Vitalina SimerețchiiEra anul 2004, când Victor și Diana și-au întemeiat mica lor familie, iar la un an de la nuntă, pe când aveau câte 23 de ani, au aflat că vor avea un copil. Însă bucuria lor a ținut până la sfârșitul primelor trei luni de sarcină, când soții au mers la unul dintre controalele medicale ordinare. Acela a fost momentul în care au aflat că „ceva nu merge bine” – ecografia a arătat că inima copilului pe care îl așteptau cu sufletul la gură nu se mai zbătea.
„Inițial, eu nu am crezut asta”, își amintește cu emoție femeia. „Am făcut nenumărate ecografii la tot felul de instituții de stat și private și am primit de la toți același verdict. Copilul nostru nu mai trăia. Mi s-a spus că trebuie să fac un avort spontan.”
Noutatea le-a luat pământul de sub picioare și le-a schimbat viața pentru totdeauna. În urma unor complicații, Diana a trecut printr-o intervenție chirurgicală care i-a salvat viața, însă i-a furat posibilitatea de a mai avea vreodată copii.
„Intervenția a durat vreo 11 ore. Medicii și mulți dintre consătenii mei au donat sânge pentru a mă salva. Mi s-a spus, ulterior, că sunt al doilea astfel de caz pe republică, iar în primul caz femeia nu a supraviețuit”, relatează Diana.
Următorii doi ani din viața femeii au fost îmbibați cu stări de neputință și tristețe profundă, iar activitățile obișnuite, precum plimbările liniștite în parc sau vizionarea filmelor, au devenit greu de suportat.
„Am încetat să mă uit la filme, fiindcă știam că, dacă vor fi scene care implică copii acolo, voi plânge și mi se vor declanșa stările proaste. Am avut noroc de susținerea soțului, care niciodată nu mi-a reproșat nimic și mi-a fost alături din prima secundă”, mărturisește Diana.
Soțul Victor spune că și pentru el aceasta a fost o perioadă complicată. Pe lângă faptul că dintotdeauna și-a dorit să devină tată, a resimțit și o presiune din partea rudelor și a cunoscuților, care îi dădeau de înțeles că ar fi mai ușor să-și găsească o altă parteneră de viață.
„Mă întrebau, inclusiv părinții noștri, dacă o să rămân cu ea. Mă întrebau de ce pur și simplu nu-mi găsesc pe cineva care poate să-mi facă un copil și multe altele. Toate au încetat destul de rapid, fiindcă eu aveam o poziție, știam clar ce vreau și le-am spus asta apăsat, ca să mă audă”, povestește el.
Așadar, soții și-au discutat din start angajamentul de a se susține reciproc, iar după circa doi ani, când durerea sufletească s-a mai tămăduit, au decis să apeleze la alte metode care le-ar permite să-și realizeze visul de a deveni părinți. Tinerii s-au gândit că ar putea aduce pe lume un copil cu ajutorul unei mame-surogat, însă, după două tentative eșuate, au renunțat la ideea de a avea copii biologici.
„Știți, eu am ajuns la concluzia că în cazul nostru e mai ușor decât în cazul celor care nu au un verdict. Noi am știut deodată că nu vom putea avea copii și nu am stat cu speranța toată viața, cum se întâmplă la alte cupluri. Dar experiența cu mama-surogat ne-a afectat, fiindcă a reapărut speranța și entuziasmul că poate totuși e posibil, iar după ce nu a fost să fie, a trebuit din nou efort pentru a accepta și asta și a merge mai departe”, relatează Diana cu emoție în glas.
Atunci, din spusele lui Victor, soții au discutat și au ajuns la concluzia că „probabil este cineva în lumea asta care are nevoie de noi”. Așa, ajunși la vârsta de 25 de ani, Diana și Victor au decis că vor adopta un copil. Însă, după ce s-au interesat de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a deveni părinți adoptivi, au înțeles că, deși întrunesc mai multe criterii, încă nu au o locuință a lor în care ar putea crește copilul.
Adopţia copilului de către un cuplu căsătorit este permisă numai în cazul în care căsătoria lor durează de cel puţin 3 ani până la momentul depunerii cererii de adopţie. Cuplul trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării multilaterale şi armonioase a copilului și, în acest sens, trebuie să dețină atestat de adoptator care se eliberează de structura teritorială de asistență socială de la domiciliul solicitanților.
Astfel, următorii 12 ani din viață lor, Diana și Victor i-au petrecut lucrând în Italia. În tot acest timp, Diana a fost înconjurată în permanență de copii la locul său de muncă și în momentele petrecute cu prietenele și sora sa. „Eu am studii pedagogice și toată viața am lucrat cu copiii, dar simțeam un gol imens. Eu tot voiam să-i am pe ai mei, să am și eu ce să povestesc prietenelor, să pot și eu să le împărtășesc grijile și bucuriile”, mărturisește femeia.
Așa a ajuns să se atașeze atât de mult de nepoțica sa, „încât, într-un moment, sora mea mi-a spus: ‘Diana, acesta e copilul meu’. Atunci mi-am tras figurat o palmă și am lucrat asupra mea”, povestește ea. Relația profundă pe care a format-o cu ea a făcut-o să-și dorească și ea numaidecât o fată, dorință care s-a păstrat și a crescut în timp, dar care s-a transformat, în ultimă instanță.
Așadar, după 12 ani în care au lucrat și, în paralel, și-au ridicat o casă în suburbia Chișinăului, a venit momentul în care soții s-au simțit pregătiți și hotărâți să facă în sfârșit pasul la care se gândeau de ani de zile.
„A fost greu să ne oprim și să venim acasă. Tot ziceam că la anul, la anul, că lucrul merge bine, că reușim. Dar, într-un moment, mi-am dat seama că lucrul poate să meargă bine toată viața, iar anii trec. În acea vară, în 2021, am și revenit acasă și ne-am apucat de procesul de adopție”, relatează Diana.
*
Inițial, soții au stipulat în cerere că optează pentru copiii cu vârsta de până la 7 ani, însă, treptat, soții și-au reconsiderat decizia. „Noi am realizat că copiii de vârstă mai mică cu statut adoptabil sunt mult mai puțini, iar procesul de adopție durează mai mult și doritori de a-i adopta sunt mai mulți. Ne-am gândit o săptămână și, până la urmă, am decis să schimbăm categoria de vârstă în cerere”, relatează Diana.
Victor, pe de altă parte, auzise că, pentru copiii mai mici, oamenii „stau în rând și câte patru ani”, iar ei nu au mai vrut să aștepte și dorința de a avea un copil a fost mai puternică decât dorința de a-l avea așa cum și-l imaginau cândva.
Potrivit datelor oferite de Ministerului Muncii și Protecției Sociale (MMPS), în medie, procesul de adopție în Moldova durează circa 10-11 luni. În primă fază, persoana sau cuplul depune la autoritatea tutelară cererea, unde menționează motivele din care persoana sau cuplul vrea să adopte, câți copii ar fi dispusă să adopte, din ce categorie de vârstă și altele.
După, începe procesul de colectare a actelor necesare: copia actelor personale, certificatul medical, certificat de căsătorie, copia declarației pe venit, certificat de la locul de muncă, cazierul juridic. Urmează perioada de potrivire, când specialiștii comisiei combină adoptatorii și copiii, apoi prezintă potențialilor părinți fotografia și istoricul copilului.
Dacă aceștia decid să meargă mai departe, primesc un permis de vizită, cu ajutorul cărui pot vizita copilul timp de 30 de zile. Odată cu încheierea perioadei de vizite, adoptatorii vin cu o decizie și pot să locuiască cu copilul până la decizia instanței de judecată.
.
„Numărul adoptatorilor care se află în evidență este de trei ori mai mare decât numărul copiilor adoptați. Această diferență se explică prin tendința adoptatorilor de a adopta copii de vârstă fragedă, pe când copiii adoptabili luați în evidență […] preponderent sunt copii cu vârsta mai mare de 7 ani”, explică reprezentanții Ministerului Muncii și Protecției Sociale.
Datele pe ultimii cinci ani arată că, în medie, doar 36 de copii din această categorie de vârstă sunt adoptați anual.
.
Autoritățile explică fenomenul prin faptul că „adoptatorii cred că, cu cât copilul este de o vârstă mai mare, cu atât problemele de relaționare, de creștere și de stabilire a unui atașament sunt mai mari și ei nu sunt nici pregătiți și nici predispuși de a deveni părinții unui copil cu o vârstă mai mare. Totodată, în cazul copiilor de vârstă fragedă, adoptatorii consideră că, cu cât vârsta este mai mică, cu atât mai mult copilul li se va asemăna lor și adoptatorilor le va fi mult mai ușor să stabilească o relație cu ei. Pe de altă parte, unii adoptatori doresc să adopte copiii cu vârstă fragedă având intenția de a ascunde faptul adopției față de copil, lucru ce nu poate fi realizat în cazul adopției copiilor cu vârsta mai mare”.
Când Diana și Victor au povestit cunoscuților și rudelor despre decizia de a adopta un copil mai mare de 7 ani, mulți dintre aceștia nu le-au înțeles decizia. „Încercau să-mi dea exemple de oameni care au adoptat copii mai mărișori și au avut probleme cu ei, dar de fiecare dată reușeam să găsesc greșeala părinților în situațiile astea. Alții îmi povesteau despre copii adoptați de mici care s-au adeverit că au probleme serioase de sănătate, despre care nu se știa inițial. Când e mai mare, știi că îl vezi exact așa cum e, cu toate bunele și relele, cu toată istoria sa. Îl vezi dacă vorbește, dacă merge, cât este de isteț și ce probleme are. Pe scurt, înțelegi la ce să te aștepți și cu ce ai de-a face”, mărturisește Diana.
Au urmat două-trei luni de colectare a actelor necesare pentru depunerea dosarului și cursul de evaluare și pregătire psihologică, pe care Diana îl consideră necesar, cel puțin din perspectiva faptului că acolo potențialii părinți trec printr-un soi de „duș rece”. Acesta le reamintește că copiii care s-ar putea să li se propună pot să nu corespundă fanteziilor pe care aceștia le au, că pot arăta sau fi altfel decât își imaginează ei.
Cert este că potrivirea copiilor și a părinților adoptivi o fac specialiștii din cadrul instituției, conform mai multor criterii, bazate preponderent pe tipul de caracter, temperament și necesități ale copilului, dar și pe criteriile indicate în cererea depusă.
„Desigur că majoritatea vor copii mici, blonduți, cu părul creț, mai știu eu cum. Dar ideea este că aici nu vii ca la piață și alegi dintr-o sută de copii pe cel care îți place mai mult. Specialiștii îți propun și ai trei tentative de a lua o decizie, adică poți să vezi fotografia a trei copii, să auzi povestea lor și să decizi”, explică femeia.
Așadar, după ce comisia a făcut selecția pentru Victor și Diana, a venit momentul în care cuplul a văzut pentru prima dată fotografia potențialului lor copil, proiectată pe peretele Direcției pentru protecția copilului.
„Mă temeam că îl voi vedea ca pe un străin, că nu mi se va trezi nimic. Nu pot să spun că am avut instant un sentiment de iubire sau entuziasm. Prima mea reacție, când l-am văzut și am auzit povestea lui, a fost de jale imensă. Pe fotografie era vesel, cu așa un chip inocent și drăgălaș, dar se citea tristețea din ochii lui. Îmi venea să-l ajut și să fac ceva pentru el fix în acel moment”, își amintește Diana cu jale în voce.
În timp ce chipul aproape transparent al copilului îi privea de pe perete, soții au aflat numele băiatului și momentele-cheie din viața lui: îl cheamă David, a trăit cu mama biologică până la vârsta de 4 ani, când aceasta a decedat, a stat timp de jumătate de an într-un orfelinat, iar apoi trei ani – la o asistentă parentală profesionistă, până i s-a făcut statutul de copil adoptabil. Li s-a spus că este un copil foarte ager, comunicabil și deschis.
Cel care a fost marcat mai profund de imaginea potențialului copil adoptiv a fost Victor, care a reacționat într-un mod care a uimit-o pe soția sa și pe membrii comisiei. „Eu, când l-am văzut, am început instant să lăcrimez. Eu parcă m-am revăzut pe mine în copilărie și mi s-a părut că semănăm foarte mult. M-am emoționat și m-am gândit că ăsta-i, ne oprim la el”, povestește cu ochii umezi bărbatul.
Astfel, David a rămas primul și unicul copil pe care soții l-au văzut pe fotografie și cel cu care urmau să aibă 22 de întrevederi organizate timp de o lună. La prima întâlnire, Diana și Victor i-au luat un ursuleț și niște dulciuri. De la asistenta parentală, care avea grijă de copil, au aflat, ulterior, că pentru David întâlnirea lor a fost un soi de dragoste la prima vedere, el spunându-i că ar vrea ca aceștia să fie părinții lui.
În timpul în care a fost îngrijit de stat, apoi de asistenta parentală, David a conștientizat situația în care se află și știa că, într-o zi, ar putea căpăta o nouă familie. „El înțelegea foarte bine că noi am putea să devenim părinții lui, nu a fost nevoie să-i explicăm nimic. A fost foarte deschis, a început să se joace cu noi, să ne povestească tot felul de lucruri de la școală”, își amintește Diana.
După câteva întâlniri, într-o zi rece de decembrie, Diana și Victor au auzit pentru prima dată cuvintele „mami” și „tati” în adresa lor. „Eu încercam să înțeleg dacă el chiar înțelege și are în vedere ceea ce zice. Dacă o spune chiar cu dragoste și din dorință proprie. Eu am realizat că sunt mami și am început să mă topesc și să mi se facă pielea de găină la acest cuvânt ceva mai târziu, când i-am simțit cu adevărat atașamentul față de mine”, mărturisește Diana.
„Noi nu ne-am așteptat că asta va decurge atât de repede”, își amintește Victor, „și că ne va accepta și îndrăgi așa ușor. Mi s-a umplut inima de bucurie când l-am auzit rostind cuvintele astea și am lăcrimat, dar așa, ca să nu mă vadă el.”
După ce cam jumătate din numărul întrevederilor a fost îndeplinit, Diana și Victor au început să simtă că devine din ce în ce mai greu să-l lase pe David acolo și să se despartă de el până la următoarea vizită. Același lucru îl măcina și pe băiat, care îi tot întreba când va veni momentul în care va merge acasă, împreună cu ei.
„Noi am simțit frica asta de abandon pe care o avea. Mă tot întreba dacă nu ne vom răzgândi, iar noi încercam să-l asigurăm că nu vom renunța la el. A fost o perioadă lungă pentru noi, fiindcă, atunci când știi că acesta va fi copilul tău, deja ai reușit să te atașezi de el și ești nevoită să-l lași să doarmă în altă parte și să se gândească dacă nu cumva îl vei lăsa, e greu”, își amintește emoționată Diana.
Încă de la primile întâlniri cu David, Victor și Diana au înțeles că vor merge până la capăt și îi vor deveni părinți. Au împărtășit noutatea cu apropiații, iar reacția pe care au memorizat-o cel mai bine a fost cea a surorii Dianei.
„Ea știa că eu tare vreau o fată, că nepoțica mea de care eram foarte atașată e fiica ei. Și eu tot ziceam că o să adopt o fată și ea mi-a tot trimis din Italia colete cu tot felul de lucruri pentru fetițe. Când i-am zis că adoptăm băiat, prima reacție a fost: ‘Și cu toate cutiile acelea cu lucruri cum rămâne?’,” își amintește femeia râzând.
Cutiile, de altfel, încă stau într-o anexă a casei lor.
*
.
După o lună de întrevederi, în viața Dianei și a lui Victor a venit o altă zi friguroasă, dar plină de emoții calde – ziua de 25 decembrie 2022. Atunci a fost prima dată când David a călcat pragul noii sale locuințe: o casă cu două etaje, situată cu fața la pădure.
Băiatul știa că la noua lui casă va avea o ogradă mare, că va avea camera sa și o cățelușă prietenoasă. Cea din urmă a fost prima cu care a făcut cunoștință, odată ajuns acolo, și cea cu care se joacă până în prezent în fiecare zi, când revine seara acasă după cursurile de limbă engleză, înot sau fotbal. „Ooo, Jessie, salut! Hai, ieși să alergăm!”, o îndeamnă David, cu zâmbetul până la urechi, pe cățelușa agitată și pufoasă care tot sare pe el de bucurie.
Camera copilului din casa lui Victor și a Dianei era amenajată deja de vreo doi ani și, în conformitate cu planurile anterioare, avea vreo două elemente tipic feminine. Cu câteva zile înainte ca David să vină acasă, soții au schimbat măcar așternuturile roz cu floricele în altele cu culori mai neutre.
„Când a intrat în camera lui spațioasă, cu pereții portocalii, s-a trântit în patul său nou și a exclamat: „Вот это сладкая жизнь!” (Ce viață bună! – din rus.). Și acum râdem când ne amintim”, povestește Diana.
Prima zi a lui David acasă a arătat cam așa: a făcut o excursie prin noua locuință, s-a odihnit puțin, a servit prima cină cu familia, după care toți împreună s-au apucat să împodobească pomul de Crăciun. Au scos globulețele, beteala și luminițele și, cu televizorul pe fundal, și-au amenajat casa de sărbătoare.
„Eu eram pregătită moral că-mi va fi greu să construiesc relația asta. Dar când am văzut cât de sociabil, inteligent și drăgălaș este și cât de dornic de iubire și căldură e, am înțeles că mai mult mă ajută moral el pe mine decât eu pe el. El era pregătit și conștient că va avea o familie, își dorea asta și ne-a primit ușor”, mărturisește Diana.
De când s-a încălzit afară, după lecții David merge singur la Diana la lucru, fiindcă e aproape de școala în care învață. Femeia îl întâmpină la terenul pentru joacă din spatele instituției, îl mai întreabă cum i-a fost ziua și trec fugitiv pe la scrâncioburi și tobogane.
„Uite, acolo-i mama mea!”, îi spune David unei colege cu care își poartă drumul, după care aleargă bucuros și îi sare în brațe. Apoi, o apucă de mână și începe să-i povestească expresiv tot felul de întâmplări de la școală, mai făcând căte o pauză pe la elementul terenului pentru joacă care i-a trezit interesul.
„Hai, trebuie să mergem, că în jumate de oră ai engleza, să reușești să mănânci fără grabă”, îi spune Diana, purtându-l de mână printre verdeața și florile de mai din jurul terenului, pe care David le atinge atent cu mâna pe măsură ce trece pe lângă ele.
„Eu o cunosc pe Diana de când s-a angajat la noi, când încă nu adoptase copilul”, povestește Natalia, una dintre colegele femeii. „Inițial ea și-a dorit fetiță, dar acum se bucură că a luat această decizie. Băiatul e foarte atașat de ea. Vine de la școală la noi și deseori rupe de undeva câte o floare și i-o aduce, aleargă la ea și o îmbrățișează de-ți pare că o s-o sufoce și pe parcurs se vede că atașamentul acesta crește pe zi ce trece. Deseori povestește că a fost cu tati aici, acolo, că au făcut împreună ceva și se vede că parcă se simte mai încrezut în sine și mai protejat, se vede că are încredere în ei.”
Totuși, pe lângă entuziasmul pe care îl trăiesc, Diana și Victor au întâmpinat și dificultăți în perioada de adaptare, dar și în procesul de educație.
.„A fost greu să-l învățăm să se conformeze regulilor și disciplinii pe care o avem aici. El nu înțelegea de ce trebuie să facă asta și zicea că, acolo unde a stat până acum, nu trebuia să facă asta. De exemplu, acolo nimeni nu-i restricționa accesul la televizor sau chestii de genul și a fost nevoie de răbdare ca să ajungem la un numitor comun. Ne mai ciondăneam, dar până la urmă mereu venea și negocia condițiile, astfel încât să simtă și el că nu a cedat chiar de de tot”, povestește Victor râzând.
Și Diana spune că, dat fiind faptul că David a trăit în diverse medii, cu diverși oameni și conform diferitor reguli pe parcursul vieții sale, are tendința de a-și compara viața sa actuală cu cea de până acum.
„Deseori compară viața cu noi cu cea de dinaintea noastră. Știm că nu o face cu rău și de asta acest lucru nu afectează relația noastră. Noi avem răbdare, înțelegem că el are un istoric și îi explicăm de ce regula aceasta trebuie să existe. Nu avem nici un fel de gelozie față de oamenii care i-au fost alături în trecutul lui, le suntem recunoscători pentru că-l avem exact așa cum este azi”, spune Diana.
Însă dificultățile nu prevalează asupra lucrurilor frumoase care au loc în familia lor. După vreo lună sau două de trai împreună, Diana a auzit pentru prima dată un „te iubesc” din partea lui David.
„El venea la mine la lucru, după școală. Aveam o conversație obișnuită la telefon care era deja pe sfârșite, iar eu mă pregăteam că în curând voi ieși să-l întâmpin. La sfârșit de discuție, îmi spune: ‘Bine, acuș ne vedem. Pa-pa! Te iubesc’. Atunci am crezut că mi se topește și sufletul în mine. Am prins aripi, parcă am văzut un rezultat al efortului nostru. Atunci am realizat că chiar nu prea contează de unde și cum îl iei, dar probabil contează mai mult ceea ce îi oferi, pentru că asta primești înapoi”, povestește emoționată Diana.
Un alt moment emoționant pentru familia lor a avut loc de Paștele Blajinilor, când Diana, Victor și David au mers împreună la cimitir. Atunci, după ce a întrebat despre mormintele mai multor rude de-ale Dianei, David și-a întrebat părinții dacă ar fi de acord să găsească împreună mormântul mamei lui biologice.
„El îi spune pe nume, nu-i zice mama. Ne-a întrebat asta de față cu toți, iar noi i-am spus cu toată fermitatea și susținerea că vom face asta. Vom afla cum putem să o facem, dar o vom găsi pe mama lui biologică și îi vom vizita mormântul”, relatează cu convingere Victor.
Câteva zile mai târziu, discutând despre asta, David i-a spus Dianei: ‘Așa de rău îmi pare că mama mea a murit, dar atât de mult mă bucur că acum tu ești mama mea’. Aceste vorbe au emoționat-o mult pe femei, care povestește despre acest moment cu vibrații în voce.
Diana și Victor susțin că nu consideră că există o diferență dintre dragostea părinților biologici și dragostea părinților adoptivi. „Eu nu pot să redau ce sentimente am pentru el. Eu nu-mi mai pot imagina viața fără de el și aș fi gata să dau orice ca să-i fie lui bine. Eu nu m-am așteptat că sunt capabilă să am așa sentiment, nu mă obosește nimic din ceea ce fac pentru el. Poate că nu am copii biologici și nu înțeleg ceva, dar ceea ce simt eu acum este de nedescris. Dacă asta nu-i dragoste, nu știu ce-i”, spune Diana emoționată.
Foto – Alex Vengher
Editare – Nicolae Cușchevici