Nicolae CușcheviciA mai trecut o zi de 1 septembrie. Același început de an școlar când, „în acordul clinchetului de clopoţei”, autoritățile se întrec în declarații de serviciu. „Felicitări”, mai „calde” sau mai „sincere”, au fost și în acest an, precum au fost și în 2023, și în 2022, și în 2021, și în 2020, și în 2019, și în 2018…
Gurile s-au mai schimbat, dar cuvintele au cam rămas aceleași: „copiii […] sunt o investiţie făcută pentru viitor” și ar urma să devină [teoretic] „oameni […] care să nu poată fi manipulați și intimidați”, pentru că ei sunt „stăpânii viitorului!”. Și, evident, nelipsitele asigurări precum că „ne vom strădui” (Maia Sandu), „vom reuși” (Lilia Pogolșa), „vom depune efort” (Anatolie Topală), „vom considera” (Monica Babuc), „vom lucra” (Dan Perciun).
Ani la rândul, copiii evită constant să se nască în Moldova. Iar cei care totuși găsesc curajul (deși mai corect ar fi – nebunia) să încerce, au mai mult decât suficiente șanse să moară înainte să poată merge. Dacă trec de asta, ulterior au toate șansele să fie bullit de colegi, agresat de profesori și să devină analfabet funcțional.
În câteva luni, împreună cu soția ar urma să începem căutarea unei școli pentru copilul nostru. În meniul „gratuit” al autorităților avem o școală cu 30 de copii în clasă și fără after-school, adică fără program prelungit. Sau, la „solicitare”, o școală cu after-school, dar cu 40 de copii în clasă.
Făcând deja abstracție de numărul prichindeilor într-o clasă (România, spre exemplu, a stabilit un prag maxim de 22 de elevi per clasă, pentru nivelul primar), ambele opțiuni mai vin la pachet cu șansa de a da peste o învățătoare care aruncă prin clasă caietele elevilor, doar pentru că nu-i plac învelitorile. Sau poate că nu.
Doar că prima și ultima experiență cu o grădiniță publică mă împinge mai mult spre un „Da”, iar ideea de a exclude școlile publice din ecuația căutării prinde tot mai mult contur.
.
***
La Instituția de Educație Timpurie nr. 174 din Chișinău am ajuns în toamna lui 2022. E amplasată în cartierul Mălina Mică sau, mai exact, „Vizavi de morgă!”, cum îmi place mie să le spun taximetriștilor. Și, Da!, este exact grădinița la care, cu două luni înainte să venim noi, directoarea s-a îmbolnăvit subit când jurnaliștii de la Tv8 au venit să-i ia o reacție la niște acuzații despre colectările ilegale de bani aduse de o fostă subalternă.
Farmecul unei instituții publice de educație, în care angajații au grijă să te facă să te simți nu doar de parcă ai fi în ospeție, dar și că le-ai mai fi dator cu ceva, m-a cuprins destul de rapid. Pe zi ce trecea, tot mi se cimenta impresia că mă aflu pe moșia cuiva – reguli care trebuiesc respectate, doar că nu de toți, reguli ilogice care nu ți se explică, ci doar ți se cere sa le execuți.
Eram oarecum conștient de ce mă așteaptă încă de pe când acceptasem ideea de a merge la o grădiniță publică. Și, spre surprinderea mea, am ajuns destul de ușor să mă prefac că nu văd sau nu înțeleg unele lucruri. Cel puțin aparent, pentru că stomacul oricum mi se făcea boț de fiecare dată și cu greu mă abțineam să nu explodez.
Totuși, ca să mai diminuez riscul de a porni tirada de întrebări care-mi veneau constant pe limbă, evitam pe cât posibil să mă implic în diverse discuții sau să mă implic direct în anumite acțiuni. Tehnic vorbind, trebuie să recunosc că a fost strategia struțului cu capul băgat în nisip. Sau, cum prefer de regulă să zic, m-am ascuns după deget.
Nu am să scriu despre așa-numitul fond al grupei. E o anormalitate devenită normalitate despre care autoritățile știu, dar pe care preferă să nu o observe, cu puține excepții. În rest, se grăbesc s-o condamne. Public, evident.
Cea mai frumoasă scenă la care am asistat a fost cum o educatoare cu o mână întinde unui părinte să semneze o foaie precum că în grupa respectivă nu se colectează ilegal bani, iar cu alta ia bani pentru fondul pentru care tocmai semnează că nu există.
Nici despre cum soțul unei educatoare a ajuns să vopsească un pavilion pe banii părinților, deși la adunare părinții deciseseră că ei înșiși vor pune mâna pe perie.
La acea adunare, pe fața educatoarei se citea clar că nu-i convenea decizia, dar nu a exteriorizat-o. Pur și simplu a contramandat-o ulterior pe un termen nedeterminat, ca mai apoi să-i pună pe toți în fața faptului împlinit, adică a pavilionului vopsit.
Nici despre cum am aflat, la un moment dat, că nu am voie să-mi aștept copilul pe teritoriul grădiniței în timp ce el mai stătea la terenul pentru joacă cu alți copii, cum se întâmpla deseori în serile când vremea era frumoasă. Nu, educatoarea nu a venit să-mi zică în față, dar i-a zis copilului de 5 ani să-mi transmită. (?!)
De ce nu era voie, nici acum nu știu. Am confruntat-o cu un „De ce?” clasic, o întrebare aparent banală, dar mai întotdeauna cu efect, pe care am deprins-o încă în aprilie 2009, în timpul unor altercații verbale cu polițiștii care săltau tinerii protestatari pe sus. Răspunsul a fost o bâlbă abstractă și generalistă, de parcă am întrebat-o despre transmutația nucleară naturală. (Mă rog, nici eu nu știu ce-i asta, dacă sincer.)
Nu am să scriu nici despre seara în care copilul m-a întrebat, reprobabil, de ce nu am fost prezent la matineu. A fost prima [și, până în prezent, ultima] ei manifestație la care am lipsit. Și nu pentru că nu am putut, ci pentru că prezența părinților a fost strict interzisă, cum zic moldovenii veritabili, din cauza unor viroze care făceau ravagii atunci. Reproșul nu a venit din pod, copilul turuindu-mi numele tuturor colegilor ai căror părinți au fost totuși la eveniment. Chiar dacă prezența lor era strict interzisă.
Nu țin minte exact ce am bâguit atunci. Probabil o tâmpenie banală. Dar tare mi-ar fi plăcut ca el să fi fost măcar un picuț mai mare și să-i explic cu toate cuvintele „colorate” care-mi veneau pe limbă mai multe detalii despre țara în care a avut [ne]norocul să se nască.
Nici despre cum administrația grădiniței organiza sesiuni foto cu copii nu doar că fără să ceară acordul de la părinți, ci fără măcar banal să-i informeze când vor avea ele și, în general, cu ce ocazie erau ele organizate. Și, când le ceri socoteala, te anunță că au un oarecare contract cu o companie, dar refuză să-l prezinte, pe motiv că ar conține nu știu ce „clauze de confidențialitate”. (!?)
Iar Direcția educație ridică din umeri, arătând cu degetul tot spre grădiniță, care insistă repetat în refuzul său.
Nici despre cum directoarea a decis unilateral să permită unei educatoare ieșite în concediu de îngrijirea a copilului să revină neoficial la muncă cu copilul la subraț. După cum avea să explice ulterior, a fost „un experiment”. Și asta într-o instituție care poartă răspundere juridică pentru siguranța copiilor.
Ulterior, directoarea a încercat să-și legalizeze experimentul cu „votul” părinților. Legi, protocoale, regulamente, hotărâri, decizii…. Cui trebuiesc atâtea hârtii, când orice poate fi rezolvat cu un „plebiscit” într-o sală de festivități?
Și, ca fapt divers, majoritatea absolută a părinților au votat pro. Doar că a fost suficientă o sesizare în adresa Inspectoratului Muncii și „plebiscitul” parcă nici nu a fost. La fel ca și educatoarea ieșită în concediul de îngrijire a copilului. (E adevărat și că inspectoratul s-a tras pe dreapta, pentru că n-a văzut „un pericol iminent”, dar că va lua în considerare acest lucru la un posibil Paște așteaptă.)
Nu am să scriu nici nici despre…
Nici despre…
Am să mă opresc la fenomenul la care, pe hârtie, stăm destul de bine, dar care în realitate continuă să fie parte a vieții educației cotidiene.
.
***
Ne-au fost suficiente câteva zile ca să aflăm că în grupă este un copil care-și lovește constant colegii. Și că „tat’su e nacealnic la CNA”, după cum s-a exprimat unul dintre părinți.
La început, copilul nostru pe atunci încă de 4 ani nu ne spunea nimic de eventuale incidente violente. Apoi a început să mai arunce câte un – Nu vreau să merg la grădiniță! și că X a numit-o nu știu cum, că X a bruscat-o…
Pentru că eram relativ noi veniți, inițial am băgat plângerile ei pe seama adaptării. La un moment dat, chiar, lucrurile parcă se mai calmaseră și ne considerăm perfect adaptați și integrați. Dar rezerve oricum mai aveam. Ele se datorau în mare parte unui alt copil din aceeași grupă, cel mai fragil dintre toți – atât ca înălțime, cât și constituție, pe care cel puțin de câteva ori pe săptămână îl surprindeam seara cu ochii roșii de plâns, din cauza că X iarăși l-a lovit, după cum spunea chiar el.
În ce privește copilul nostru, în principiu zilnic îl întrebam despre cum i-a fost ziua, dar el de regulă se rezuma la un Bine! și evita să povestească detalii. Iar când încercam să insistăm pe ele, de cele mai multe ori își ieșea din fire și în general refuza să mai zică ceva. Nu știu dacă păstra tăcerea din proprie inițiativă sau nu, dar mai târziu am avut indicii clare că „a fost prelucrat” de către o educatoare, chiar dacă nu pot demonstra acest lucru.
Apoi, la un moment dat, dorința de a nu mai merge la grădiniță a început să răsune tot mai des. În plus, i-a mai apărut oftatul prelung. Ofta adânc, ca un matur, în special înainte de somn, după ce ne întreba dacă a doua zi urmează să meargă din nou la grădiniță sau deja e weekend, iar noi îi confirmam că mai are Y zile. Oftatul dispărea doar vineri seara, ca să revină din nou duminică seara.
Acesta a fost semnalul de la care, încet-încet, am făcut-o să depășească granițele lui Bine! și să ne mai zică și detalii. Clasicul joc era – Zi-ne trei lucruri care ți-au plăcut azi la grădiniță și trei lucruri care nu ți-au plăcut. Așa am ajuns să ni se confirme mici bănuieli mai vechi: ba că X a aruncat cu o piatră în ea, ba că X i-a dat un picior în fund, ba că X…
Primul imbold de a depune o reclamație a apărut încă de la primele plângeri ale copilului. Nu de alta, dar nu foarte multele mele interacțiuni cu instituțiile publice m-au lăsat cu o concluzie univocă – probabilitatea să obții dreptatea pe care o aștepți este infimă, dar dacă vrei să-ți sporești șansele, depune cererea în scris. Adică pe hârtie. (Mă rog, deja în ultimii ani, odată cu apariția semnăturii electronice, merge perfect și hârtia electronică.)
Soția, însă, a sugerat să mergem inițial pe calea discuțiilor, în special cu educatoarele. Și cum eu nu pot discuta diplomatic în astfel de cazuri, și-a asumat ea acest lucru. Despre o schimbare radicală ca rezultat, nu pot vorbi. Mai degrabă un fel zebră – o zi proastă, una bună și tot așa în cerc.
Situația a continuat în cerc până în seara zilei de 6 septembrie 2023, când copilul ni s-a plâns din nou că X a lovit-o cu pumnul în piept. Deja se făcea practic un an de când eram la grădinița respectivă, perioadă în care grupa a avut patru educatoare, așa că decizia de a depune o reclamație nu mai avea nicio justificare să fie amânată.
În aceeași seară m-am așezat la computer și practic terminasem de scris reclamația, când, timp de câteva ore, telefonul a început să zângănească constant. Erau mesajele venite pe grupul comun de Viber al părinților. Majoritatea dintre ei se plângeau pe cazurile de violență între copii. Inclusiv direct pe X, care îmi lovise copilul cu pumnul în piept.
„Vineri l-am luat cu buza umflată și vânătă.”
„Eu în fiecare seară aud una și aceeași – m-a bătut.”
„L-am luat cu un cucui în frunte vânăt.”
„A fost lovită în burtă.”
„A venit șchiopătând de la grădiniță.”
„A venit ieri de la grădiniță zgârâiat și cu vânătăi.”
A doua zi dimineața, pe firul discuției a intrat educatoarea de bază. La acel moment, ea se afla în concediu, locul ei fiind luat de o tânără venită de câteva zile.
Mesajul ei a fost scurt: „Va rog va liniștiți, nu faceți panica din nimic.”
Când l-am citit, m-a cuprins un fel de confuzie prostească. Oricum nu citeam și învârteam mesajul, tot nu înțelegeam ce caută cuvântul „nimic” în el. L-am tot citit și răscitit, dar un alt sens, decât cel direct, așa și nu reușeam să întrezăresc.
„Nimic”, așa cum ne spune DEX-ul, înseamnă „lucru, ființă, faptă sau vorbă fără valoare; fleac.” Rezumând, faptul că mai bine de 10 părinți se plâng pe diverse forme de violență este un „fleac”.
La 24 de minute de la mesajul educatoarei, cu credința neclintită că autoritățile iubesc hârtia, (lucru de care aveam să mă conving ulterior încă o dată,) am expediat reclamația. Iar într-una din diminețile următoare, aceeași educatoare mă abordează, „referitor la reclamația pe care ați scris-o”. Îmi zice că ea nu știe nimic și că nu știe ce să raporteze mai sus. I-am sugerat să scrie ce vrea, încercând să par calm și oarecum indiferent, deși în interior bolboroseam.
Ea era singura educatoare care a lucrat constant în grupa respectivă. Și dacă altele care au venit și au plecat la scurt timp au avut nevoie de mai puțin de o săptămână ca să înțeleagă ce se întâmplă, atunci faptul că ea nu ar ști nimic îmi sugera două variante de răspuns, niciunul în termeni favorabili ei.
Apoi a venit o altă dimineață. De data aceasta, cu o invitație de la directoare. Practic instinctiv m-am întrebat, în gând, dacă să-mi iau reportofonul cu mine sau nu. E o deprindere mai veche la care apelez atunci când am indicii, sau, cum zic procurorii, bănuiala rezonabilă, că urmează o discuție interesantă.
Discuția a fost în mare parte de curtoazie. Cu mult bla-bla-bla, cu „lăsat loc de bună ziua” și tot tacâmul. Însă momentul care m-a pus în gardă a fost cel în care am auzit cuvântul „răutate”. Mai exact, în formula: „De unde atâta răutate?”.
Nu, directoarea nu s-a referit la ceea ce, cel mai probabil, v-a venit prima în minte. S-a referit la părinții care au povestit pe grupul de Viber incidentele prin care au trecut copiii lor. Mai târziu aveam să aud din nou exact aceeași expresie – „De unde vine atâta răutate?” – doar că de la educatoarea cu „nimic”-ul.
Totuși, ca urmare a reclamației, inițial copilul vizat pur și simplu a fost mutat în altă grupă, iar ceva mai târziu nu l-am mai zărit pe teritoriul grădiniței. Când anume a plecat și de ce, știu doar la nivel de bârfe care circulau printre părinți, dar pe care am să evit să le expun, oricât de logice nu ar suna ele. Atât directoarea, și educatoarea, care promisese să revină cu o reacție încă din ziua „nimic”-ului, au preferat să tacă mâlc. În schimb, ulterior, deja într-un răspuns oficial, adică pe hârtie, au afirmat exact viceversa.
Discuția cu directoarea a avut, însă, și un moment în care m-am lăsat impresionat. Ea afirmase că nu se mai confruntase cu situații similare anterior și că a solicitat asistență de la Direcția municipală educație și că o comisie ar urma să evalueze grupa in corpore, pe motiv că ar mai fi și alți copii cu comportament violent.
M-am lăsat impresionat de acest lucru nu pentru că acea comisie ar fi urmat să descopere nu știu ce infractori periculoși de 5-6 ani. Timp de un an de zile văzusem prea multe ca să înțeleg că aceasta este o pistă moartă. Speranța mea [oarbă] se baza pe faptul că, logic, comisia ar fi evaluat, în primul rând, activitatea educatoarei/lor. Altfel spus, să înțeleagă de ce cazurile de violență au persistat timp de luni la rând, lăsând impresia că ele pur și simplu conștient au fost tolerate.
Iar în urma unui interviu recent cu Andrei Pavaloi, șef adjunct al Direcției educație Chișinău, în care l-am întrebat despre pașii pe care ar urma să-i întreprindă conducerea unei grădinițe ca urmare a unei reclamații privind presupuse cazuri de bullying, am înțeles că așteptările de la acea comisie au fost pe calea cea dreaptă.
„Ei (directorii – n.r.) fac o solicitare către noi. Noi direcționăm către Centrul Psiho-Pedagogic. […] Specialiștii de la Centrul Psiho-Pedagogic urmează să facă o solicitare către părinți, ca părinții să accepte examinarea grupei. […] Și, în cazul în care se stabilește că într-adevăr există anumite nuanțe de bullying, ei urmează să vină cu o notă de serviciu și cu niște recomandări [referitoare la] ce urmează să se întâmple în acea grupă, ca și mod de operare a activității cadrului didactic”, explică Pavaloi.
Însă impresia de pe urma discuției cu directoarea a fost cu efect de scurtă durată. În următoarea perioadă am tot așteptam să fim anunțați că ar urma să aibă loc acea evaluare, iar ulterior să aflăm rezultatele ei, dar liniștea de mormând care se instalase pe acest aspect așa și nu a mai fost spartă.
.
***
Nici acum așa și nu am o explicație sigură de ce acțiunile de violență au persistat atât de mult timp. Am întrebat asta expres de Direcția educație, dar am primit un răspuns evaziv, formulat în mare parte dintr-o listă cu denumiri de regulamente, de metodologii, de fișe, de registre… Hârtii, hârtii și din nou hârtii.
În cei peste 15 ani de jurnalism am învățat rapid că, atunci când autoritățile nu vor să-ți răspundă la o întrebare sau să-ți ofere o informație, nu-ți răspund punctual, așa cum ți-ai formulat solicitarea, ci cu text deschis din care trebuie să deduci singur care alineat sau alineate se referă la întrebarea 1, care la întrebarea 2 și tot așa. Respectiv, am revenit la direcție cu o solicitare repetată, încercând să precizez dacă am descifrat corect răspunsul lor, dar am fost trimis la plimbare.
Așa că bănuielile mele precum că responsabilii grădiniței pur și simplu au tolerat unele comportamente violente au rămas în picioare, iar datorită unui nou incident acestea au prins și mai mult contur.
Într-una dintre amiezi, un copil a fost lovit cu perna în cap de către o dădacă. (Grație ei, copilul meu a învățat la perfecție expresia – Закрои рот!, adică – Închide-ți gura!) Și despre acest lucru s-a aflat nu de la responsabilii grădiniței, cum i-ar fi plăcut oricărui părinte. Educatoarea cu „nimic”-ul în general în acel moment era la o întrunire electorală. Despre el s-a aflat abia cam la o săptămână, după ce un copil a povestit părinților săi despre incident, iar aceștia au anunțat părinții copilului lovit.
„Am mers mai întâi în grupă și am întrebat educatoarea dacă este la curent cu situația ce s-a întâmplat. A spus că nu este”, povestește unul dintre părinții copilului. „Atunci am rugat să o cheme pe dădacă. Dădaca desigur că a negat. I-am zis că intru în grupă și voi întreba de copii, care luau în acel moment micul dejun – de fapt eu anterior am întrebat de alți colegi ai copilului meu care mi-au confirmat cele întâmplate. Atunci dădaca a recunoscut.”
Educatoarea a încercat să asigure părintele că astfel de situații nu se vor mai repeta, iar ulterior l-a sunat „ca să mă roage să îmi retrag plângerea, că rămâne fără dădacă și nu reușește. I-am zis că înțeleg că îi este greu, dar îmi este frică ca dădaca să nu repete astfel de comportamente”.
Apelul educatoarei s-a datorat faptului că, după ce a obținut mărturia dădacei, părintele a mers la directoare: „I-am zis de această întâmplare. [Directoarea] A zis că [dădaca] o să fie eliberată din funcție.”
Doar că, în realitate, „directoarea instituției […] nu a deținut probe” pentru a o concedia pe dădacă, așa că pur și simplu a mutat-o „într-o funcție, în care […] nu are contact direct cu copiii”.
Aceeași schemă folosită de sistem de ani de zile.
La scurt timp de la cazul dădacei, aceeași educatoare a anunțat în regim de urgență că „mâine […] vom petrece ședința cu părinții”, la care „se va decide ce facem cu grupa”. Mesajul ei a fost precedat de altul, cu tentă de șantaj, și a fost provocat de faptul că nu toți părinții, în special eu, trebuie să recunosc, au fost entuziasmați de „experimentul” directoarei cu revenirea din concediul de îngrijire a copilului a educatoarei despre care am pomenit mai sus. De data aceasta, nu m-am mai întrebat dacă sa iau sau nu reportofonul cu mine. Decizia a venit de la sine.
A fost o ședință cu toată paleta curcubeului, transformată destul de rapid într-un adevărat spectacol à la Ionesco. Când s-a abordat și cazul dădacei, educatoarea i-a replicat mamei copilului, precum că: „Ce incident atât de grav?” Mda! Probabil, dacă cineva ar fi lovit-o pe educatoare acolo, de față cu toți părinții, cu o pernă, ea nu s-ar fi supărat. Că doar actele de violență sunt definite de amplitudinea loviturii, precum și a obiectului folosit, nu?
La acea ședință, ascultând ciorovăiala din jur – cum directoarea se plângea de cât de mult efort depune și tot nu găsește educatori sau dădace, totul condimentat cu niște ambiguități legate de Montessori; cum educatoarea probozea un părinte că și-a permis să reclame o altă educatoare cu care cândva locuise în aceeași ogradă (?!); cum unii părinți debitau că au mai multe drepturi decât alții, pentru că sunt în grupa respectivă de mai demult, în timp ce alții îi ridicau educatoarei cu „nimic”-ul monument „nu de aur, dar de platină” -, am conștientizat că una dintre cele mai proaste decizii din viața mea pe care le-am acceptat vreodată a fost să-mi dau copilul la o grădiniță publică.
Și, evident, din acea zi, el nu a mai pus piciorul pe teritoriul ei.
.
***
Nu neg, probabil sunt și cazuri fericite cu grădinițele publice. Am auzit diverse astfel de exemple de la rude și cunoscuți. Deși încă mai continui să cred că, în esență, totul se raportează la minimul de calitate pe care și-l setează ca acceptabil fiecare părinte, în raport cu o instituție de educație.
Personal, încă acum mulți ani, mi-am promis că o să fac tot posibilul să nu-mi dau copilul la o astfel de grădiniță [poate chiar și școală]. Decizia a survenit, în mare parte, ca urmare a faptului că sistemul public de educație preșcolară era constant subiectul unor scandaluri. Fie că mâncarea era expirată, proastă sau furată, fie că se colectau ilegal bani de la părinți, fie că micuții erau agresați.
În 2018, o petiție online care solicita ajustări în sistemul „învechit în practici și [cu] viziuni autoritare asupra educației” a fost semnată de sute de părinți. Dar incidentele din ultimii ani confirmă că sistemul este încă departe de a fi în realitate ceea ce este pe hârtie și în declarații. Aceeași mâncare stricată și furată, colectări ilegale de bani, copii bătuți… Și ele sunt doar o mică parte a unui întreg fenomen ținut sub preș.
În 2023, KidsRights Index, realizat în baza situației din cinci domenii-cheie a fiecărei țări, a clasat Moldova pe locul 52 în lume, în 2022 – pe locul 61, iar în 2021 – pe locul 55. Cele mai proaste „note”, Moldova le-a primit la două capitole: „Educație” și „Mediul drepturilor copilului” (categorie din care fac parte inclusiv respectarea principiului nediscriminării și a interesului superior al copilului). Chiar și așa, trebuie să recunosc că e un scor nu tocmai rău, mai ales pentru o fostă republică sovietică. Și n-ar fi chiar deloc rău, dacă nu ar exista comparația…
Eram anul întâi la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău când, la o lecție la care ni se explica sistemul de educație și structura lui, profesoara a făcut o remarcă pe care o țin minte și acum. „Dacă vreți să înțelegeți nivelul real la care vă aflați”, ne-a spus ea cu referire la sistemul de învățământ din Moldova, „trebuie să vă comparați cu cei care sunt mai buni, nu cu cei care sunt mai răi.”
Încă nu am o explicație clară de ce mi s-a întipărit atât de bine în minte această scenă, dar ea a devenit pentru mine un fel de tipar pe care îl aplic în special în raport cu instituțiile care există datorită impozitelor cetățenilor. Respectiv, nu am să ajung niciodată să compar condițiile în care cresc și sunt educații copiii din Moldova cu cele din Afganistan sau din Sudanul de Sud. Mă rog, nici în cealaltă extremă încerc să nu sar… Totuși sunt născut în URSS și, volens-nolens, mai am mici reminiscențe, iar raportarea la țări precum Suedia, Finlanda sau Islanda riscă să mă bage pe bune în depresie trăind într-o țară și așa depresivă.
Dar din moment ce, și Lituania, și Estonia, și Georgia, spre exemplu, țări cu care Moldova are mai multe similarități, pe lângă trecutul comun sovietic, ne devansează clar la acest capitol, mă lasă totuși cu ideea că e ceva putred în Danemarca Moldova.
Respectiv, atunci când a venit vremea să alegem o grădiniță, am început să analizăm ofertele celor private. Evident că statutul juridic de privată al unei instituții de educație timpurie încă nu-ți oferă 100% siguranță că nu o să ai surprize. Până la urmă, pentru fondatorii ei it’s just business. Doar că, pe de altă parte, anume acest moment și stă la baza unei relații comerciale de prestare a serviciilor prin care ambele părți își delimitează, mai mult sau mai puțin clar, drepturile și responsabilitățile.
Pe când, în cazul celor „de stat”, delimitarea e mai mult decât difuză. Deși, mai corect ar fi dacă aș zice că e o relație unilaterală. Tu, ca cetățean, plătești direct și indirect toate taxele și impozitele în mărimea stabilită de autorități, în ideea că, la un moment dat din viață, o să beneficiezi de un anumit serviciu „gratuit”, inclusiv cel de educare a copilului. Doar că, exact așa cum nu controlezi cât plătești pentru un viitor serviciu „gratuit”, exact așa nu controlezi nici calitatea lui. Singura opțiune e să accepți sau nu ceea ce ți se oferă.
E adevărat că, încă la câteva luni de când am devenit părinți, soția a și depus cerere de înmatriculare la grădinița „de stat” la care suntem arondați, prin intermediul platformei E-Grădiniță. Dar nu a fost nicidecum o intenție, ci mai degrabă – Să fie! Un fel de notificare pentru autorități că au în zonă un copil pe care ar trebui „să-l educe gratis”.
Ideea de a merge în cele din urmă la o grădiniță publică a venit după ce am schimbat două private și tocmai eram la o a treia. Pe lângă momentele tehnice mai puțin plăcute, anume la privat am văzut pentru prima dată o educatoare de care le doresc tuturor copiilor: întotdeauna pozitivă, de o calmitate dezarmantă și fără frica de a coborî la nivelul micuților, dacă e cazul.
Însă copilul se tot arăta deranjat ba de una, ba de alta, deși pentru noi, ca părinți, era un mediu mai mult decât acceptabil. Și-atunci el, copilul de 4 ani, a venit cu ideea să meargă la grădinița publică la care suntem arondați [și în care era oficial înmatriculat de vreo doi ani]. Ideea nu a venit ca și cum din pod, ci de la faptul că acolo mergeau două prietene din ograda în care locuim.
Inițial am fost categoric împotriva acestei idei. Apoi parcă am început să n-o văd ca pe o decizie tocmai rea. Acum, privind retrospectiv, bănuiesc că mi-a jucat festa tentația de a scăpa de cheltuiala lunară consistentă pe care o aveam la privat, echivalentă cu un salariu mediu, pentru un serviciu pentru care, ca orice cetățean, am plătit deja și continui să plătesc, fără să vreau.
.
***
„Educația are ca misiune […] dezvoltarea spiritului civic și promovarea cetățeniei active”, iar idealul ei „constă în formarea personalităţii cu spirit de iniţiativă, […] dar şi independenţă de opinie şi acţiune”. Pe hârtie, sună frumos. Mă rog, la nivelul hârtiei, Moldova stă de ani buni destul de bine la multe capitole, fie că e vorba de justiție, fie de administrație publică locală.
Reticența mea față de instituțiile publice de educație timpurie venea nu doar din scandalurile apărute în presă. Vine și din istorie, ca să-i zic așa. Sistemul public de educație se confruntă de ani buni cu o criză deja cronică de cadre. Mai exact, „tocmai de la independență”, cum recunoștea anterior un funcționar de la Ministerul Educației.
Criza de cadre era vie și în 2002, când am pășit pragul universității. Unii dintre colegii bugetari de pe atunci deja semnau contracte prin care se obligau să lucreze în sistem cel puțin trei ani după absolvire. Matematic vorbind, de-atunci se fac 22 de ani, timp în care cineva s-a născut, a trecut practic toate treptele sistemului de educație (excluzând masteratul și doctoratul), a intrat pe piața muncii și a început să plătească impozite care merg inclusiv la finanțarea sistemului de educație. Poate chiar a reușit să-și întemeieze o familie și să devină părinte.
Rezumând, pentru un cetățean al Moldovei asta înseamnă practic o treime din toată viața lui. Însă pentru autorități a fost prea puțin timp că sa găsească o soluție viabilă la vechea problemă, an de an tot constatând că e criză.
Criză era și în 2013, când Moldova a parafat Acordului de Asociere cu UE, premier a devenit Iurie Leancă, actuala președintă Maia Sandu și-a păstrat fotoliul de ministră a Educației, iar BAC-ul a început să fie monitorizat de camere video.
Criză era și în 2014, când a fost adoptat Codul educației, s-a încheiat „Furtul miliardului”, iar moldovenii au început să călătorească fără vize în UE.
Criză era și în 2015, când Maia Sandu și-a încheiat mandatul de ministră a Educației, fostul premier Vladimir Filat a fost arestat, iar primul raport de audit Kroll a fost făcut public.
Criză era și în 2016, când socialistul Igor Dodon a devenit președinte, mai multe persoane au fost reţinute pentru trucarea licitaţiilor la procurarea produselor alimentare pentru şcolile şi grădiniţele din Chişinău, iar Moldova a sărbătorit 25 de ani de independenţă.
Criză era și în 2017, când primarul de Orhei, Ilan Șor, a fost condamnat la închisoare, primarul de Chișinău, Dorin Chirtoacă, a fost reținut, sistemul electoral a devenit mixt, iar Biroul Național de Statistică a publicat rezultatele recensământului din 2014.
Criză era și în 2018, când instanța de judecată l-a lăsat pe Andrei Năstase fără fotoliul de primar de Chișinău, democrații au pornit „Prima casă”, „Drumuri bune pentru Moldova” și construcția Arenei Chișinău, iar președintele Igor Dodon a cules căpșune cu interpretul rus Filip Kirkorov.
Criză era și în 2019, când actualul partid de guvernământ a ajuns în Parlament, oligarhul Vladimir Plahotniuc a fugit din țară, primar al mun. Chișinău a devenit, pentru prima dată în istorie, reprezentantul unui partid de stânga (actualul primar Ion Ceban), iar Moldova a marcat Anul Familiei.
Criză era și în 2020, când Maia Sandu a devenit președintă a Republicii Moldova, iar țara a început lupta cu pandemia de Covid-19.
Criză era și în 2021, când actualul partid de guvernământ a obținut majoritatea mandatelor în Parlament, procurorul general Alexandr Stoianoglo a fost arestat, iar Moldova a sărbătorit deja 30 de ani de la proclamarea independenţei.
Criză era și în 2022, când autoritățile au instituit stare de urgență ca urmare a invaziei ruse în Ucraina, Arena Chișinău și-a deschis pentru prima dată ușile pentru public, iar Moldova a obținut statutul de țară candidată la UE.
Criză era și în 2023, când Dan Perciun a devenit ministru al Educației, limba română a luat locul limbilor „moldovenească”, „de stat”, „oficială” și „maternă” în documentele oficiale, iar Moldova a găzduit Summitul Comunității Politice Europene chiar de Ziua Copilului.
Criză este și în acest an, când Moldova a început oficial negocierile de aderare la UE, referendumul „european” a trecut pe muchie de cuțit, iar Maia Sandu și-a adjudecat un nou mandat la șefia țării.
Nici Chișinăul, oricât ar fi el de capitală, nu e o excepție. La nivel de grădinițe, acestea au înregistrat în ultimii șase ani o lipsă medie anuală de 188 de educatori. Tehnic vorbind, fiecare grădiniță publică din Chișinău a raportat constant cel puțin un loc vacant de educator.
Evident, autoritățile bagă asta, de regulă, pe seama salariilor (aici, aici și aici). Mai exact, a mărimii lor, pentru că, vorba aia: mărimea (întotdeauna) contează. Respectiv, deseori mă întreb dacă politica salariilor mici în anumite domenii nu este una asumată.
E o metodă descrisă explicit de doi politologi în „Manualul dictatorului” (Pentru cei în criză de timp, este și documentar pe Netflix, chiar dacă, oricât de stereotipic nu ar suna, cartea este net superioară, în ciuda suficientelor greșeli tehnice.): „Plătește-i atât de puțin încât să nu aibă cum să nu își dă seama că este nu doar acceptabil, ci și necesar să fie corupți.”
E adevărat că autorii se referă la forțele de ordine, din moment ce „poliția este vitală pentru supraviețuirea unui regim” dictatorial sau autocratic. Doar că, prin transfer, metoda este pretabilă și altor domenii, inclus și democrațiilor fragile sau în proces de consolidare. Mai ales dacă este vorba de o țară în care corupția [încă] se simte la ea acasă și în care sistemul de educație nu este o excepție (aici, aici și aici).
„Corupția […] oferă mijloacele de a asigura regimului loialitate, fără ca acesta să fie nevoit să plătească salarii mari, și garantează mijloacele de punere sub acuzare prin care să fie depistați beneficiarii care nu rămân loiali”, constată cei doi politologi.