Moldoveancă din Odessa: „Râul suntem noi, iar corăbioara e Zelenski”

La 70 de kilometri de Insula Șerpilor, fortificată intensiv de armată rusă în ultimele săptămâni, o familie de moldoveni-ucraineni se adaptează la realitățile unei țări implicată în război la scară largă, convinși că, dacă [președintele Volodimir] Zelenski ar fi vrut să capituleze din prima zi, ucrainenii nu i-ar fi dat voie”.

În bucătăria familiei Bodnari din orașul Tatarbunar, regiunea Odessa, Lima, un papagal cu pene verzi și gușă roșie, ciripește asurzitor dis-de-dimineață, căutând atenție. Tetiana, stăpâna casei, își face un ceai, impasibilă la agitația din colivie. Noaptea, pe la patru, au trezit-o sirenele. „Iarăși, suki (cățelele – din rusă), pe cineva bombardează. Când o să li se termine rachetele astea odată?”, a înjurat ea, fără să se miște din pat. După vreo jumătate de oră, a adormit din nou.

În primele săptămâni de la atacul Rusiei asupra Ucrainei, când auzea sunetul strident al sirenelor, fie că era zi sau miezul nopții, își lua geanta cu documente și lucruri de primă necesitate și, împreună cu soțul și cei doi copii, fugeau în subsolul unei întreprinderi din zonă, unde a fost amenajat un adăpost antiaerian. Însă nici acolo nu se prea simțea în siguranță. „Beciurile astea nu sunt construite pentru a te adăposti. Poți să mori printre dărâmături, dacă nimerește o rachetă.”

Acum, la patru luni distanță, e mai liniștită. A văzut că „aici încă nu s-au pornit luptele”, a concluzionat că „nimănui nu trebuim” și au schimbat subsolul întreprinderii pe holul din casă. Oficial, însă, riscul unui desant rusesc în zonă încă mai este luat în calcul, la fel ca și intrarea diversioniștilor prin Delta Dunării.

Tetiana, o femeie înaltă, cu părul negru și voce calmă, are 44 de ani și e una din cei câțiva mii de moldoveni care locuiesc în raionul Tatarbunar, conform ultimului recensământ efectuat de autoritățile de la Kiev acum mai bine de 20 de ani. Dar asta doar oficial. „Sunt ucraineancă. Am doar cetățenie ucrainească”, explică fermă, de după ochelari.

De altfel, moldovenii constituie a patra cea mai numeroasă etnie în regiunea Odessa. Ei sunt stabiliți preponderent în Bugeac și reprezintă aproape jumătate din numărul total al moldovenilor care locuiesc în Ucraina.

Femeia crede că zona lor nu e „atractivă” pentru ruși, de asta încă nu au fost bombardați, însă are câteva puncte strategice pentru care ar primi-o cu vârf și îndesat: „să ne distrugă unicul drum național care leagă Odessa de Europa și care trece pe aici, prin Tatarbunar, și, astfel, să întrerupă exportul de cereale din porturile din Odessa către România și mai departe.”

Drumul de care vorbește Tetiana e indexat drept Magistrala M15, fiind parte a drumului european E87. El pornește din Odessa și ajunge până Turcia, străbătând sud-estul Moldovei, România și Bulgaria. Importanța lui a crescut în special după ce podul peste estuarul Nistrului din Zatoka – singura conexiune terestră directă cu restul țării – a fost atacat în repetate rânduri cu rachete și scos din uz.

În bucătărie își face apariția și soțul femeii, Vitalie, apoi fata Liza. Tânăra trebuie să ajungă la amiază în centrul orașului, la ceremonia de absolvire a 11 clase. După înmânarea diplomelor, cei 28 de absolvenți și-au propus să sărbătorească evenimentul într-un local de la marginea orașului.

„Eu nu pot sărbători, când mă gândesc că cineva moare sau stă cu familia în subsol. Consider că nu e timpul pentru așa ceva”, spune Tetiana cu voce gravă și fața împietrită.

Liza pare că nu o aude și îi amintește că se duce la coafor. Tetiana îi dă 200 de grivne (circa 130 de lei – n.r.) și o privește lung. Își face griji pentru ea. „A fost pandemia și a trebuit să învețe online, iar din februarie tot online și nu a prea făcut carte. Nici nu se putea concentra la ore. Cum va face față la admitere, la universitate?”

Ceasul de pe masă țocăie apăsat. E 9.00. La această oră, în Ucraina se ține zilnic un minut de reculegere în memoria celor care au decedat în război. „Nu știu dacă toți respectă”, oftează femeia, împreunându-și mâinile sub barbă și închizând-și ochii.

***

Tatarbunar e un orășel liniștit, în apropiere de limanul Sasic. Se află la 140 de kilometri de orașul-port Odessa și la vreo 70 de kilometri de deja celebra Insulă a Șerpilor. Are câteva fabrici de salam, câteva de panificație, piață la care vin oameni tocmai din Chilia.

Iar mai la sud, pe faleză, în direcția Odessei, încep plajele nisipoase și ademenitoare pe care ucrainenii, dar mai mult moldovenii, le iau vara cu asalt. „Pentru că e bine și ieftin.” Însă „anul acesta totul e pustiu și fără viață”, descrie situația Tetiana, pentru că plajele au fost minate încă din primăvară, când riscul unui desant rusesc părea foarte probabil.

De patru luni de zile, și orășelul a îmbrăcat haine invizibile. De cum se înserează, localitatea se scufundă în beznă, de nu se vede om cu om. Niciun bec nu luminează pe afară. „Ca să nu atragem atenția și să zăpăcim diversioniștii.” În interior, acolo unde e nevoie totuși de lumină, cum ar fi la magazine, ferestrele sunt capitonate cu carton. În cazul locuințelor, același lucru – geamuri acoperite cu folii de aluminiu și lămpi mutate pe podea. Abia de răzbate pe ici-colo câte un firișor plăpând de lumină.

Alcoolul a fost și el pus sub lacăt. „Doar până la orele 15.00 îți dă voie să cumperi.”

Posturi militare acoperite cu plasă de camuflaj au fost instituite la intrarea și la ieșirea din oraș. Opresc mașinile, verifică pașapoartele și te scanează cu priviri ascuțite, punându-ți tot felul de întrebări: ‘Unde pleci?’, ‘Ce ai în portbagaj?’, ‘Ești ucrainean?’. Patrulează și prin oraș, privind suspicios prin toate ungherele.

Bannere cu mesaje dedicate soldaților ruși au împânzit orașul: ‘În loc de flori, te așteaptă gloanțele. Întoarce-te acasă’ sau ‘Nu omorî de dragul lui Putin. Întoarce-te acasă cu conștiința curată’. „În două zile ne-am mobilizat și le-am pus. Ne dau putere și curaj să mergem mai departe”, explică Tetiana.

Benzinăriile sunt pustii și prăfuite. Dacă și aduc carburanți, se termină cât ai clipi din ochi și se dă pe rații: câte 20 de litri per mașină. În ziua când am ajuns în Tatarbunar, am mers la benzinăria din marginea orașului că să facem plinul, dar nu era nimic. „Poate mâine o să aducă”, speră Vitalie, soțul Tetianei.

De la ora 23.00 și până 5.00, nimeni nu are voie să iasă pe străzi. „Cum ieși, îți pune amendă sau te trimite pe front”, avertizează Tetiana, în timp ce spală ceștile, așezându-le cu fundul în sus pe o tavă de lângă chiuvetă. Apoi merge în baie și se gătește superficial pentru ceremonia de înmânare a diplomelor: își aranjează un pic părul, se pudrează, trage pe ea o rochie bordo și se lasă pe canapeaua din sufragerie, așteptându-și fiica care, între timp, a revenit de la frizerie.

***

De pe 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina, viața acestei familii din Tatarbunar, ca și a tuturor celor 41 de milioane de cetățeni ucraineni, s-a schimbat total.

Tetiana a fost trezită la cinci dimineața de zbârnâitul telefonului. O suna o colegă de serviciu, soțul căreia e militar:

Tetiana, s-a început războiul!

„Asta e așa de strașnic…”, rememorează femeia, în timp ce ochii negri îi joacă în lacrimi. „E tare strașnic. Se vorbea despre aceea că o să se întâmple, dar nu se întâmpla. Deja făceam glume: să înceapă mai repede, ca să reușim să punem cartoafele. Credeam că ne sperie, că nu e nimic serios.”

Tetiana lucrează directoare la un centru de servicii sociale și-și amintește că prima întrebare adresată colegei a fost: „‘Ce facem cu copii orfani, cu bătrânii din azil? Cum îi ajutăm?’ O secundă nu mi-a trecut prin cap ca să ne facem bagajele și să părăsim Ucraina.”

Liza s-a trezit de la gălăgia făcută de părinți – „mama vorbea cu colega, tata vorbea cu fratele său” și i-a auzit întrebând disperați și cu vocea tremurândă – ‘Ce facem mai departe?’.

„Am înțeles că ceva strașnic se întâmplă. Mama s-a întors spre mine, m-a privit lung și, fără ocolișuri, mi-a spus direct:

Liza, s-a început războiul!’

Știți ce am făcut mai departe? Am avut așa o reacție de stranie… Două zile am dormit. Doar cât mă trezeam, plecam la toaletă și mă întorceam în pat.”

Vitalie vorbea la telefon cu fratele său din Odessa, acolo unde își face studiile și fiul lor, Ilia. „Ne-am înțeles să pornească imediat la noi, cu tot cu Ilia.”

La rândul lui, Ilia, programator în devenire, lucrase până noaptea târziu și dormea buștean când maică-sa l-a sunat și i-a ordonat să-și strângă lucrurile și să vină în Tatarbunar cu unchiul său. Buimac de somn, băiatul nu înțelegea ce vrea maică-sa de la el. Peste câteva secunde a auzit:

Ilia, s-a început războiul!’ 

„A trecut rece prin mine. Nu credeam că o să trăiesc nici până a doua zi, deoarece Odessa deja bubuia”, își aduce aminte Ilia.

Paralizată de frică, Tetiana nu-și dădea seama pe ce lume se află și ce trebuie să facă. Credea că, a doua zi, tancurile rusești o să fie în Tatarbunar. „Nu înțelegeam cu ce viteză se mișcă rușii și dacă ai noștri au cu ce se apăra. Era nebunie mare. Credeam că acuși o să ne acopere cu rachete.”

Haosul se dezlănțuise.

Școlile și grădinițele au trecut în regim online. Multe servicii, abia deschide după pandemia de Covid-19, au fost suspendate din nou. „Serviciile la notar încă sunt interzise. În primele zile lucrau doar pompierii, băncile, spitalele, serviciile comunale și magazinele.”

La benzinării erau kilometri de mașini și limită de 10 litri de combustibil. La magazine, după amiază, nu mai erau produse pe rafturi.

Bancomatele nu mai aveau bani. „Eram paralizați, dar am găsit o soluție – supermarketurile devenise bancomate”, povestește cu durere Tetiana. Plăteau cu cardul anumite produse dar, în locul lor, luau echivalentul în bani cash.

Și-au facut ceva rezerve de produse alimentare: pateuri, crupe, zahăr, sare, ulei. „La Liza sub pat am pus un castron cu 10 kilograme de făină. Am pus-o și pe soacră să ia făină. Dacă nu va fi lumină, pâine, ceva trebuie să coci.”

De frică să nu îndure foame, mai ales că și prețurile au explodat, toți localnicii și-au cultivat grădinile. „Și cei care aveau o bucată de pârloagă, au pus-o”, râde copios Tetiana.

***

Liza apare în tocul ușii din sufragerie. E numai zâmbet. Rochia azurie, cu umerii bufanți, o vine perfect. Iar cei doi cârlionți, lăsați prin părți, îi lungește și mai mult fața albă și netedă. Înaltă, în sandalele negre cu puf și tocuri, privește parcă de sus în jos la părinții săi.

Vitalie și Tetiana o admiră încântați. De la începutul invaziei ruse, au fost despărțiți aproape două luni, timp în care Liza a stat la verișor de-al tatei în Germania. Până acolo a ajuns cu o cumnată de-a mamei din Odessa, care pornise în Tatarbunar cu cei doi copii ai săi, unde credea că e mai sigur. Dar tocmai trecuse peste podul de la Zatoka, când în urma lor s-au auzit explozii. Atunci a decis să plece din țară și, cum mai avea un loc liber în mașină, i-a propus Tetianei s-o ia pe Liza.

Tetiana s-a bucurat că măcar fata o să-i fie în siguranță. Ilia cădea sub incidența legii marțiale care le interzice bărbaților cu vârstele cuprinse între 18-60 ani să părăsească țara. Au și fost anunțați de serviciul militar teritorial că, deoarece e student, ar putea fi trimis pe front abia în valul trei sau patru de mobilizare.

Totuși rudele i-au sugerat să facă în fel și chip și să-l scoată din țară. „Mă gândeam chiar să plătim 1.000 de dolari la vamă”, recunoaște femeia. A ogoit-o fiul, când a anunțat-o hotărât: ‘Eu nicăieri nu mă duc. Când o să fie nevoie de mine, o să iau arma în mână și o să plec pe front să apăr Ucraina’.

La auzul acestor vorbe, Tetiana a înțeles ce are de făcut: a trimis-o doar pe Liza în Germania, iar ea a rămas acasă, alături de fiul și soțul său. De soț nu-și face griji. „E bolnav și pe el nu-l ia pe front.”

Liza își continuă defilarea prin sufragerie, dar îi vine greu să-și mențină echilibrul pe tocurile înalte și cedează nervos:

– Ei, și cum să merg eu pe tocurile astea?! se smiorcăie ea.

– Fă un pic de practică prin casă, o îndeamnă taică-său.

– Dacă asta nu mă salvează, se vaită în continuare fata.

Se plimbă de colo-colo cu un mers deșirat, dar nu vrea renunțe la sandale. Răsuflă odată adânc și, determinată, se întoarce spre părinți, dând din cap că e gata să pornească în centru.

Tetiana și Vitalie o urmează pios până la Volkswagen-ul negru parcat în fața porții. Liza se așază pe bancheta din față și se admiră prin oglinzile retrovizoare. De pe bancheta din spate, Tetiana privește mohorâtă la copiii și oamenii de pe străzi.

***

Tetiana s-a născut în familia unui șofer și a unei infirmiere dintr-un sat aflat la 5 kilometri de Tatarbunar. Zice că a avut o copilărie liniștită și fericită, bucurându-se de ea pe malul limanului Sasic.

Au urmat studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Științe Politice. „Nu aveam idee cu ce se mănâncă această facultate, dar era cosmos pentru mine. Am ales specialitatea: Bazele statului și dreptului, poate că sunt pentru dreptate. La noi în familie era educația ca copiii să asculte părinții, însă eu întotdeauna spuneam ce gândesc. Nu am avut frică. Eram un copil nestandard”, recunoaște femeia.

Apoi s-a întors în Tatarbunar, unde a lucrat profesoară la o filială a Colegiului de Economie și Drept din Ismail. Tot aici l-a întâlnit și pe soțul său, Vitalie, de profesie inginer cadastral. „A treia zi voia să se căsătorească cu mine. Nu înțelegea de ce nu m-a văzut până atunci”, își amintește Tetiana.

Peste ani „colegiul s-a închis”, iar acum e directoarea unui centru de servicii sociale care administrează un azil de bătrâni și care oferă asistență copiilor aflați în dificultate, iar mai nou – și refugiaților.

„A venit multă lume din Nikolaev, Herson, Odessa. Coordonam, căutam apartamente, case pentru refugiați. Unii puteau achita chiria cu bani, alții nu. Bazele de odihnă de la Raseika au fost transformate în centre de cazare pentru ucraineni, iar sanatoriile pentru copii sunt libere și sunt pentru cazuri extreme, în caz că pică Odessa”, explică Tetiana.

Dacă, înainte de 24 februarie, cineva ar fi întrebat-o: Ucrainenii sunt uniți sau nu?, nu ar fi avut un răspuns. În schimb acum îl are. L-a găsit la câteva ore de la invazia rusă, când a văzut de câtă mobilizare și unitate au dat dovadă ucrainenii.

Dacă [președintele Volodimir] Zelenskii ar fi vrut să capituleze din prima zi, ucrainenii nu i-ar fi dat voie. Acest război nu depinde de Zelenski. Asta e hotărârea poporului. Știi ce se întâmplă atunci când dai drumul pe râu unei corăbioare de hârtie? Ea plutește după cum o poartă râul. Păi, uite așa e și la noi. Râul suntem noi, iar corăbioara e Zelenski.

Își aduce aminte cum, la opt dimineața, în fața centrului militar erau rânduri și rânduri de bărbați care se ofereau voluntar să se înroleze în armată. „Să-i fi văzut pe ai noștri: din grabă, unii au venit în șliopanț’ (șlapi – din rusă). De care voiai erau acolo, numai ca să lupte. Mulți tineri și-au închis businessul la piață și s-au dus în Teroborona” (varianta prescurtată pentru – Viiska terytorialnoi oborony; în română – Trupele de apărare teritorială – unități militare formate preponderent din rezerviști și voluntari care au misiunea de a proteja instituțiile și întreprinderile cheie, să instaleze puncte de control, precum și să combată forțele de sabotaj și informații ale inamicului – n.r.).

„Elevii și pensionarii”, continuă Tetiana, cu ochii la casele micuțe care se perindă pe marginea străzilor înguste din din Tatarbunar, „lucrau de zor la împletit plase de camuflaj militare cu care acoperi tancurile, pichetele pentru soldați. A fost și Liza. Ea tăia cordele.”

În acea zi, Tetiana nu s-a mai putut concentra la munca sa. Doar citea știrile. „Dacă lua Kievul, era kaput cu noi.” Oricât de mult nu se străduia, nu putea ieși din starea de panică în care intrase. „Dacă nu pot gândi cu capul, măcar să fac ceva util”, și-a zis atunci. Și-a înșfăcat o colegă de cot și s-au dus la centrul militar să doneze sânge, „deși nimeni nu ne-a chemat și habar nu aveam dacă e nevoie de asta”. Nu au mai donat. Li s-a spus că o să fie anunțați, când o să fie necesar.

În zilele următoare, își amintește femeia, în fața centrului militar au început să pregătească cocktailuri Molotov. Cineva a adus sticle, cineva – țesături din bumbac, cineva – acetonă, sau spirt. Au mai cumpărat benzină, chiar dacă se dădea cu țâra la benzinării și poate ar fi putut să păstreze, de zile negre. „Doamne, cât de multe erau! Ajungeau tocmai pe uliță. Multe, multe, multe cocktailuri. Noi nu le-am mai folosit, așa că le-au transmis mai departe, unde era nevoie.”

Cei care nu fabricau cocktailuri, găteau mâncare pentru Teroborona.

Pe lângă implicarea fizică, donau și bani. „Când te vaccinai pentru Covid-19, ți se dădea o sumă de bani, pe un card special. Mulți încă nu cheltuise acești bani. Așa că ,atunci când s-a început războiul, au donat acești bani Ministerului Apărării și, într-o singură noapte, s-au adunat sute de mii de grivne”, povestește Tetiana mândră de rezistența poporului ucrainean.

În acel haos din primele zile ale războiului, își aduce aminte femeia, în oraș se auzeau unele și aceleași întrebări: ‘Ce aveți de lucru?’, ‘Cu ce putem ajuta?’. „Credeam că aici toți sunt morți în păpușoi, dar… m-am înșelat”, recunoaște Tetiana.

***

Absolvenții clasei a 11-a se adună în fața Casei de Cultură din centrul orașului, o clădire veche pe ferestrele căruia stă lipit mesajul „STOP WAR”. Fetele își etalează rochiile de toate culorile: negre, roșii, albe, azurii. Băieții sunt modești și rigizi, în costumele lor negre. Dar toți sunt exaltați. Își fac selfie-uri.

Tetiana și Vitalie, alături de socri, nu-și iau ochii de la Liza, care își trage fotografii cu cele mai bune prietene. „Nu-mi vine a crede că am ajuns vii și la acest eveniment”, oftează Tetiana, rezemată de o balustradă. „Credeam că e sfârșitul lumii când era Covid, dar acum trecem prin și mai strașnic. Tot ce s-a întâmplat atunci, e meloci – (foaie verde – n.r).”

Câțiva militari și polițiști trec prin fața Casei de Cultură. Scrutează zonă, apoi își continuă drumul.

Liza se apropie de părinți, smiorcăind că nu are scoabe ca să-și prindă panglica pe care scrie: „Absolvenții 2022”. Tetiana își aduce aminte că văzuse prin torpedoul mașinii o clamă. Liza arată, strâmbând din nas, spre sandalele incomode. Tetiana îi răspunde strângând ochii, precum că a înțeles, și, zâmbindu-i dojenitor, fuge după clamă.

După ce și-a prins panglica, iar diriginta le-a înmânat diplomele, absolvenții au luat-o spre localul de la marginea orașului, plini de bucurie.

Familia Lizei o ia spre casă. În drum, trec pe lângă un bust din bronz al scriitorului rus Aleksandr Pușkin, înconjurat de un rond de flori. Tetiana îl privește mocnind. „Așa e de mare ura, că, dacă o să dărâmăm bustul lui Pușkin, parcă o să ne fie mai ușor pe suflet. Am schimbat și denumirea unei străzi – din Moscova, în Gulicenko Roman, nume dat în cinstea unui soldat ucrainean mort în Donețk, în 2017.”

Ochii iarăși îi joacă în lacrimi, iar fața i se face pământie. Nu s-a gândit vreodată că va ajunge să facă diferență între un rus și un ucrainean. Și nu a crezut că propaganda poate fi atât de puternică.

„Eu nu-mi imaginez să trăiesc în condițiile în care trăiește poporul rus – fără drepturi, fără libertate. Când eram în copilărie, mă luptam cu părinții pentru dreptul de a-mi exprima gândurile. Dar să vină cineva străin și să mă lipsească de acest drept, asta e strașnic pentru mine.”

Are rude în Rusia – un unchi și o mătușă. S-a ciondănit cu ei încă înainte de invazia rusă, din cauza regretelor față de destrămarea Uniunii Sovietice. „Cum era atunci, așa și nu s-a schimbat nimic în mentalitatea lor. Parcă au fost în formalină toți până acum”, își împărtășește Tetiana impresia.

Totuși, de 8 martie, la două săptămâni de la invazia rusă, mătușa sa a sunat-o s-o felicite. De-atunci nu-și mai vorbesc.

La început mai scria postări pe Facebook precum că îi urăște pe cei cărora le e totuna cu cine vor fi, numai să fie pace. Le răspundea înfuriată: ‘E timpul ca să te determini’. Când a înțeles că primește like-uri de la unii și aceiași oameni, a încetat. „Ceilalți, ori tac de frică, ori nu gândesc ca mine. Mă tem numai de aceea că, dacă câștigă rușii, or să mă pârască. În [regiunea] Herson rușii umblau cu liste și îi căutau pe cei care sunt pro Ucraina.”

În Tatarbunar, recunoaște femeia, există un anumit procent de cetățeni ucraineni cu simpatii pro-rusești. Are cunoscuți care dau de înțeles, prin diverse postări sau discuții, despre asta. „O femeie din Tatarbunar s-a dus la copiii ei în Rusia. După 9 mai, ea a dat interviu la ruși și povestește că în Tatarbunar i se interzice să vorbească rusa. Niciodată nu a fost asta. Ori a fost plătită, ori se teme pentru copiii săi”, e sigură Tetiana.

***

În apropiere de casă, Tetiana și Vitalie opresc la întreprinderea în subsolul căreia a fost amenajat adăpostul antiaerian. Paznicul le deschide o ușă din fier de la parterul clădirii, ferecată cu lacăt. Un val de aer rece și greoi răzbate din interior. Merg pe holuri înguste, apoi coboară niște scări. Încăperile întunecoase, cu pământ pe jos și fără nicio piesă de mobilier, sunt șansa lor la supraviețuire, în cazul unui eventual bombardament. Doar în ultima cameră stau vrăfuite saltele și pături, depozitată apă și conserve, fixată de perete o hartă a lumii și mai multe jucării aranjate pe rafturile unui dulăpior.

În primele zile de la invazia rusă, se adăposteau aici cu sutele și stăteau ore întregi în camerele strâmte și negricioase. Frigul îi pătrundea până la oase, chiar dacă stăteau pe saltele și se înfofoleau cu pături. Cel mai greu le era copiilor. „Plângeau de frig și de plictiseală”, își amintește Tetiana.

Apoi, chiar dacă sunetul sirenelor a devenit o rutină și au schimbat subsolul pe holul casei, mai trec periodic să verifice dacă mai este apă, dacă saltele nu au dispărut, la fel ca și jucăriile pentru copii. Vor să se asigure că au un minim necesar, pentru zilele când ar putea fi bombardați.

Nu știu când ar putea sosi această zi, dar se orientează după situația din or. Odessa. „În caz că iau Odessa, asta e pi*dețul (sfârșitul). Când treci spre Tatarbunar, ori pe la Zatoka, ori pe la Maiaki, legătura se face doar pe pod. Dacă dau în aer aceste poduri, noi suntem rupți de Ucraina mare”, își împărtășește Tetiana îngrijorările, în timp ce iese din subsol.

Afară domnește lumina crepusculară a unui apus auriu. Razele soarelui formează un glob de lumină chiar la mijlocul unui panou publicitar pe care scrie: Totul va fi Ucraina.

În patru luni de la invazie, Tetiana s-a învățat să trăiască cu ziua de azi. „De reparație nici nu-mi bat capul. Eu nu pot să fac planuri pentru ziua de mâine. Eu mă tem să fac planuri.” Totuși, pe termen scurt, își dorește ca Liza să intre la facultate în România, iar Ilia să revină în sala de studii. Iar pe termen lung: să trăiască în liniște, la ea acasă.

„Am fost în Germania s-o aduc pe fiică și am văzut frumusețe și trai bun. Dar eu vreau să trăiesc în Ucraina, unde știu limba, unde mă pot exprima. Noi acum pierdem tot: casele, drumurile, spitalele, dar rămânem cu ce e mai scump pentru noi, ucrainenii: relațiile, oamenii, sensul vieții, lucruri pe care nimeni nu ni le poate lua.”

Foto – Polina Cupcea

Editare- Nicolae Cușchevici