Polina CupceaÎntr-o țară în care războiul lasă zilnic în urmă ruine, câteva femei cumpără case într-un sat practic abandonat din regiunea Odessa, Ucraina și le populează cu mame împinse la marginea prăpastiei de violență, sărăcie ori dependențe.
Fiindcă poți salva o femeie pentru o noapte, dar, dacă nu are un acoperiș deasupra capului, drumul o poate duce înapoi în brațele agresorului sau a viciilor.
Războiul împotriva agresiunii ruse nu a suspendat violența în familie, dependențele ori sărăcia. Le-a făcut doar mai greu de observat, sub zgomotul unei tragedii mai mari.
***
Cu pași mărunți și încă nesiguri, un băiețel de nici doi ani aleargă pe hol spre o fetișcană blondă, cu ochi albaștri spălăciți, căreia nu-i dai mai mult de 15 ani. Copilul scâncește și ridică brațele: „Mama! Mama!”
Fata se apleacă din reflex, îl saltă și icnește sub greutatea lui. Copilul dolofan se lipește de ea și își lasă capul pe piept, hotărât să nu coboare prea curând din brațele firave și osoase ale tinerei mame.
Din stânga apare o școlăriță, îi cuprinde mijlocul cu amândouă mâinile și își ascunde nasul în tricoul ei. Un al treilea copil, de vreo trei ani, se lipește de celălalt picior. Pentru o clipă, fata rămâne nemișcată în mijlocul lor: cu unul în brațe și câte unul agățat de fiecare șold. Îi mângâie și le ciufulește părul. Îi privește blând și schițează un zâmbet amar.
O cheamă Ina și are 19 ani. Dintre cei trei copii, doar pe unul l-a născut ea: băiețelul de trei ani. Ceilalți doi sunt fratele și sora, rămași în grija ei după moartea mamei lor. Pentru cel mic, deosebirea dintre soră și mamă nu mai există.
Tânăra ia grămăjoara de copii după ea și intră într-o sală largă, cu jucării, fotolii moi și un televizor prins de perete. Îl lasă pe băiețel jos și iese afară.
În prag, o femeie trecută de 50 de ani, cu privire de mareșal, urmărește femeile care roiesc prin curte, între straturile de flori, copii mai măricei și un maldăr de rufe înșirate – una greblează, alta afânează pământul, a treia împinge un leagăn.
O cheamă Ina Pogorelaia. Cu mai bine de opt ani în urmă, a deschis Centrul „Cărarea spre casă” în Bezimenca, un sat semi-abandonat din sudul regiunii Odesa. În această casă, însă, femeile și copiii îi spun simplu: tanti Ina.
Ea e cea care știe cine are febră, cine trebuie dus la dentist la Cetatea Albă, cui îi lipsesc actele, ce copil n-a ajuns la școală, câți bani mai sunt pentru reparații și în ce odaie mai încape încă un pat.
Pe afară trebăluiesc șapte dintre cele nouă femei aflate la centru. Una dintre celelalte două este la spital, iar cealaltă a mers la stomatolog.
Când un copil începe să plângă, una dintre femei lasă grebla și pornește spre el. „Du-te și hrănește-l! Schimbă-l!” îi strigă Ina din prag.
Din celălalt capăt al curții, Nelia, ajutorul Inei, o femeie ieșită la pensie, îi strigă dojenitor unui alt copil mai măricel: „Ia-o de mânuță pe cea mică să nu cadă și să se lovească!”
Femeile își trec una alteia grebla, copiii și treburile zilei. Dintr-o parte, lasă impresia unei familii cu multe surori, fiecare cu copiii ei, adunate toate sub același acoperiș. Din colțurile curții, Ina și Nelia par mamele care nu le slăbesc din ochi.
***
Centrul „Cărarea spre casă” din Bezimenca funcționează pe teritoriul unei foste brutării. Cândva, cuptoarele de aici scoteau până la o mie de pâini pe zi. Brutăria aparținea Inei Pogorelaia și surorii sale, dar drumul prost și costurile de transport au înghițit afacerea.
Astăzi, în locul sacilor de făină sunt camere pentru mame și copii, o bucătărie comună, o sală de mese, o încăpere pentru școala duminicală și un depozit. Afară – un teren pentru joacă, o grădină și locul în care vara este montat bazinul.
Capacitatea centrului pe care Ina o consideră suportabilă este de cel mult 30 de persoane, adulți și copii laolaltă. În timpul vizitei noastre, erau nouă mame și 23 de copii. La masă se mănâncă pe rând, iar dimineața, când se trezesc 15 școlari, cel mai strâmt loc devine blocul sanitar.
Ziua femeilor începe pe la 6:30. La 8:00, copiii mari sunt petrecuți la școală; la 8:30, cei mai mici merg la grădiniță. Femeile fac cu rândul mâncare, curățenie în camere și pe coridor, spală, stau cu copiii, lucrează în grădină sau ajută la repararea caselor părăsite din sat pe care centrul le cumpără pentru ele.
Sâmbăta alcătuiesc meniul pentru săptămâna următoare și împart zilele de gătit. Pentru 35 sau 40 de oameni nu ajunge să știi să prăjești ouă. Prima dată gătești lângă cineva, a doua oară încă întrebi, iar după câteva ture trebuie să poți pregăti singură prânzul pentru toată casa.
Mâncarea nu este încuiată și nu se împarte la gram, explică Nelia. Cui i se face foame intră în bucătărie și mănâncă. „Poate să fie și unsprezece seara”. Pentru femeile nou-venite, tocmai această libertate poate fi greu de înțeles. În primele zile, unele ascund mâncare prin camere, ca și cum frigiderul plin s-ar putea goli peste noapte și ele ar trebui să fie pregătite pentru orice scenariu prost.
Așa că Ina nu începe cu regulamentul. Le lasă întâi să se încălzească, să mănânce și să doarmă fără teamă. Regulile vin după aceea. Iar când poate, le urcă în mașină și le duce la Odesa, să mănânce pizza. În grija ei intră și lucrurile fără de care ai putea, teoretic, supraviețui, dar fără de care viața rămâne o nesfârșită situație de urgență.
La centru ajung femei care au trăit ani întregi din indemnizații, dar nu au învățat niciodată să facă un buget; femei crescute în internate; adolescente însărcinate; mame cu dizabilități intelectuale ori cu probleme de sănătate mintală; femei care încearcă să se desprindă de alcool sau droguri. Și aproape toate au întâlnit violența, într-una dintre formele ei: un pumn, o amenințare, banii luați din mână, izolarea, frica permanentă că li se vor lua copiii.
Lilia, de exemplu, și-a pierdut mama la 13 ani și a rămas cu bunica și cu unchii, într-o casă în care alcoolul și certurile tronau peste toate. Apoi a mers să învețe meseria de brutar-cofetar și s-a mutat la cămin. La 16 ani, a rămas însărcinată. Bunica i-a spus că nu mai vrea s-o vadă, iar un unchi a venit la cămin și a făcut scandal. Directoarea i-a vorbit atunci despre centrul din Bezimenca.
„Am venit, pentru că nu aveam unde să mă duc”, spune Lilia.
Valia are 35 de ani și cinci copii; doi sunt cu ea la centru. A crescut-o bunica și s-a măritat la 15 ani. Soțul ei, în vârstă de 29 de ani, fusese mobilizat cu două luni înainte ca o dispută pentru casa trecută pe numele surorii lui să o lase pe drumuri. În ultima noapte, înainte de a cere ajutor, Valia a dormit afară, împreună cu copiii.
Din această primăvară, se află la centrul din Bezimenca. „Sincer, credeam doar că voi primi un acoperiș, că îmi va fi cald, că voi avea ce mânca și unde să mă spăl. N-am crezut că va fi așa. Este mult mai bine decât mă așteptam.”
„Cărarea spre casă” nu este o clinică de tratare a dependențelor, iar Ina recunoaște fără ocolișuri că nu are specialiști pentru toate problemele care ajung la poartă. Poate însă să țină o femeie și copiii ei în siguranță, să le găsească un medic, să le ajute să-și perfecteze actele și, mai ales, să le dea timp.
Unele obțin acte pentru prima dată și astfel pot beneficia de ajutoare la care au dreptul. Fiindcă hrana, hainele și celelalte necesități sunt asigurate de centru, sunt încurajate să pună deoparte niște bani. Îi așază în plicuri pe care își scriu numele și le păstrează pentru ziua în care se vor muta.
Nu este o lecție despre economii ținute la ciorap. Este exercițiul repetat prin care o femeie învață că banii primiți astăzi pot lua mâine forma unui frigider, a lemnelor pentru iarnă sau a unui acoperiș care nu depinde de bunăvoința unui bărbat.
***
Ina s-a născut în Bezimenca, într-o familie de bulgari cu rădăcini din Republica Moldova. Bunicul ei venise din Albota de Sus, raionul Taraclia, și se căsătorise cu o femeie din sat. Își amintește o copilărie fericită și spune că, deși ar fi putut locui la Odesa ori peste hotare, n-a găsit nicăieri un pământ mai bun decât cel din satul natal.
Cu mult înainte să deschidă centrul, Ina Pogorelaia a învățat cât de ușor se poate pierde un copil printre instituții. Timp de 12 ani, a lucrat asistentă medicală la școala-internat din Tuzla, un sat învecinat. Nu toți copiii erau orfani. Mulți aveau părinți în viață, dar veneau din familii măcinate de sărăcie și alte probleme, astfel că rămâneau în internat și în weekenduri.
În 2009, școala a fost vizitată de Marina James, o femeie născută la Kiev și stabilită în SUA. Acolo l-a cunoscut pe Kolea, un băiat de șapte ani care șchiopăta și venea des la cabinetul medical să ceară ceva împotriva durerii. Suferea de o boală care îi distrugea articulația șoldului și avea nevoie de investigații și operații pe care internatul nu le putea asigura. Marina a dat bani, iar Ina l-a dus mai întâi la Odesa, apoi la Institutul de Ortopedie din Harkiv.
În timp ce băiatul se afla în spital, școala-internat s-a închis, iar copiii au fost mutați în altă instituție. Kolea nu a fost trecut pe lista nimănui. „Am pierdut copilul”, spune Ina și, pentru întâia oară, vocea ei grăbită se oprește. Băiatul era la sute de kilometri, cu un picior în ghips și o bară între genunchi, fără statutul care i-ar fi asigurat îngrijire gratuită și fără un loc în care să fie externat.
Ina a găsit o femeie care să stea lângă el, a plătit serviciile și a convins conducerea unui sanatoriu pentru copii din Zatoka să-l primească. Mai târziu, s-a angajat acolo și a locuit cu el aproape doi ani în aceeași cameră. Astăzi, Kolea are 24 de ani. În 2022, deși avea dizabilitate, s-a înrolat voluntar, a luptat pe direcția Herson, a fost rănit și a suferit o contuzie. Acum trăiește în Irlanda și lucrează în domeniul IT. Ina spune că îl simte ca pe fiul ei.
Kolea a fost primul. După el au urmat alți copii duși la spitalele din Odesa, Kiev sau Harkiv, alte acte căutate și alte uși la care Ina a bătut. Și mai bate și astăzi. Din toate cazurile acelea, a rămas cu o concluzie simplă: uneori, soluția există, dar omul vulnerabil nu are bani, acte sau pe cineva care să-l ajute să iasă din impas.
Avea 50 de ani și încheiase un sfert de secol de muncă în sistemul medical. După ce a ieșit la pensie, pentru ea nu a fost capătul unei vieți profesionale, ci clipa în care tot ce învățase în spitale și instituții a început să capete o altă formă de grijă.
În 2017, când Marina a revenit în Ucraina, Ina i-a vorbit despre jumătatea goală a brutăriei. Au reparat patru camere, fără să știe prea bine cum se deschide sau se conduce un asemenea centru. Știau doar cum ar vrea să arate: nu ca o instituție, ci ca o casă în care ele însele ar putea trăi.
În prima zi a venit Maricica, o fostă elevă a internatului din Tuzla. Soțul o bătuse până îi spărsese capul. În aceeași seară, Ina a fost sunată de primărița unui sat vecin: „Ai deschis centrul acela sau nu? La mine prin birou umblă trei copii.” Ivanka, mama micuților, fugise cu ei din Chilia de la un soț violent și ajunsese la primăria din Bazarianca, satul în care se născuse.
Ina și soțul ei au urcat în mașină și i-au adus la Bezimenca. Astfel, la sfârșitul primei zile de la deschidere, cele patru camere nu mai păreau deloc prea multe.
***
Pe la sfârșitul lui 2018, „Cărarea spre casă” a obținut statutul de adăpost. De atunci, estimează Ina, prin el au trecut peste o sută de mame și cel puțin trei sute de copii. Unele au rămas trei zile, până le-au fost găsite rudele sau un alt loc sigur. Altele au stat ani.
Iarna lui 2019 a fost cea mai grea. Marina s-a retras din cauza unei crize personale, iar Ina a rămas cu 24 de oameni de hrănit, trei angajați pe care nu a vrut să-i concedieze și fără un ban în buzunar. Curând a început pandemia de Covid-19, iar soțul ei, care lucra pe mare și susținea centrul din salariul său, nu a mai putut ieși în larg.
Ce să facă și de unde să ia bani, tot își frământa Ina creierii. În sat mai rămăseseră câteva monumente sovietice din beton: a lui Serghei Kirov, unul dintre liderii comuniști din Rusia interbelică, a unui pionier fără o mână, dar și alte figuri pe care timpul le scosese deja din rost. Cu acordul primăriei, le-au vândut unui muzeu în aer liber din regiune. Au primit o mie de dolari și au mai câștigat puțin timp.
În Vinerea Mare, Ina nu știa ce va pune pe masa de Paște pentru sufletele adunate la centru. Era disperată. Și-atunci minunea a intervenit prin Ivan Rusev, directorul Parcului Național „Limanurile Tuzlei”, care a aflat întâmplător de cazul Inei.
El a scris pe internet despre centrul din Bezimenca, iar prietenii și cunoscuții lui au început să poposească. Unii au adus lapte, smântână, ouă și brânză. Alții – detergent, saci cu cartofi și morcovi. Chiar și doi berbeci. Ina plângea în timp ce aceștia descărcau portbagajele.
„A fost ca un examen: rezist sau nu? Mamele acestea fuseseră trădate o dată. Nu puteam să le trădez și eu a doua oară.”
După acea încercare, cum o numește Ina, au apărut alți donatori, iar ajutorul s-a legat din om în om. „Groaznic să spun, dar, în timpul războiului, oamenii parcă aud mai bine”, constată Ina. Au venit mai multe donații din străinătate și, odată cu ele, posibilitatea de a repara și de a construi. Numai că au venit și alte femei, alte familii strămutate și cazuri pe care serviciile publice nu știau cum să le dea de capăt.
La începutul invaziei ruse la scară largă, mamele și copiii din centru au fost evacuați temporar la București, la indicația autorităților ucrainene. Unele femei au ajuns apoi în Polonia, Suedia sau Elveția și și-au găsit de lucru. Altele s-au întors, pentru că Centrul din Bezimenca nu s-a închis. Războiul nu a suspendat violența în familie, dependențele ori sărăcia. Le-a făcut doar mai greu de observat, sub zgomotul unei tragedii mai mari.
Serviciile pentru protecția copilului o sună frecvent pe Ina și îi cer să mai primească o mamă. Centrul răspunde la solicitări oficiale, dar nu primește de la stat bani pentru femeile adăpostite. Uneori, spune Ina, abia după ce femeia ajunge la centru, află că există și o dependență sau o afecțiune psihică despre care nimeni nu i-a vorbit. Nu se supără că femeia are o problemă, ci de faptul că adevărul ascuns poate pune în dificultate restul casei.
„«Spuneți-mi situația reală, ca să știu cum să o ajut.» Ei vor doar să scape de cazurile cele mai grele”, constată ea.
În jurul Inei lucrează sora și fiica ei, care este juristă și se ocupă de proiecte și gestionarea banilor, câteva femei din sat, precum și foste beneficiare ale centrului. Iar un bărbat din sat se ocupă de cazan, tunde iarba, cară gunoiul și repară ce se strică.
Nu este o instituție cu ture complete de specialiști. Este mai curând o familie extinsă, ținută în picioare de câteva femei care știu că, dacă una lipsește, celelalte vor sări să acopere golul lăsat de ea.
Nelia are în spate 15 ani în educație și alți 15 în administrația locală. „Când am venit aici, aveam o singură întrebare: nu înțelegeam la ce-i trebuie Inei toate astea. Este o femeie realizată, are o familie așezată, ar fi putut să facă altceva. N-am găsit răspunsul și, până la urmă, am încetat să-l mai caut, fiindcă n-am mai avut când. Am început pur și simplu să lucrez. Pentru mine, asta nici măcar nu este o slujbă. Acum nu-mi mai este dragă doar Ina, ci și cauza pe care a pornit-o.”
***
Într-o după-amiază, Ina ne urcă în mașină și pornește prin sat. Din mers, arată casele pe rând: aici trăiește Ilona, dincolo Ira, mai în față Ivanka. O altă casă a fost oferită unei familii strămutate din est, care și-a pierdut locuința din cauza războiului. Alte câteva case se află în reparație, iar pentru cumpărarea altora abia au fost găsiți banii.
În sat sunt multe gospodării goale. Aproape părăsit, Bezimenca se întinde de-a lungul unei singure străzi, cu câte un șir de case de-o parte și de alta. Vechi și parcă ridicate după același tipar, casele seamănă mult între ele: sunt lungi ca niște rigle și au în față curți spațioase.
Unele se cumpără cu aproximativ o mie de dolari. Numai că o casă ieftină poate cere de zece sau de douăzeci de ori mai mult ca să devină locuibilă, explică Ina. La una dintre ele, reparația a ajuns și la 19 mii de dolari: podele, pereți, ferestre, acoperiș, instalație electrică, baie, boiler, frigider, aragaz, mașină de spălat. Pentru ca trei copii să nu rămână fără apă când scade presiunea în rețeaua satului, în curte este îngropat și un rezervor.
Oprim în fața unei case încă în plină reparație, cu moloz, nisip și blocuri de calcar împrăștiate prin ogradă. „Aici va locui Ina cea tânără”, ne spune mândră șefa centrului, apoi ne poartă dintr-o cameră în alta. Dincolo de dezordinea șantierului, casa e aproape gata. Mai sunt doar câteva săptămâni până când fata de 19 ani se va muta în ea, împreună cu copilul ei, cu fratele și surioara care o numește „mama”.
Când a venit la centru, Ina era aproape un copil, propria ei mamă se lupta cu dependența de droguri, iar ea protesta împotriva tuturor. „Când am văzut-o prima dată, m-am speriat. Avea negru în jurul ochilor. Era înrăită și cu totul alta decât fata de astăzi”, povestește Ina, iar glasul i se înmoaie. O iubește pe tânăra de 19 ani ca pe propria fiică.
De atunci, Ina și-a continuat studiile, a luat permisul de conducere, face fotografii și filmulețe pentru conturile sociale ale centrului și crește trei copii.
Următoarea casă este pentru Mașa, mamă a patru copii. A plecat de lângă un bărbat care consuma droguri și alcool și devenea violent. Când vorbește despre primele luni, și acum o mai încearcă emoțiile de-atunci: „Dacă nu era tanti Ina, nu știu dacă mai eram vie și unde ar fi fost copiii mei.”
Femeia încercase de mai multe ori să se desprindă de acel bărbat și, de fiecare dată, îi mai dăduse o șansă. Crescuse fără tată și voia să păstreze unul pentru copiii ei, chiar dacă speranța o întorcea în același pericol. A cerut ajutor abia când a înțeles că amenințarea era iminentă.
Repararea locuinței ei este finanțată de un voluntar britanic. În spatele casei sunt lemne de tăiat, loc pentru un șopron și o bucată de pământ pe care Mașa o privește deja ca pe o gospodărie. Nu vrea mașină, ca Ina. Vrea o vacă și păsări.
În altă casă, muncitorii au scos podelele și au desfăcut pereții până la os. În fiecare cameră a rămas însă câte o icoană veche, cruțată de praf și baros. Aici se va muta Katia, o femeie de 32 de ani, crescută în internat, mamă a cinci copii și supraviețuitoare a violenței. Întrebarea despre ce înseamnă această casă pentru ea, o face să tacă mult. Apoi spune: „Este continuarea vieții.”
În spatele celor trei cuvinte stau părinții pierduți devreme, internatul în care Katia a ajuns în fragedă adolescență împreună cu fratele mai mic și viața împărțită între cei cinci copii ai ei: doi, de-acum adolescenți, rămași în regiunea Cernihiv, cu tatăl lor; trei veniți cu ea.
Serviciul pentru protecția copilului și polițistul de sector au pus-o să aleagă: ori centrul, ori riscul de a pierde copiii mai mici. Katia recunoaște că, în acea perioadă, atât ea, cât și cel de-al doilea partener de viață, aveau probleme cu alcoolul și că el era violent cu ea. După aproximativ o lună de când a venit la centru, bărbatul i-a propus să se întoarcă la el. Ea a refuzat. „Am hotărât că vreau o viață mai bună pentru copiii mei”, spune Katia.
Ivanka știe deja cum arată această continuare. Ea este mama celor trei copii despre care primărița din satul vecin îi spusese Inei la telefon că îi umblă prin birou, chiar în ziua deschiderii centrului.
Femeia s-a întors de două ori la bărbatul de care fugise și de două ori a revenit la Bezimenca. Astăzi, locuiește cu cei patru copii ai săi într-o casă cumpărată și reparată cu ajutorul centrului. Are două slujbe: face curățenie în sat pentru primărie și îngrijește de gospodăria voluntarului britanic.
Când o întrebăm ce înseamnă să aibă casa ei, răspunde fără să se gândească: „Nu mai depind de nimeni. Nu-mi mai poruncește nimeni. Sunt liberă cu copiii mei. Și în siguranță.”
Însă Ina nu le lasă singure nici după mutare. Știe în continuare dacă au de lucru, dacă au bani de mâncare, dacă cei mici merg la școală și dacă lemnele ajung până la primăvară. „Totul este în capul meu și totul este sub control”, spune ea fără urmă de glumă.
Revenim la centru când femeile pregătesc masa. Un copil plânge, altul își caută cana, cineva întreabă dacă vasul pus pe masă este pentru ceai ori pentru borș. În timp ce Ina răspunde, dă o sarcină, caută telefonul și, înainte să termine una dintre propoziții, începe alta despre acoperiș, canalizare și următorul sponsor.
Apoi constată parcă mai mult pentru sine și râde mulțumită: „Mașa vrea o vacă, Ina cea tânără vrea o mașină.”
În socoteala ei, acestea nu sunt capricii. Sunt două feluri de a spune că femeile care mai ieri nu știau unde vor dormi au început, în sfârșit, să-și facă planuri pentru viața de după frică.
„Eu vreau ca toți oamenii să fie bogați. Atunci mi-ar fi mai ușor să dorm, fiindcă nu m-aș mai frământa că cineva este sărac.”
Foto – Polina Cupcea
Mulțumiri speciale Tetianei Bodnar, pentru ajutorul acordat în elaborarea acestui material.