești cu el. Știi că este aici. Dar, să trăiești în necunoscut, asta este și mai rău.”
Îi este greu să înțeleagă pe cei care continuă să privească spre Rusia cu nostalgie. Spune că argumentul pe care îl aude cel mai des este că, în Uniunea Sovietică, viața era mai bună, că oamenii aveau siguranță și traiul era mai ieftin. Dar, crede Galina, astfel de amintiri ignoră întrebarea cea mai importantă: unde era libertatea?
„Fiul nostru iubea libertatea mai presus de orice. De fapt, noi, ucrainenii, suntem un popor care prețuiește libertatea și știe ce înseamnă să o pierzi. Noi înțelegem că, dacă nu îți aperi libertatea, nimeni nu ți-o va dărui. Iar sclavia, pe care am cunoscut-o cândva, este mai rea decât moartea.”
În opinia sa, ei își amintesc doar beneficiile pe care le-au avut și uită de prețul plătit de alții. Uită de cei împușcați, de cei deportați și de teroarea care a marcat generații întregi.
Respectiv, victoria împotriva Rusiei este pentru ea acum nu este o chestiune de ambiție sau de orgoliu național. Este o necesitate. După atâtea pierderi, după atâtea vieți frânte, nu-și poate imagina un alt deznodământ.
„Nu avem alegere. Trebuie să mergem până la capăt.”
La final, ni se destăinuie că Moldova nu îi este deloc străină. A trecut de mai multe ori prin țara noastră și spune că o respectă mult. Legătura este, însă, și mai veche: sora ei, Natalia Dațko, cântăreață de operă, a venit de multe ori la Chișinău, la invitația Mariei Bieșu, participând la festivalurile organizate de aceasta.
***
Pe la mijlocul cimitirului o întâlnim pe Liuba. Nu venise la mormântul fiului sau al soțului. Venise la mormântul nepotului. Cât sora ei e plecată pentru câteva zile la fiică, peste hotare, Liuba s-a gândit să vină să smulgă buruienile crescute între flori, să aranjeze panglicile și să curețe fotografia tânărului care privește din ramă cu un zâmbet aproape timid. „Avea 35 de ani”, spune ea și își ridică ochii spre portret.
Ivan Nakonecinîi. Născut în 1988. Ucis în noiembrie 2023. În fotografie poartă o pălărie militară și privește direct spre obiectiv, cu expresia aceea pe care o au mulți dintre tinerii îngropați în cimitirul memorial de la marginea Liovului: nici eroică, nici dramatică, pur și simplu omenească.
Liuba povestește că Ivan era inginer. Absolvise Institutul Politehnic și lucrase în domeniul comunicațiilor. Nu era căsătorit și nu apucase să aibă copii. „A crescut un băiat foarte bun. Rar mai găsești asemenea oameni”, îl laudă femeia.
Războiul nu a început pentru Ivan în februarie 2022. A fost mobilizat mai târziu și a ajuns pe front în direcția Kupiansk din regiunea Harkiv. Doar șase luni. Atât a durat drumul dintre viața lui obișnuită și fotografia prinsă pe o cruce de lemn. „În jumătate de an l-au ucis”, spune Liuba. „Pe Ivanko. Bunul meu Ivanko.”
Nu știe cum exact a murit. Dacă a fost o dronă, un obuz sau vreo mină. Știe doar că familia nu a avut voie să deschidă partea de jos a sicriului. „Se vedea că nu mai avea picioare”, spune femeia. Își mai amintește de mâinile lui pline de răni și de fața desfigurată de război.
Pentru prima dată de la începutul discuției, vocea i se stinge. Urmează câteva secunde de tăcere, în timp ce steagurile din jurul nostru foșnesc ușor în vânt. La câțiva metri distanță, o altă familie aprinde lumânări.
Tatăl lui Ivan e originar din Moldova, din raionul Orhei, ne anunță la un moment dat Liuba. Venise în Ucraina cu mulți ani în urmă, rămăsese acolo, se căsătorise și îl avusese pe Ivan.
Durerea familiei nu s-a terminat odată cu înmormântarea. „La început, venea în fiecare zi”, spune Liuba despre sora ei, în vârstă de 70 de ani. „Acum, s-a mai tocit puțin, dar tot vine.” Folosește cuvântul „tocit”, nu „vindecat”.
Femeia își îndreaptă din nou atenția spre mormântul lui Ivan. Îndreaptă florile. Scutură câteva frunze uscate. „Ce vor ei (rușii)?”, întreabă Liuba. „Ce vor de la noi? Avem de toate, dar nu ne lasă să trăim.”
Mai privește o dată fotografia băiatului de 35 de ani, apoi își îndreaptă privirea spre aleile pline de crucile aliniate în șiruri, tricotate cu chipuri tinere. Fiecare cruce înseamnă un fiu, un frate, un soț, un coleg, un prieten. Fiecare fotografie înseamnă o viață pe care cineva o vedea continuând.
„Floarea națiunii noastre”, murmură ea încet, privind fotografiile soldaților care zâmbesc jovial. „Floarea națiunii. Blestemați să fie rușii, că ne iau florile.”
Foto – Polina Cupcea