Magdalena PrimblasÎntr-un hol de la etajul șase al unei clădiri din sect. Botanica al capitalei, amenajat simplu, dar primitor, cu câteva flori de cameră și o canapea, un bărbat de statură medie, călit de munca la pompieri și obișnuit mai mult să acționeze, decât să vorbească, așteaptă în tăcere.
Din spatele unui perete din sticlă se aud bubuiturile adânci de tobe – bum-bum, apoi câteva lovituri ale talgerelor aurii, cunoscute ca cinele. Când tobele amuțesc și ușa sălii în sfârșit se deschide, Nătălița iese zghihuită. E o fetiță mărunțică de șase ani, cu breton ciufulit, pe care l-a experimentat singură, și cu părul creț de un blond închis, furat de la tatăl ei, chiar dacă la el asta nu se mai vede, de când s-a tuns chel.
Fuge repezită spre tatăl ei și se aruncă în brațele lui. „Gata, hai acasă!” îi spune ea. Bărbatul o dă jos din brațe, zâmbindu-i. Îi ia cele două bețe cu care bate tobele, o ia de mână, își iau la revedere de la profesor și coboară la mașina parcată în dosul clădirii. Odată urcați, au în față un drum de aproape 80 de kilometri casă până la casa lor din satul Bahmut, raionul Călărași.
În mai puțin de 10 zile, Nătălița urmează să devină „cea mai tânără toboșară din Moldova”.
***
Pentru părinții ei, Andrei și Elena Bădărău, ideea de tobe nu a fost despre pasiune sau talent, ci mai degrabă o încercare de a-și ajuta copilul să socializeze. Nătălița refuza să interacționeze cu alți copii, se izola și nu vorbea decât cu mama, cu tata și cu bunica din partea tatei, căreia îi poartă numele.
Ca să o ajute să se deschidă și să îmbrățișeze ideea de a se afla printre copii, părinții au încercat diverse activități, însă parcă fiecare din ele devenise un chin pentru Nătălița, pe atunci o fetiță de cinci ani. La orele de pictură sau gimnastică, fetița plângea mult, nu comunica cu nimeni și se întorcea acasă furioasă. Când, la sfârșitul repetițiilor, părinții veneau după ea, copila le striga imediat: „Voi pe mine nu mă iubiți, de asta mă lăsați acolo. Eu mă duc să trăiesc cu bunica.”
După câteva repetiții de pictură și gimnastică eșuate, părinții încă căutau o cale prin care Nătălița să devină mai deschisă. Răspunsul a venit firesc și pe neașteptate.
Andrei, tatăl ei, ascultă muzică nu-metal, iar în casă și mașină răsunau adesea piesele celor de la Limp Bizkit. Fetița urmărea fascinată ritmul intens și adrenalina pe care o primea de la acele videoclipuri și, pe la vreo trei-patru ani, a ridicat brusc mânuța și a făcut pentru prima dată gestul „rock on”, cunoscut și ca „semnul coarnelor”. Această nouă descoperire a ei se completa perfect cu ieșirile pe ATV, alături de tatăl ei, pe drumurile din împrejurimile Bahmutului, unde noroiul sărea din toate părțile, iar adrenalina era la ordinea zilei. Se întorceau acasă murdari, încât mama își punea mâinile în cap când îi vedea, dar Nătălița oricum era cu zâmbetul pe buze. Pentru ea asta însemna să fii biker, iar biker se asocia pentru ea, din toate videoclipurile vizionate, cu tobele.
Iar când, într-una din conversațiile mamă-fiică, Elena tot încerca să afle ce i-ar plăcea să facă, Nătălița i s-a destăinuit că vrea să fie biker, pentru că, după calculele ei, bikerii cântă la tobe. Atunci Elena, amuzându-se de inocența copilei, i-a spus: „Biker nu te pot face, dar la tobe te pot înscrie, dacă tot vrei adrenalină.”
***
În vara anului 2025, fetița fusese refuzată la primele două studiouri de muzică la care au apelat, din motiv că avea doar cinci ani și încă nu știa să citească. Când au ajuns la cel de-al treila, Elena i-a avertizat imediat ce le-a călcat pragul: „Sunteți ultima noastră speranță”.
Ilie Rusulschi, directorul studioului, care în copilărie își dorea mult să cânte, dar nu era luat în serios din cauza vârstei, le-a deschis ușa fără ezitare. „Noi nu facem diferențe, primim și copii cu dizabilități sau cerințe speciale. Dar vârsta nu e o problemă, contează cât de mult își dorește asta copilul”, a explicat el ulterior.
Au început mai întâi cu o repetiție de probă de vreo douăzeci de minute, ca să vadă dacă Nătălița ar putea să stea concentrată atâta timp. Spre mirarea tuturor, dar în special a părinților, ea a ieșit fericită și, cel mai important, că nu plângea, deși încă părea nesigură.
Au mai urmat câteva repetiții, dar Nătălița parcă nu se conectase încă cu ideea de a fi toboșară. Părinții erau deja pe punctul să renunțe și la această activitate, când profesorul s-a schimbat, iar cel nou-venit a reușit să se împrietenească că Nătălița și s-o facă să îndrăgească tobele.
Astfel, din august 2025, pe când fetița încă avea cinci ani și mergea la grădiniță, săptămânal au făcut naveta Bahmut-Chișinău-Bahmut, pentru șaizeci de minute de bătut la tobe.
Mai întâi Nătălița a învățat notele muzicale, apoi să facă primul ritm (o bătaie constantă, curgătoare, pe care se sprijină toată melodia) și break-ul („ruptura” – momentul de tranziție, când toboșarul părăsește ritmul de bază și execută o cascadă de lovituri repezi pe toate tobele, creând tensiune și energie, înainte de a reveni la piesă).
Acum e cu al treilea profesor, Daniel Surățelu, un tânăr de 23 de ani. „E copilul care vrea și nu trebuie să tragi de dânsa. Ea cere link-uri, se ocupă. Din aproape 20 de copii pe care îi am, doar doi-trei repetă acasă și asta se observă”, explică el.
Își amintește cu mândrie cum, câteva săptămâni mai devreme, i-a dat să învețe piesa Bad de Michael Jackson, care i se părea destul de grea pentru ea. Spre mirarea lui, însă, Nătălița a învățat-o timp de patru-cinci repetiții. „Are auz muzical ascuțit”, constată profesorul.
În timpul unei ore, Daniel se întoarce spre ea și-i spune să facă un break.
– Pe care îl vreau eu? întreabă Nătălița cu o voce subțire și care mai nu chiuie de bucurie.
– Da, pe care îl vrei tu! îi spune profesorul.
Nătălița nu stă mult pe gânduri și imediat execută o cascadă de lovituri repezite, care durează vreo cincisprezece secunde, și încheie cu o lovitură peste talgerul auriu.
La un moment dat, în mijlocul unei piese, Daniel îi spune: „La partea asta a piesei, poți să lovești mai bine aici”, și-i arată cu degetul spre una dintre cinelele pe care le-a ales el. Răspunsul copilei nu se lasă mult așteptat. „Da’ mie îmi place așa mai tare, că la concert așa se aude”, îi spune Nătălița.
El îi zâmbește jucăuș, lăsând-o să facă cum vrea.
***
Acasă, la Bahmut, camera Nătăliței pare a fi o cameră obișnuită pentru fetele de vârsta ei. Nu are acolo tobe sau postere uriașe, ci un pat, un dulap cu haine și o masă la care-și face temele și sub care își mătură gunoiul, atunci când mama o ceartă să facă curat.
Propriul ei studio Nătălița îl are chiar la intrarea în casă. Imediat cum deschizi ușa, pe stângă, e un colțișor amenajat doar pentru ea: tobele pe care le-a primit în dar de Crăciun, după ce părinții i-au văzut pasiunea și au înțeles că Nătăliței îi place cu adevărat, și pereții decorați cu poze de când era mai mică și de la primele apariții pe scenă, cu postere pe care mama ei le-a creat cu ajutorul inteligenței artificiale, precum și o hartă politică a lumii.
Printre ele se află și o fotografie cu primele ei tobe din plastic, o jucărie simplă pe care mama i-a adus-o din Slovacia, acum câțiva ani, dintr-o deplasare de serviciu. „4 ani mai târziu, cine ar fi crezut?” – e mesajul printat pe poză. „Nici prin gând nu mi-a trecut atunci că asta o să însemne ceva”, recunoaște acum Elena.
În acest univers pe care părinții i l-au creat, se poartă și mici negocieri de familie. Când mama intră în camera Nătăliței și o observă dezordonată, o cheamă imediat să facă curățenie. Copila, însă, aplică mereu aceeași tactică: fuge repede spre tobe și spune că trebuie să mai exerseze. Ridică bețele în aer și negociază mai întâi două piese și promite că, după asta, face ordine. Mama îi știe deja viclenia și ascultă atent cum cele două piese se transformă într-un playlist de vreo jumătate de oră.
Printre bubuiturile repezite de tobe, surioara ei mai mică, Ilinca, nici nu mai tresare. La cele unsprezece luni din viață, e obișnuită atât de mult cu zgomotul, încât a devenit pentru ea un fundal firesc. În timp ce Nătălița e pierdută în piesa ei, Ilinca se plimbă relaxată și fără nicio frică printre picioarele surorii mai mari. Adună bețele de schimb aruncate pe jos și le transformă în propriile jucării, pierzându-se cu corpul ei de bebeluș prin tobele care par enorme pe lângă ea. „Noroc că stăm la casă pe pământ, altfel nu știu ce făceam”, râde mama celor două fetițe, bucurându-se că nu deranjează niciun vecin cu zgomotele lor.
***
Ziua de 5 septembrie 2026 a adus examenul cel mai mare – stabilirea oficială a recordului național pentru titlul de „Cea mai tânără toboșară” din Republica Moldova. La vârsta de 6 ani, 11 luni și 22 de zile, era pe aleea bd. Mircea cel Bătrân din Chișinău, la un concert în aer liber, în fața zecilor de trecători.
Înainte de a atinge primul cinel, Nătălița a ridicat mâinile în sus și a încrucișat bețele în aer, într-un gest plin de energie. Toba mare bătea apăsat, iar pocnetul tobei mici tăia aerul de pe alee. Prima piesă care a explodat în aerul bulevardului a fost Rolling in the Deep, urmată de Uptown Funk, 5 Chiperi, Billie Jean și The Reason.
Trecătorii opreau din mers, scoteau telefoanele și aplaudau fascinați. Mâinile ei mici mânuiau bețele cu precizie, iar pe chip i se citea concentrarea.
Când ultimele bătăi de cinele s-au risipit în aer, Nătălița s-a închinat în fața publicului din stânga. De emoții, a uitat să se închine în dreapta și în mijlocul scenei și a fugit spre mama ei, strângând în palme bețele roz.
A urmat apoi transmiterea probei video a performanței către Records.md, o inițiativă privată de înregistrare a diferitor reușite. Peste câteva zile, Nătălița a fost desemnată cea mai tânără toboșară din Moldova.
În spatele succesului ei stau nu doar eforturile unui copil, ci și nenumărate drumuri și sacrificii financiare din partea familiei, pe care le poartă împreună. Distanța dintre satul Bahmut și studioul din Chișinău nu înseamnă doar kilometri pe hartă, ci și ore lungi de navetă repetate săptămână de săptămână. La aceasta se mai adaugă și drumul la diferite concerte la care Nătălița participă, de obicei, fără remunerare.
Serile, când o adoarme pe picioare pe mezina familiei, Elena adesea caută organizatori și evenimente și, fie îi sună, fie le scrie câte un e-mail, povestindu-le de Nătălița. Apoi le trimite și portofoliul video, pe care l-a creat singură, cu piesele interpretate de Natalia Bădărău sau LittleBeatMaster, cum îi este numele de scenă.
Titlul de „cea mai tânără toboșară din Moldova” a venit odată cu o nouă etapă în viața copilei – școala. Imediat după careul de 1 septembrie și scurta acomodarea cu școala, a doua zi ea a trebuit să meargă la repetiția săptămânală. În timp ce tatăl conducea, Nătălița a adormit pe bancheta din spate. Ajunși la destinație, fetița nu se lăsa trezită nicicum.
„Nița, Nițanu, hai, trezește-te, tati, că am ajuns, hai puiule”, o îndemna tatăl ei.
Dar nici dezmierdările tatălui nu o făceau să-și revină din acel somn din mașină și oboseala primelor zile de școală. Abia după câteva minute, și-a deschis ochișorii, i-a aruncat tatălui vreo două fraze precum că nu vrea să se trezească și a ieșit cu greu din mașină.
Când tatăl era acasă, drumul părea mai ușor. Acum, însă, bărbatul e plecat în Germania pentru câteva luni, iar tot greul cade pe umerii Elenei, care trebuie nu doar să fie șoferul Nătăliței, ci trebuie să îngrijească și de fiica mai mică. Deși ea se află în concediul de îngrijire a copilului și munca de la poliția din Călărași nu o mai cheamă la datorie, o zi din viața ei numai a concediu nu seamănă.
Trebuie să aibă grijă întotdeauna ca geanta să-i fie plină cu de toate: apă și câte ceva de mâncare pentru Nătălița și bețele de tobe, apoi sticluța cu apă și biberonul cu lapte pentru Ilinca și, nu în ultimul rând, suzeta ei. În una din zile, din grabă și oboseală, a uitat să împacheteze suzeta și a fost nevoită să oprească pe marginea drumului la o farmacie, pentru că altfel Ilinca nu putea să-și împlinească cel de-al doilea somn zilnic și plângea în gura mare, iar așa drum până în capitală părea imposibil.
La toate acestea se adaugă și efortul financiar continuu. „Încă facem față cheltuielilor, dar, de când s-a scumpit motorina, e mai greu. Dar o să facem tot posibilul, o să renunțăm la unele chestii sau o să caut încă un job, dar trebuie să meargă înainte”, ne asigura Andrei, tatăl fetei.
Însă la început nu erau atât de siguri. Elena recunoaște că au fost oameni din jurul ei care au încercat s-o facă să renunțe, spunându-i că e prea costisitor și, în general, la ce-i trebuie. Chiar și Andrei, la un moment dat, se lăsase influențat de vorbele altora și, în una din conversații, îi ceruse soției să se mai gândească la ideea cu tobele.
Pentru Elena, însă, nu a existat o altă cale. „Cel mai bine, pe timp de foamete și de război, au trăit medicii și muzicanții”, își apără ea decizia. Și i-a spus soțului, fără să stea pe gânduri, că Nătălița va merge la orele de tobă încă cel puțin cinci ani. „Eu nu sunt de acord să dai copilului totul de-a gata, dar eu o ajut. Asta e o undiță pe care i-o dau în mână și, dacă se întâmplă vreodată ceva cu noi, ea rămâne cu o meserie și o să poată avea grijă de ea singură.”
Indiferent de modul în care părinții îi văd viitorul, Nătălița deja și l-a construit în mintea ei și are planuri mari: vrea să creeze desene animate, să bată tobele și să aibă două milioane de euro. „De euro, nu de lei”, accentuează mama ei, amuzată de gândurile ale copilei.
Foto – Magdalena Primblas