Ilinca TelevcaDe fiecare dată când mă gândeam că trebuie să încep să scriu acest text, tot căutam motive să-l amân pentru un moment mai potrivit. Probabil că mi-era frică. Frică să privesc înapoi și să-mi descos sufletul, să răscolesc printre amintirile pe care le credeam aproape carbonizate.
E de un miliard de ori mai ușor să împletești un text despre viața unui alt om. Dar, de data aceasta, este istoria mea. Și a fiecărui om care o va citi.
2019
Era trecut de 6 dimineața, după o repetată noapte de nesomn. În perioada aia nu apucam să dorm nici măcar patru ore pe noapte.
Lumina abia atingea linia orizontului, se strecura pe podeaua rece de la balconul apartamentului în care închiriam o odaie, iar eu stăteam în fața unei oglinzi mari doar într-o pereche de chiloți albi și mă uitam la corpul meu care devenise schelet în doar câteva luni.
Aveam 21 de ani, cântăream în jur de 40 de kilograme și îmi uram corpul.
La primea vedere duceam o viață absolut normală. Eram studentă în primul an la jurnalism, mergeam zilnic la facultate, iar seara eram la lucru. Pe atunci lucram plasatoare la un teatru din Chișinău.
Realitatea mea, însă, se rezuma la cifre. Calculam obsesiv fiecare gram, fiecare calorie și fiecare centimetru de pe corpul meu. Nu țin minte să fi fost zi în care să nu mă urc pe cântar sau să nu-mi măsor mâinile, coapsele și talia cu un metru de croitorie cumpărat anume în acest scop.
Duceam și o agendă a kilogramelor. Notam acolo cât scad în greutate și ce mânânc pe parcursul zilei.
381 kcal – atât aveau rondelele de orez expandat pe care îmi permiteam să le mănânc, dar nu mai mult de patru, pentru că una avea 31 kcal.
55 kcal, în funcție și de gramaj, avea mărul verde.
75 kcal avea iaurtul de 125 de grame.
Apa nu avea calorii. O turnam în mine până nu mai puteam.
În total – cam 254 kcal pe zi. Atât cât să pot funcționa. Iar dacă se întâmpla să mănânc mai mult, mă duceam și vomitam. Îmi era mai ușor să vomit, decât să explic de ce mă tem de mâncare și de ce nu vreau să mănânc.
În timp ce comportamentele mele deveneau tot mai obsesive și mai radicale, am realizat că ceea ce mi se întâmplă se numește anorexie. O tulburare alimentară sau, în limbajul meu, un führer care preluase controlul asupra fricilor mele legate de alimentație, greutate și, în general, de imaginea de sine mutilată.
Nu știu cum am ajuns acolo. Cred că a fost un cumul de motive, după cum sugerează și specialiștii. În primul rând mă simțeam singură, schiolălăiam uneori de singurătate, până când am învățat să fiu solitară și să nu depind emoțional de niciun om.
Trăiam într-un loc în care, dacă n-aș fi trăit, probabil totul ar fi fost altfel. Mediul meu era unul toxic, deși nu suport deloc acest cuvânt. Și n-a fost nicidecum motivul că voiam să fiu slabă, cel puțin până în momentul în care am ajuns să cântăresc cât un adolescent.
Anul trecut, 23% din adolescenți își percepeau corpul ca „puțin sau mult prea gras”, comparativ cu 17% înregistrate în anul 2018. Datele se conțin într-un răspuns oficial oferit de Agenția Națională pentru Sănătate Publică (ANSP), cu referire la un studiu desfășurat cu o periodicitate de 4 ani.
În același timp, unele date arată că circa o treime din adolescenți au indicele masei corporale anormale – 1 din 7 adolescenți este supraponderal și 1 din 5 – subponderal. Printre băieți mai frecvent se întâlnește supraponderalitatea și obezitatea, iar printre fete – subponderalitatea.
Nu știu dacă am fost vreodată prietenă cu corpul meu, în adevăratul sens al cuvântului. Cel puțin abia acum realizez asta.
Țin minte, în copilărie, o tanti a întrebat-o pe bunica dacă nu sunt bolnavă, fixându-mi „bolfele” (obrajii) de copil de 8 ori 9 ani. Atunci, pentru prima dată în viață, mi-a fost rușine de corpul meu, deși nu eram supraponderală.
Mai apoi, în adolescență, aveam un corp în formare, ca oricare alt adolescent, și cântăream mai mult decât avea să am la 21. Dar îmi amintesc că, pe la 16 ani, când mă mutasem la Chișinău, devenisem brusc destul de corpolentă, mâncam deloc echilibrat și nu aveam o percepere generală corectă asupra alimentației. Mă complexam uneori văzând fete cu siluete parcă desenate și picioare lungi care păreau să nu se mai termine, însă nu-mi amintesc să fi avut neapărat probleme cu stima de sine sau cu numărul caloriilor mâncate.
Abia pe la 18 ani am început să cochetez cu ideea de a ține diete, de a restricționa anumite produse, de a evita anumite mese și tot așa, dar fără fanatismul pe care urma să-l am trei ani mai târziu.
La 21 devenisem propria mea umbră. Nu ieșeam nicăieri, decât dacă trebuia să fac acest lucru, și nu arătam nimănui nimic din ceea ce simțeam cu adevărat. Unicul om care mă scana într-o secundă era prietena mea Biatricia, pe care am cunoscut-o în prima zi de facultate.
La final de iunie îmi schimbasem în sfârșit chiria, totuși vara care a urmat a fost cea în care am pârjolit tot ce se putea în mine.
Îmi amintesc o dimineață în care m-am auzit la telefon cu mama. Era aproape ora 7, iar eu ieșisem în parcul de la Valea Morilor ca să mă plimb sau, mai bine-zis, ca să fac suportabilă conviețuirea mea în interiorul meu. Nu mai făcusem niciodată acest lucru, așa că mamei i-a părut ciudată plimbarea mea atât de matinală. A simțit ea ceva atunci. N-avea cum să nu simtă. I-am spus că totul e bine și că vreau să fac din plimbările de dimineață o rutină.
Ascundeam inclusiv de părinți etapa prin care treceam. Uneori mă bucur că nu mi-au fost atunci alături. Simțeam că parcă așa îi protejez. Dar prin luna iulie, după o despărțire de câteva luni bune, m-am revăzut cu mama și tata, proaspăt veniți de peste hotare. N-am să uit niciodată ziua aia.
„Ilinca, hai să mâncăm”, mi-a zis mama, chemându-mă la cină. M-am dus, doar că drumul spre bucătărie era o luptă interioară. Mergeam cu pași grei ca bolovanii și cu o frică imensă, fiindcă știam că ar trebui să mănânc.
„Eu îmi fac un ceai. Nu mi-e foame”, am răspuns scurt și m-am dus să-mi iau o ceașcă. Fraza asta a fost declanșatorul a tot ceea ce s-a întâmplat după.
Tata a lăsat zgomotos tacâmurile în farfurie, s-a ridicat de la masă și a ieșit afară, aprinzându-și o țigară. Nici nu apucase să se atingă de mâncare. Știu că îl durea.
Iar mama… Mama se simțea neajutorată. Se uita la mine și se temea că mă pierde. Se uita la copilul ei care, dacă nu va fi salvat, se va ruina. Mama nu a găsit altă reacție decât aceea de a se pune în genunchi în fața mea și să mă roage să nu mă distrug.
Și involuntar, ca într-o scenă dintr-un film dramatic, am început să plângem ambele în hohote. Nu voiam să fac durere oamenilor din jur și nici mie, probabil, nu voiam să-mi fac durere. Tot ce voiam e să devin tot mai mică și mai mică, doar ca să fiu observată.
Anorexia poate duce chiar și la lipsa totală de mâncare și, de obicei, persoanele care se confruntă cu tulburări alimentare au o imagine de sine distorsionată, modele alimentare nesănătoase și frică extremă de îngrășare.
Această tulburare alimentară poate fi cauzată de mai mulți factori, cum ar fi: genetici (istoricul familial de tulburări alimentare), biologici (dezechilibrul hormonal și disfuncționalitatea cerebrală) și/sau influența socială (stresul și presiunea socială).
După acel episod, n-am mai vorbit direct despre el pe durata întregii mele șederi acasă, la țară, care a durat mai mult de o săptămână. În tot acest timp, mama gătea de trei ori pe zi, cu speranța că voi mânca măcar ceva. Tot ea mă încuraja să merg la psiholog. Ambii părinți erau îngrijorați, dar nu aveau formula potrivită ca să mă ajute. Neajutorați, nu făceau decât să fie prezenți fizic.
Tot în perioada cât am stat acasă, m-am tuns bob, pentru prima dată în viață, de parcă voiam să tai ceva mai mult din omul care eram. Tot atunci am măsurat o pereche de pantaloni scurți roz pe care îi purtasem în clasa a VI-a. Îmi cădeau de pe șolduri.
Și număram zilele rămase până să mă întorc la noua mea chirie, ca să am viața mea înapoi, adică cea în care nu mă opresc de calculat, de măsurat, de cântărit.
Zis și făcut. Doar că, de data asta, întorcându-mă la Chișinău, m-am izolat și mai tare, iar unicele și puținele ieșiri în oraș erau cu Biatricia și la teatru. Cu excepția unei seri, în care am ajuns la o petrecere cu niște oameni cu care nu m-am mai intersectat de atunci niciodată.
Îmi amintesc că mi-am permis să ciugulesc din mâncare, deși în interiorul meu știam ce mă așteaptă acasă.
Atmosfera petrecerii abia se încingea, însă toată avalanșa de oameni și de muzică mă apăsa, așa că mi-am luat un taxi ca să merg acasă. Mă rog, nu neapărat acasă, ci în apartamentul în care mă mutasem. Iar odată ce am pășit pragul apartamentului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau buzna în baie și să vomit.
M-am lăsat înghesuită jos, pe teracota de un albastru spitalicesc din baie, și-mi repetam, semi-amorțită: „Ilinc’, Ilinc’, Ilinc’, fă ceva cu asta!”.
Nimic nu mai era despre mâncare. Totul era mult mai adânc. Pur și simplu mă rupsesem de corpul meu. Și, în adâncul meu, voiam tare ca toată această suferință în sfârșit să înceteze. Dar n-am avut curaj, așa că am ales viața.
Abia în toamnă am avut un scurt moment de conștientizare și mi-am dat seama că ar trebui să caut ajutor. Totul după ce privisem To the bone, un film despre o tânără care trece printr-un proces dur de recuperare a anorexiei nervoase.
Cu toate astea, n-am făcut nimic, decât să citesc tot ce-mi cădea sub mână despre tulburările alimentare și despre nutriție, în general. De exemplu, în cartea „Când corpul spune nu”, medicul canadian Gabor Maté vine cu explicația că „obiceiurile alimentare sunt direct legate de problemele emoționale care apar atât în copilărie, cât și din stresul actual. Cum mâncăm, cum nu mâncăm, precum și cât de mult reprezintă obiceiuri strâns legate de nivelul de stres pe care îl trăim și de răspunsurile de adaptare pe care le-am dezvoltat în fața greutăților vieții. La rândul lor, obiceiurile alimentare afectează puternic funcționarea hormonilor care influențează aparatul reproducător feminin. De exemplu, anorecticelor li se va opri adesea menstruațiile.”
În acea perioadă, conștientizasem că nu am menstruație regulată de mai bine de cinci luni, lucru căruia nu-i atrăgeam atenția, din motiv că mă preocupa felul în care arăt în oglindă, câți centimetri are talia mea și dacă am spațiu între coapse, așa încât să fie vizibil atunci când îmbrac orice pereche de pantaloni.
Date exacte cu privire la tulburările de comportament alimentar, inclusiv anorexie, nu se regăsesc în statisticile oficiale ale autorităților. Însă datele ANSP pe ultimii opt ani arată că numărul persoanelor care se confruntă cu boli endocrine, de nutriție și de metabolism, categorie care include și tulburările de comportament alimentar, este în creștere practic constantă.
Mica remisiune a venit când prietena mea a început să facă diversificarea cu mine, exact cum face o mamă cu alimentația unui bebeluș. Mă măgulea să gust un pic din asta, apoi din cealaltă. Știa că aveam red flag pentru o grămadă de alimente, așa că ea căuta alternative și mi le aducea în caserolă la facultate. Mă făcea să cred că mâncarea consumată rațional nu-mi va face rău.
Acum, la distanță de trei ani, am rugat-o pe Biatricia să-mi explice, dincolo de acțiuni, care a fost pornirea ei interioară de a-mi schimba relația cu mâncarea:
„Eu pur și simplu nu mai puteam privi la shoppingul tău de covrigi cu tărâțe și acea sticlă de apă plată de 0.75l. O combinație în antagonism cu mine, pentru că mâncarea pentru mine întotdeauna a însemnat plăcere, iar pentru tine – un moment de existență sau, altfel zis, înghit ceva ca să nu mor. Am răbdat cu greu tot, până când cititul de pe etichetele produselor alimentare a devenit lectura zilei, iar adunarea kilocaloriilor – cea mai tristă matematică. Știam că o să te salvez și deja începusem să visez, începând cu dejunuri împreună cu croissant și cappuccino, eclair cu halva, la prânzuri cu borș roșu și pâine de casă și terminând cu cine cu paste și un pahar cu vin.”
Însuși procesul de recuperare a fost mult mai complicat decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Mi-a luat ceva timp să accept și să conștientizez că tulburările alimentare sunt o problemă, iar remisiunile nu sunt decât niște vulcani care dorm.
În ciuda faptului că încercam să mă alimentez, mai mult de 254 kcal pe zi, inclusiv cu mâncarea pe care mi-o aducea Biatricia la facultate, oricum continuam să calculez obsesiv, doar că la toate astea adăugasem și exercițiile fizice în exces. Mă trezeam – făceam sport. Veneam de la facultate – făceam sport. Mâncam ceva – făceam sport. Și tot așa, într-un cerc infinit de vicios.
2020
Am început să-mi domesticesc un pic comportamentele obsesive abia prin ianuarie 2020, când m-am luat în mâini și am mers la o ginecologă. Trebuia să mă fi pupat cineva pe frunte, ca din întâmplare să ajung anume la ea. Avea experiență cu anorexicele și mi-a spus că mă va ajuta să-mi restabilesc sănătatea menstruală, doar că va trebui să am răbdare și să depun un pic de efort.
Aveam în fața mea două opțiuni, exact ca în Matrix: ori aleg să mă pun pe picioare, ori continui să simulez că trăiesc.Am ales prima variantă și am urmat tratamentul. Pe lângă pastile, presupunea și o alimentație echilibrată. Fiecare masă era o testare a limitelor. Fiecare aliment era o provocare. Fiecare înghițitură era un efort.
Și nu mai făceam sport în exces, nu mă forțam să vomit, însă nu scăpasem de obsesia calculării caloriilor, iar la început de martie cântarul meu arăta cifra 42. În aparență, lucrurile din viața mea se ciopleau și începeau să capete forme. Dar n-a durat mult mascarada.
În primăvara când cântăream 42 de kilograme venise pandemia de Covid-19. Tot atunci intrasem într-o nouă relație și, puțin timp după asta, când restricțiile nu mai erau atât de dure, mă angajasem part-time la #diez, unde reușeam să combin lucrul cu orele online de la facultate. Toate astea, în fond, n-ar avea nicio importanță, dacă toate întorsăturile vieții mele din ultimii patru ani nu s-ar fi întâmpla vara.
Vara, din extrema anorexiei nervoase căzusem în cea a binge-eating-ului, adică a mâncatului în exces. Deja mâncam chiar și atunci când nu simțeam foame. Se întâmpla după ce mi se pusese ca un stigmat convingerea că sunt frigidă și că nu am tocmai standardul unui corp atractiv.
Următoarele luni din viața mea le-am petrecut ascunsă în mâncare. Eram disperată și mă credeam insuficientă în tot. Și voiam să merit iubire.
În cele din urmă, am ajuns să-mi mănânc emoțiile, fricile și insecuritățile. Pusesem kilograme pe mine. Inițial vreo 5, iar timp de un an s-au adunat vreo 15, așa încât am ajuns să cântăresc în jur de 60 de kilograme. Era partea opusă a remisiunii și era rezultatul a ceea ce oamenii m-au făcut să cred despre corpul meu. Credeam că, dacă o să mă îngraș și pantalonii o să stea brici pe mine, o să fiu suficientă și o să merit validare socială.
Acum, uitându-mă în urmă, am impresia că corpul meu devenise un flipchart pe care oricine voia scria cu majuscule tot felul de întrebări: Ai pus kilograme pe tine? Nu te temi că o să te îngrași mai tare? Ați observat cum s-a îngrășat Ilinca? Efectiv, eram o bucată de carne, nimic mai mult.
Puținele vizite la psiholog nu au fost mare lucru. N-am simțit conexiune. Așa că am renunțat și am început să caut soluții de una singură. Pentru că, de data asta, trebuia să pun capăt mâncatului compulsiv. Tot ce îmi doream era o viață normală. Voiam să mă bucur de corpul meu. Voiam să fiu un om într-un corp. Atât.
2021
Am început să bag bani în maratoanele de slăbire pe care le recomandau diverși influenceri pe Instagram. Rezultate erau, dar de scurtă durată. Maratoanele mă ajutau să scap de excesul de lichid din corp, nu și de problema din capul meu. Apoi am făcut tot felul de cure terapeutice de detoxifiere. Am experimentat cu postul intermitent, mâncatul intuitiv, deficitul caloric, până când am obosit.
Adevărul e că, în căutarea echilibrului, am devenit dezechilibrată. Pur și simplu obosisem să-mi violez mintea și corpul.
Între timp, evident, descoperisem că frigiditatea, termen utilizat, apropo, pentru prima dată în secolul al XIX-lea, pentru a descrie o presupusă lipsă generalizată de dorință sexuală și de plăcere la femei, nu este o boală și nici o sentință nu e. Și e stupid să aruncăm vina pe frigiditatea unuia dintre parteneri atunci când nu există o fuziune emoțională și fizică între ei.
Tot ce a urmat mai apoi a fost un experiment continuu. Și când credeam că iată, am scăpat de călăul obsesivității alimentare, totul se întorcea la loc și trebuia să o iau de la zero.
Aș fi vrut să închei aici și să spun că tot ce a urmat în al treilea an de confruntări cu tulburările alimentare s-a sfârșit cu un happy-end pe fundal roz. Chiar scrisesem o primă variantă finală a acestui eseu pe care, ulterior, am șters-o, pentru că am camuflat. Am camuflat tot ceea ce simt cu adevărat acum, la 25 de ani și 52 de kilograme. Și nu pot să mă ascund în spatele unor cuvinte în care nu cred cu desăvârșire.
Încă mai am rare momente când mă întreb dacă o să regret în cazul în care aș mânca paste sau prostioare de la McDonald’s.
Încă mai am rare momente când, din reflex, caut pe eticheta produselor valoarea lor energetică.
Încă mai am rare momente când vreau să scot din dulap cântarul alimentar galben.
Încă mai am momente când îmi măsor încheieturile mâinilor cu degetele.
Nu am scăpat definitiv, dar, în ciuda la toate astea, acum știu care sunt granițele mele personale. Iar corpul meu a încetat să fie o groapă de gunoi și nu mai permit nimănui să-l transforme în subiect de discuție.
Totuși revelația cea mai mare, pe fondul a tot ceea prin ce am trecut, este că, în viața asta, kilogramele pe care le ai nu au nicio relevanță, atâta timp cât ești bine în corpul tău.
Că niciun om n-are dreptul să-ți dicteze cum trebuie să arăți.
Că dacă vei mânca o bucată de tort de ziua ta, când faci 21, de exemplu, nu va fi mare tragedie.
Că dacă ceva nu se leagă într-o relație cu un tip, nu e sfârșitul lumii și nu e vina ta.
Că cel mai trist e să te prăpădești pe tine și cel mai dureros e să te cauți după asta.
Dar tu nu te opri din căutat, pentru că, neapărat, într-o zi te vei privi în oglindă și vei vedea acolo ceva mai mult decât o bucată de carne.
Foto – Vlaicu Bunduchi