Ilinca TelevcaLa vreo șaptezeci de kilometri de Chișinău, într-un sat dosit de pădure și coline cât cuprinzi cu ochii, drumul principal se frânge brusc la dreapta. De acolo, începe un drum bătătorit de țară, care șerpuiește printre copaci de octombrie, ca mai apoi, pe neașteptate, să te pomenești în fața unei porți.
E o poartă masivă din fier, pictată dintr-un capăt în altul cu toate culorile paletei. În dreapta sus stă țanțoș un soare imens și zâmbitor, sub el își fac loc un câmp de flori, fluturi și iarbă deasă, iar în stânga răsare un curcubeu, sub care se adăpostește cifra +1, simbol al unui cromozom în plus, specific afecțiunii genetice Trisomia 21, cunoscută uzual sub denumirea de sindromul Down.
Dincolo de ea se întinde o curte largă și o casă înaltă, cu uși verzi și un teritoriu generos, plin de meri, viță-de-vie, gutui și nuci. Clădirea, pe care locatarii o numesc conac, a fost cândva o tabără pentru copii, iar de cinci ani încoace a devenit „acasă” pentru câteva familii care au copii-adulți cu sindrom Down.
Anul trecut, în Republica Moldova au fost înregistrate oficial 95 de persoane cu sindromul Down, conform datelor furnizate de Consiliul Național pentru Determinarea Dizabilității și Capacității de Muncă. Mai puțin decât în 2023, când au fost înregistrate 108 persoane, dar mai mult decât în 2022, când la evidență se aflau 89 de persoane cu sindromul Down.
Aici trăiește și Petrică. În 2021, tatăl lui, împreună cu câteva persoane, au fondat Fundația „Plaiul Soarelui”, un spațiu unde adulții cu sindrom Down să poată trăi împreună cu familiile lor, să poată munci și să învețe să fie autonomi.
Mama lui Petrică a murit când el era copil, iar acum câteva luni a decedat și tatăl lui. De atunci, Petrică, care are 22 de ani, a rămas la conac alături cu ceilalți. Spune că îi este dor de el, dar că „aici e bine”. Are oamenii lui, bucătăria lui și zile care curg după un ritm pe care deja îl cunoaște.
Bucuria cea mai mare a lui Petrică e să porăiască la bucătărie și să gătească pentru cei de-ai casei. Primul lucru pe care-l face dimineața e să se ducă la bucătărie și să prepare micul dejun. Din când în când, îl ajută Maria, o femeie trecută de 60 de ani care vine voluntar la conac și ajută la rânduiala zilnică.
Pasiunea asta nu i-a venit din senin. Petrică a făcut studii la o școală profesională, unde a învățat să gătească. „Am învățat să fac pește, prăjituri, sosuri, Olivie, pârjoale, găluște, torturi…”, enumeră el cu mândrie.
La școala profesională, spune Petrică, lucrurile au mers bine și a avut susținere constantă din partea profesorilor. Iar la finalul celor trei luni de studii, a trebuit să facă un stagiu de practică, care însă s-a dovedit a fi o provocare. După foarte multe căutări și refuzuri constante, abia după intervenția și rugămințile unui intermediar a fost acceptat, într-un final, de un restaurant din Chișinău. „Curățam morcov, ceapă, cartofi”, povestește tânărul despre sarcinile pe care le avea acolo. „Da’ apoi m-au dat afară”, continuă el.
S-a întâmplat la două săptămâni de când începuse stagiul care ar fi trebuia să dureze în jur de o lună și jumătate. Managerul localului i-ar fi spus tatălui lui Petrică că „lucrează prea lent și vorbește mult”, își amintește Aurica Antonova, administratoarea și una dintre fondatorii Fundației „Plaiul Soarelui”.
Managerul restaurantului neagă lucrurile de mai sus, explicând că Petrică a făcut un stagiu de practică și atât. Ba mai mult, zice că, la final, i-a propus să rămână să lucreze, însă băiatul ar fi refuzat.
Din spusele lui Petrică, inclusiv colegii de bucătărie au avut o atitudine ostilă față de el. În una din zile și-a găsit hainele de lucru – halatul și boneta de bucătărie – în coșul de gunoi. „Am fost foarte trist în ziua aceea”, își amintește Petrică.
De atunci au trecut practic cinci ani, iar Petrică așa și nu s-a mai putut angaja, chiar dacă tatăl lui a încercat să-i găsească un loc de muncă. Iar acum, ca să-și facă ceva bani de buzunar, coace la comandă, cel puțin o dată pe lună, cornulețe cu vișine, pe care el le numește picene [fursecuri – din rusă] și care ajung cel mai des la un magazin de caritate din Chișinău. De obicei, asta înseamnă cam opt sau 10 caserole cu fursecuri. Este singura colaborare de natură comercială, ca să-i spunem așa, pe care Petrică o are.
În plus, el este singurul din cei trei locatari permanenți ai conacului cu sindromul Down care are un minim de activitate de muncă.
***
Ministerului Muncii și Protecției Sociale nu deține informații despre câte persoane cu sindromul Down sunt angajate în câmpul muncii. Însă aceasta nu are cum să fie îmbucurătoare. Or, conform datelor Biroului Național de Statistică, doar 17% din numărul total al persoanelor cu dizabilități participă activ pe piața muncii. Iar asta înseamnă că cel puțin opt din zece persoane cu o dizabilitate nu au un loc de muncă.
Legislația prevede ca angajatorii care au de la 20 de salariați sunt obligați să rezerve sau să creeze locuri de muncă și pentru persoane cu dizabilități, într-un procent de cel puțin 5 % din numărul total de angajați. De asemenea, companiile trebuie să țină o evidență separată a cererilor primite de la aceste persoane, inclusiv deciziile de angajare, refuzurile și motivele refuzului.
Doar că, în cazul în care angajatorii nu respectă cota de 5%, inspectorii de muncă nu aplică sancțiuni, ci emit prescripții, adică întocmesc procese-verbale de control prin care se consemnează încălcarea. În felul acesta, „acordăm angajatorului un termen, de obicei între 30 și 90 de zile lucrătoare, pentru a o corecta. Durata depinde de gravitatea abaterii și de numărul neregulilor constatate”, ne explică reprezentanții Inspectoratului de Stat al Muncii.
Iar Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) spune că statul încearcă să încurajeze angajatorii să ofere locuri de muncă adaptate prin acordarea cu unor subvenții care pot fi folosite pentru procurarea echipamentului, mobilierului sau pentru plata unui asistent de suport.
„Angajatorii care creează sau adaptează un loc de muncă pentru persoane cu dizabilități pot primi până la zece salarii medii pe economie”, spune Natalia Radvan, șefa Secției de comunicare a ANOFM.
În teorie, procesul nu este complicat, dar foarte puțini angajatori îl accesează în practică. „În 2023, am avut șase cereri de subvenționare, în 2024 – 13, iar în 2025, până prezent, opt cereri”, enumeră Radvan.
Acest lucru, potrivit reprezentanților ANOFM, se explică prin lipsa calificării și reticența angajatorilor, pe deoparte, precum și prin faptul că unele persoane cu dizabilități nu se simt pregătite să se angajeze.
Pe de altă parte, ANOFM oricum dispune de un buget limitat în acest scop. Pentru acest an, spre exemplu, autoritățile au bugetat 720 de mii de lei pentru subvențiile destinate creării sau adaptării locurilor de muncă pentru persoanele cu dizabilități. Până în prezent, „bugetul a fost total epuizat, fiind adaptate 7 locuri de muncă”.
***
„Am primit acest kiteli [tunică de bucătar – din rusă] de ziua mea!”, exclamă Petrică fericit, în timp ce-și îmbracă forma de lucru. „Am plâns de fericire”, continuă el.
Administratoare Aurica Antonova îi ajustează boneta, în timp ce Petrică deja se uită cu coada ochiului spre masa masivă de lemn, unde sunt pregătite, una lângă alta, ingredientele pentru cornulețe.
„Petrică, hai, adaugă aici untura”, îl îndeamnă tanti Maria. El dă din cap, ridică lingura și o toarnă încet, fără să verse. Apoi adaugă făina și, cu mișcări ferme, începe să frământe aluatul. După câteva minute, îl acoperă cu un prosop și anunță: „Lăsăm aluatul să odihnească”.
Visul cel mai mare al lui Petrică e să poată să lucreze „la restorant” și să gătească pentru alți oameni: „o să gătesc zeamă, borș, sosuri diferite, chiftele, pârjoale, diferite feluri de mâncare”. Apoi continuă, pe un ton vesel, că își dorește „să am bucătăria mea mare, cu tot ce trebuie, să fac și torturi, și prăjituri,” spune Petrică, gesticulând cu mâinile pline de făină.
Pe măsuța de lângă el, tanti Maria pune vișinele într-o strecurătoare și le scurge de suc. Între timp, Petrică întinde aluatul cu sucitorul și decupează triunghiuri egale. În fiecare pune câte o vișină, rulează spre mijloc și le aliniază atent în tavă. Tanti Maria îl ajută, dar nu preia conducerea, doar îl mai ghidează din când în când.
„Eu singur pot tot să fac!”, spune el ferm, atunci când este întrebat dacă are nevoie de ajutor și continuă să ruleze cornulețele, unul câte unul. Mișcările lui sunt precise și sigure, semn că se pricepe brici.
Pe măsură ce tava se umple, Petrică mai înghesuie câteva cornulețe, ca să încapă cât mai multe. Apoi mai repetă acțiunea de câteva ori, până când la cuptor ajung, rând pe rând, mai multe tăvi cu fursecuri.
Petrică rămâne concentrat pe proces și, din când în când, se uită prin sticla cuptorului, ca să vadă dacă s-au rumenit. Mirosul dulceag se amestecă cu cel de vișine coapte și inundă bucătăria, iar Petrică începe să tăvălească în zahăr pudră prima rundă de cornulețe.
Pentru el e important să poată să lucreze și abia după asta vine discuția despre importanța banilor. El zice că vrea să adune banii din vânzarea fursecurilor pentru a putea să „răscumpărăm conacul nostru”, unde, continuă el, „vreau să am cantina mea și să-i hrănesc pe toți”.
„Acesta este visul lui, pentru că se teme tare să plecăm de aici”, explică administratoarea, precizând că le mai trebuie puțin peste 20 de mii de euro ca să răscumpere conacul. Și menționează că, de facto, o parte din banii pe care îi câștigă Petrică rămân pentru el, în timp ce restul se duc pe cheltuieli curente. Dar că, pe viitor, într-adevăr își propun să construiască o cantină, unde Petrică, alături de alți adulți cu sindromul Down, să poată să lucreze.
După prima partidă de cornulețe tăvălite în zahăr pudră, vine a doua, apoi a treia. Petrică ia cântarul de bucătărie și pune pe el o caserolă, în care adaugă cornulețe, unul câte unul, până când ecranul arată 500 de grame. Pe fiecare caserolă, tânărul lipește cu atenție un abțibild cu logo-ul „Plaiul Soarelui” și le depozitează în colțul mesei. Într-un final, lui Petrică i-au ieșit puțin peste opt caserole de fursecuri cu vișine.
Puțin obosit, dar vădit împlinit, Petrică se declară mulțumit de munca făcută și că abia așteaptă ziua următoare, când va merge la Chișinău să predea comanda de cornulețe.
***
Petrică, împreună cu Aurica și soțul acesteia, ajung la Chișinău la miezul zilei. „Petrică, hai, coborâm din mașină”, îl îndeamnă femeia. El dă din cap și iese umil, închizând portiera cu grijă. Se duce direct spre portbagaj, de unde scoate punga cu caserole. Ține strâns de toarte, ca nu cumva să le răstoarne, și pornește spre intrarea magazinului, aflat la subsolul unei clădiri de oficii din sectorul Râșcani.
Coboară atent scările și, odată ce se ajunge în interiorul magazinului, o caută cu ochii pe femeia de la casă și se îndreaptă spre ea. „Bună ziua! Am adus picenile”, o anunță tânărul și le pune atent pe tejghea. Femeia zâmbește larg, ia punga, o deschide și îi mulțumește pentru comandă. „Le vom pune aici, pe măsuța aceasta de cafea”, zice femeia, arătând spre masa de care te ciocnești cu ochii imediat ce intri pe ușa magazinului.
Cornulețele pe care le coace Petrică ajung cel puțin o dată pe lună la magazinul din sectorul Râșcani. Oamenii care trec pe acolo le pot cumpăra de acolo, iar banii ajung mai târziu la el.
În zilele în care nu coace cornulețe, Petrică lucrează în jurul conacului, merge la dans, înot sau alte activități susținute de fundație. Mai face conserve, alături de alți rezidenți ai centrului, pe care la fel încearcă să le vândă, când au posibilitate.
Petrică nu se numără printre ele, la fel cum nu s-a numărat nici în anii precedenți, pentru că nu a fost niciodată angajat oficial. Or, doar persoanele care au lucrat oficial cel puțin 12 luni în ultimii doi ani pot beneficia de indemnizația de șomaj.
Foto – Vlaicu Bunduchi