Polina CupceaCa o victimă a violenței în familie să poată rupe definitiv cercul abuzului, ea trebuie să-și poată asigura singură existența. Realitatea, însă, e crudă: peste 80% dintre victime sunt dependente financiar de agresori. Fără un venit propriu, fără o profesie și, adesea, fără sprijin social, multe femei sunt nevoite să rămână sau ajung să se întoarcă în relația abuzivă din care au încercat să iasă.
Guvernul promite schimbarea acestei realități. Programul național antiviolență stabilește ca, până în 2027, cel puțin jumătate dintre victime să primească o șansă reală de a fi pe propriile picioare. Adică cel puțin 2000 de femei vor fi sprijinite în următorii doi ani, vorbește optimist Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
Pe lângă datele statistice care prognozează un număr mult mai mare de victime, cifrele de până acum sunt sub orice critică: doar câte o femeie pe lună reușește să fie angajată sau susținută economic prin intermediul structurilor de ocupare a forței de muncă.
Dacă ritmul se menține, ținta ministerului, chiar și cu implicarea organizațiilor neguvernamentale, ar urma să fie atinsă abia peste zeci de ani. De unul singur, statul ar avea nevoie în general de mai bine de un secol ca să-și atingă promisiunea.
***
Lina e din Ștefan Vodă. E una dintre zecile de mii de femei din Moldova care s-a confruntat cu violența în familie. Era abia ieșită de pe băncile facultății, căsătorită și cu un copil mic în brațe, când relația cu soțul a început să se destrame.
„Soțul avea o adicție care afecta totul. Relația devenise toxică, plină de lipsuri și tensiuni. Sprijinul venea, paradoxal, de la mama soacră. Mi-am dat seama că nu pot să-mi cresc copilul într-un asemenea mediu. Cred că multe forme de violență încep subtil – prin control emoțional sau financiar. Dacă nu sunt oprite la timp, pot escalada. Eu am avut curajul să pun punct. Nu am vrut să mă pierd în rolul de victimă. M-am gândit la echilibrul meu emoțional și, mai ales, la binele copilului”, povestește Lina.
S-a întors acasă, la mama ei, în Ștefan Vodă. S-a angajat la un centru pentru copii, pe un salariu tare mic. Îi era extrem de dificil, „însă eram recunoscătoare că am un venit stabil, oricât de modest. Diminețile erau o cursă contra cronometru: îmi lăsam băiatul la grădiniță și fugeam la serviciu, încercând să mă încadrez în program.”
Cu timpul, bugetul familiei s-a mai echilibrat, dar visul unei case proprii părea încă departe. Așa că Lina a decis să-și lărgească orizonturile financiare. De profesie psiholog, a urmat cursuri de recalificare și a devenit și logoped.
Pandemia a forțat-o să iasă și mai mult din zona de frică și neîncredere în forțele proprii. „M-am înscris la niște cursuri de antreprenoriat la Chișinău. Apoi, după ce am acumulat ceva cunoștințe, am înțeles că e timpul să caut un spațiu pentru propriul meu cabinet”, povestește ea.
Într-un final, stelele s-au aliniat. Abia reușise să deschidă primul cabinet logopedic privat din Ștefan Vodă, când Centrul de Drept al Femeilor (CDF), organizație neguvernamentală care pledează pentru egalitatea dintre femei și bărbați, atât în viața publică, cât și în cadrul familiei, a lansat un program de abilitare economică pentru victimele violenței domestice. „Acolo am învățat să-mi organizez mai bine activitatea, să gândesc în perspectivă și să pun pe hârtie un plan de afaceri realist. Unele lucruri le știam din teorie, dar abia acolo le-am aplicat cu adevărat. A fost o experiență completă, practică și, cel mai important, gratuită”, spune ea zâmbind.
Deși CDF a început ca o organizație axată exclusiv pe sprijin juridic pentru femeile afectate de violența în familie, explică directoarea Angelina Zaporojan-Pîrgari, contactul direct cu realitățile din teren i-au făcut să înțeleagă că asistența juridică și psihologică, deși ambele vitale, nu sunt suficiente. Și asta pentru că multe femei nu pot rupe cercul abuzului dintr-un motiv pe cât aparent de banal, pe atât de dur – ele nu se pot întreține singure.
Statisticile au confirmat observațiile din teren: peste 80% dintre femeile care ajung la CDF depind economic de agresor. „Dacă vrem ca ele să iasă din cercul violenței, trebuie să le ajutăm să stea pe propriile picioare, altfel riscă să se întoarcă în cercul abuzului”, explică Angelina Zaporojan-Pîrgari cum s-a născut ideea programelor de abilitare economică.
Aceste inițiative nu încep direct cu un plan de afaceri, ci cu refacerea stimei de sine, pentru că multe femei vin din relații abuzive în care ani la rândul li s-a spus că nu sunt bune de nimic, că locul lor e acasă, afirmă directoarea CDF. De aceea, procesul de abilitare începe cu lucrul interior — pas cu pas, până când femeia își redescoperă puterea. Doar după ce își recapătă echilibrul emoțional, poate învăța o meserie sau porni un mic proiect personal.
Însă CDF atenționează că abilitarea economică nu presupune doar afaceri. Femeile primesc și acces la studii profesionale sau universitare; sunt ajutate să-și găsească un loc de muncă sau să dezvolte activități generatoare de venituri. „O afacere nu e pentru oricine – implică responsabilități, taxe, controale și riscuri. Fără pregătire, o femeie vulnerabilă poate intra într-o nouă capcană. De aceea, fiecare pas se face cu prudență și cu accent pe potențial”, menționează Zaporojan-Pîrgari.
Paralel, în ultimii ani, CDF a lansat cu sprijinul UN Women și al Suediei un program-pilot de abilitare economică în raioanele Ștefan Vodă, Soroca, Hâncești, Bălți și Telenești la care au participat peste 300 de femei, printre care și Lina. Programul este construit din mai multe etape și începe cu un curs de dezvoltare personală intensiv, în care se lucrează la încrederea și stima de sine, gestionarea conflictelor și pregătirea pentru angajare. Femeile sunt învățate să-și identifice calitățile, să-și recunoască abilitățile și să-și construiască un CV care să spună o poveste coerentă despre „cine sunt acum”. „Au învățat să-și spună: Sunt bună la asta. Merit! Pot!”, rezumează directoarea CDF.
După etapa de dezvoltare personală, urmează instruirile în antreprenoriat: trei zile dedicate planului de afaceri – de la idee, la buget și promovare. Inclusiv învață cum să-și deschidă un SRL sau cum să obțină patentă de întreprinzător. La final, participantele au aflat că urmează o selecție pentru granturi oferite sub formă de echipamente, materiale sau instrumente, în funcție de planul aprobat.
24 de femei s-au ales cu vouchere de până la 50 de mii de lei, printre care și Lina.
Până să facă parte din programul CDF, cabinetul Linei era modest: o masă și două scaune. Grantul i-a permis să-l amenajeze așa cum și-l dorea – cu covorașe kinetice, jocuri educative calitative, materiale logopedice, dulapuri și chiar și un proiector.
Datorită acestui program, Lina și-a legalizat activitatea – și-a luat patentă – și a devenit vizibilă, cunoscută și, mai ales, încrezătoare. „Programul CDF m-a ajutat să pun pe picioare legal ceea ce visam – propriul cabinet.”
Lina spune că acest drum i-a schimbat nu doar meseria, ci și felul în care se vede pe sine. A învățat că puterea vine din interior și că încrederea crește atunci când cineva te sprijină. Viața aduce mereu încercări – uneori grele, alteori neașteptate – dar ele pot fi și lecții. „Noi toți avem complexe și frici, dar contează ce facem cu ele: le ascundem sau le transformăm într-o putere care ne ajută să mergem mai departe”, spune ea.
Astăzi, vorbește cu bucurie despre munca ei și despre micile reușite de zi cu zi. Zâmbește când își amintește cum, la început, nu credea că cineva va plăti pentru munca ei. „Nu m-am așteptat că cineva o să achite 250 de lei pentru o oră, ca să ducă copilul la logoped. Și e așa de bine când ai niște sute de lei, zilnic, în buzunar și nu depinzi financiar de cineva”, povestește fericită Lina.
***
La nivel guvernamental, Republica Moldova nu are deocamdată programe proprii de abilitare economică dedicate femeilor victime ale violenței în familie.
Un studiu realizat de Expert-Grup arată că, în prezent, există câteva inițiative de sprijin pentru femeile din grupurile vulnerabile, dar cele mai multe sunt create și finanțate cu ajutorul organizațiilor neguvernamentale și al partenerilor de dezvoltare, așa cum este și programul implementat de CDF.
Totuși, autoritățile au adoptat încă în 2018 o strategie prin care și-au propus să dezvolte astfel de programe, doar că, într-un final, acest obiectiv a fost atins în proporție de doar 20%, mai multe documente guvernamentale care ar fi trebuit să ajute femeile să devină independente financiar nefiind puse în practică.
Chiar și legea de promovare a ocupării forţei de muncă a fost modificată astfel încât victimele violenței în familie să fie recunoscute ca o categorie specială care are nevoie de sprijin suplimentar. În realitate, însă, aceste prevederi nu le sunt de mare ajutor, pentru că legea se aplică neuniform.
De exemplu, la Subdiviziunea teritorială Cahul a Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) se înregistrează doar numărul total de persoane angajate, fără o evidență separată pentru victimele violenței în familie, spune Evghenia Dinu, șefa instituției.
„De obicei, aceste femei ajung la agenție însoțite de cineva de la centrul maternal unde sunt adăpostite și sunt tratate ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, fără să se menționeze că sunt victime. [Iar] Noi nu întrebăm detalii. Dacă doamna vrea să muncească, o consiliem, o trimitem la interviu, o ajutăm să se angajeze – exact ca pe oricare altă persoană.”
De aceea, oficial, Subdiviziunea Cahul a ANOFM nu a ajutat nicio victimă a violenței în familie să-și găsească de lucru, chiar dacă, în realitate, probabil „au fost mai multe”.
Și mai există încă un aspect delicat: pentru ca o femeie să fie înregistrată oficial ca victimă a violenței în familie, ea trebuie să prezinte un certificat eliberat de asistența socială, însă puține dintre ele acceptă să-și asume public acest statut, chiar dacă se obține printr-o simplă cerere. „Nimeni nu vrea să se știe că e agresată de soț”, spun funcționarii.
Astfel, spre deosebire de persoanele cu dizabilități, care pot primi compensații pentru transport sau alte facilități, femeile victime ale violenței nu beneficiază de niciun ajutor direct. Legea prevede subvenții doar pentru angajatorii care angajează persoane din grupuri vulnerabile – inclusiv victime ale violenței -, dar în realitate nu s-a înregistrat niciun caz exact în care acest mecanism să fi fost aplicat. Iar la nivel de țară, ANOFM nu deține date centralizate privind numărul de subvenții acordate.
Abilitarea economică nu înseamnă doar obținerea unui loc de muncă sau deschiderea unei afaceri, ci și acces la cursuri de calificare și la șansa de a învăța o meserie nouă, punctează specialiștii. La Cahul există două școli profesionale: una pentru mecanici, sudori și electricieni și alta pentru domenii precum bucătărie sau cofetărie. „Noi, ca agenție, achităm cursurile și oferim bursă. Dacă femeile vin la noi, beneficiază și de bursă, și de indemnizație”, explică șefa Subdiviziunii Cahul a ANOFM.
Doar că, în 2025, nu s-a organizat niciun curs de formare profesională la Cahul, din lipsă de fonduri. Iar la nivel de țară, ANOFM nici pe acest aspect nu deține date centralizate privind formarea profesională a victimelor violenței în familie.
Pentru a clarifica procedurile de sprijin, Ministerul Muncii și Protecţiei Sociale (MMPS) a elaborat pentru funcționari și o circulară metodologică privind modul în care femeile victime ale violenței în familie pot fi îndrumate către Subdiviziunile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă. Cu toate acestea, rezultatele au rămas minime, în timp ce serviciile de abilitare economică continuă să fie fragmentate și insuficient dezvoltate la nivel național.
O confirmă datele oficiale ale ANOFM. În perioada 2022-septembrie 2025, 44 de victime ale violenței domestice au obținut statut de șomere, dintre care doar 16 au fost angajate în câmpul muncii. Astfel, media ultimilor ani arată că doar patru victime pe an reușesc să obțină un loc de muncă.
Angelina Zaporojan-Pîrgari, directoarea CDF, spune că problema este una de sistem. „Ne dorim o strategie națională aplicabilă în practică, nu doar documente care rămân pe hârtie. Femeile au nevoie de conexiuni reale între agențiile de ocupare, autorități locale și angajatori. Sprijin concret, nu doar teoretic.”
Ea atrage atenția că, în realitate, în spatele acestor cifre se ascund vieți complicate care trebuiesc abordate individual. Femeile care ies dintr-un mediu violent au, de cele mai multe ori, copii mici. Și, chiar dacă li se oferă un loc de muncă, pot fi cazuri când grădinița e într-o parte a orașului, serviciul în alta, iar programul nu le permite să le împace pe toate. Și renunță. „Asta nu se vede pe hârtie”, spune directoarea CDF. „Nimeni nu-și pune întrebarea de ce femeile nu accesează aceste locuri de muncă. Doar se constată că nu participă. Dar nimeni nu caută explicația reală.”
Noul Program național antiviolență, aprobat pentru perioada 2023–2027, reia același obiectiv, dar cu o ambiție îndrăzneață: până în 2027, cel puțin jumătate dintre femeile victime ale violenței ar trebui să-și recapete independența financiară. MMPS estimează că asta ar însemna aproximativ două mii de femei.
Aurelia Bulat, șefa Direcției politici de asigurare a egalității de gen din cadrul ministerului, privește cu optimism aceste cifre și spune că, în următorii doi ani, ținta ar putea fi chiar mai mare, mai ales că instituția a consolidat în ultimul an colaborarea cu ANOFM, o resursă-cheie care poate conecta victimele violenței cu locurile de muncă disponibile. Iar instrucțiunea care explică cum pot fi îndrumate aceste femei către agențiile teritoriale a fost actualizată și inclusă în planurile de lucru ale specialiștilor sociali, care au fost și ei (re)instruiți.
Potrivit Aureliei Bulat, după aceste instruiri, rolurile au devenit mai clare, iar cooperarea dintre structuri mai eficientă. Ea susține că rezultatele încep deja să se vadă și subliniază importanța implicării oamenilor din sistem. „Omul sfințește locul”, spune ea, convinsă că de implicarea și atitudinea fiecărui specialist depinde cât de bine funcționează mecanismul de sprijin.
Totuși Bulat recunoaște că mai persistă stereotipuri, inclusiv din partea unor funcționari, atunci când se discută despre violența în familie – o realitate care încă afectează eficiența intervențiilor la nivel local.
Doar că, dacă autoritățile își mențin actualul ritm de abilitare economică – câte o femeie pe lună -, și dacă excludem din ecuație sprijinul parvenit din partea organizațiilor neguvernamentale și a partenerilor externi, atunci ținta de două mii de victime abilitate ar urma să fie atinsă abia peste 165 de ani.
***
.
Olga e din Slobozia Mare, raionul Cahul. Are trei copii și o viață întreagă petrecută printre ațe și stofe. A muncit mereu în croitorie. Visul ei a fost simplu – o mașină de cusut industrială, un overlock și o cameră luminată în care să poată lucra liniștită, așa cum îi place.
Dar soțul n-a crezut în ea. Micile neînțelegeri dintre ei au crescut în timp, iar visul Olgăi s-a stins încet, până a ajuns să creadă că locul ei e doar la croitoria din Colibași, unde lucra de ani buni.
Speranța i s-a reaprins cu patru ani în urmă, când în sat s-a anunțat că femeile care au trecut prin orice formă de violență pot veni la bibliotecă să învețe cum ar putea să devină independente, să aibă un ban al lor. Era un program de promovare a egalității de gen în raioanele Cahul și Ungheni, finanțat de Uniunea Europeană. „Tremuram de bucurie și am simțit o fericire.”
Deși era însărcinată cu cel de-al treilea copil, s-a înscris imediat. A mers la toate cele 12 cursuri. A învățat despre limite, despre cum să spună „Nu!” atunci când nu este de acord sau când ceva o deranjează în relație – mai ales cu soțul – și că asta este normal. A învățat, de fapt, că „poate”. După seminarele de dezvoltare personală, Olga a mers și la Cahul, la un program de croitorie de două săptămâni, organizat de Subdiviziunea teritorială a ANOFM.
Acolo a învățat doar reparații simple – cum să strâmteze sau să ajusteze o haină, dar nu și cum să coasă o rochie de la zero, așa cum își dorea. Dar era bucuroasă și de atât, mai ales că, la finalul programului, a fost selectată pentru un mini-grant de aproape 20 de mii de lei. Din acei bani, organizatorii i-au cumpărat mașina de cusut și overlockul la care visase de ani întregi.
„Am plâns! L-am sunat pe soț, care s-a dus între timp peste hotare, și i-am spus că, în sfârșit, cineva crede în mine. Și că voi avea mașina visurilor mele. De câte ori m-am oprit la o vitrină din Cahul și mă uitam cu durere la mașinile de cusut… Niciodată nu mi-aș fi permis, dar uite că am reușit!”, povestește ea, râzând de bucurie.
Astăzi, Olga încă lucrează la aceeași croitorie, dar viața ei s-a schimbat ușor. Primește comenzi din sat – scurtează pantaloni, repară haine. „Nu e mult, dar 500 de lei în plus și deja am de pâine”, remarcă ea.
Proiectul i-a dat curajul să viseze mai departe și e sigură că o să-și ducă visul și mai departe. I-a spus soțului hotărâtă că vrea o anexă lângă casa nouă, în care își va deschide propriul atelier. Până la sfârșitul anului 2026, ar trebui să fie gata.
Ochii îi sclipesc când vorbește despre asta. „Vreau să avansez, nu doar să repar haine, ci să creez și să cos rochii, pantaloni, sacouri. La Cahul există o singură doamnă care oferă cursuri private de croitorie și costă până la cinci mii de lei. Nu-mi permit. Mi-aș dori ca statul să ne ajute. Eu pot și mai mult!”
Foto – Polina Cupcea