Vulpea neagră a războiului din Ucraina

În memoria lui Igor Burduja, decorat pentru curaj în luptele din Sievierodonețk și Bahmut. 

.

Pământul geme sub ropotul gloanțelor, în timp ce fulgere de foc despică văzduhul, luminând cerul cu zorii somnoroși cârpiți la orizont. Aerul de vară miroase a nădușeală și a primejdie.

În depărtare, mitralierele latră sacadat. Țărâna sare în sus. Copacii crapă. Buruienile se îndoaie. Totul în jur pârâie. Totul pare că se prăbușește sub sunetul asurzitor al grenadelor.

E 16 august 2022. Un grup de militari ucraineni, dislocați în apropiere de orașul Bahmut din estul Ucrainei, încearcă să-i identifice și să-i distrugă pe inamici. Militarii ruși sunt la mai puțin de 50 de metri și au luat prin surprindere pozițiile ucrainenilor. Sunt hotărâți să străpungă linia frontului lângă Opitne, un sătuc de la periferia sudică a Bahmutului.

Un sergent pe nume Igor aleargă cu un pistol-mitralieră de jumătate de metru în mâinile viguroase și tatuate. În urma lui, echipa sa restrânsă îl urmează cocârjați, cu frunțile plecate în pământ, păzindu-și țestele. În fața lui, un camarad sleit de oboseală, care nu a dormit 24 de ore, îi conduce prin tranșeele lungi și scorțoase, încărcate cu buruieni și mânjite de sânge. Le cunoaște mult mai bine decât noii veniți.

Brusc, focurile încetează și, pentru câteva secunde, se lasă liniște. Atât cât rușii, dar și ucrainenii, își reîncarcă armele și numără grenadele. Apoi, la fel de brusc, iadul se dezlănțuie din nou. 

Ploaia de gloanțe răpăie fără milă peste șanțuri. Urletele soldaților ucraineni se contopesc într-un muget unic:

– Băieți, trebuie să apărăm și să menținem pozițiile. Cu orice preț! îi încurajează Igor.

– De unde se trage?

– Câți suntem contra la câți?

– Nu știu!

– Пи**ец! (La dracu! – din rusă)

– Și noi am rămas aproape fără muniție!

Ucrainenii gonesc prin tranșee ca niște tauri învăluiți de un curaj nebunesc și adrenalină. Igor oprește, ridică deasupra capului, ca pe un trofeu, pistolul-mitralieră și împușcă în direcția în care bănuiește că sunt militarii ruși. Apoi îl cuprinde la piept și o rupe iarăși la fugă. 

Rafalele și grenadele nu sunt doar lovituri de apărare. Sunt încercări de a-i forța pe ruși să-și trădeze pozițiile, numărul și intențiile.

Șanțurile se bifurcă. Mereu se bifurcă. O iau la stânga. Trec în goană pe lângă un adăpost abandonat, sar peste căni aruncate alandala, se împiedică de niște străchini din plastic, dar continuă să alerge.

– Еб**ь! (Fu**-m-aș! – din rusă) scrâșnește Igor din fugă.

Se opresc, când o bubuitură puternică zguduie întinderile posomorâte și negricioase ale Bahmutului. Camarazii lor atacă pozițiile rușilor cu un lansator de grenade.

– Ce sunet plăcut! respiră ușurat colegul lui Igor, lăsat în pirostrii pentru câteva secunde, cu fața înspre țărâna aspră. Trage adânc aer în piept și îi arată lui Igor șanțul prin care ar trebui s-o ia. 

Ramuri groase, ciuruite de curând de gloanțe, le blochează calea. Igor îi transmite unui camarad arma sa și apucă crengile vânjoase, aruncându-le peste marginea tranșeelor. Odată drumul eliberat, o iau din nou la fugă, ca niște apucați.  

În calea lor găsesc un soldat rănit. Igor îi apucă brațul din care se prelinge sânge.

– Unde ți-e trusa medicală? îl întreabă dojenitor.

– Nu știu, bâiguie soldatul, întorcând capul în direcția din care se aud împușcături.  

– Dați o trusă medicală! strigă Igor din toți rărunchii.

– Da’ по**й (nu-mi pasă – din rusă), lasă, îi zice cu tremur în glas soldatul.

– Dă mâna mai repede și liniștește-te. Cum te cheamă? încearcă Igor să dezamorseze situația.

– Vasile! își bâlbâie el zăpăcit numele.

– Vasilică, hmmm…, Vasilică, frumușelule, ia ascultă atent la mine. Eu, în două minute, îți pansez rana și totul o să fie bine, îl liniștește Igor cu voce caldă.  

Câteva săptămâni mai devreme, echipa lui Igor mai dăduse în aceleași tranșee din regiunea Bahmutului peste un militar rănit. Îl chema Egor și l-au găsit aruncat, ca o cârpă, de un proiectil, cu corpul mototol, față de ceară și o bucată de scalp lipsă. Un șrapnel îi retezase tâmplele. Colegii au împietrit și, cu gurile strâmbe de spaimă, l-au anunțat „200”, nume de cod dat militarilor decedați.

Însă Igor a refuzat să-l dea pe mâna morții. Solidaritatea și camaraderia poate fi unicul sentiment puternic și frumos pe care l-a putut naște un război. S-a aplecat deasupra lui și i-a simțit respirația abia pâlpâind. A răcnit ca o fiară, scoțându-și colegii din amorțeală neputincioasă care i-a cuprins, cerând pansamente și pe cineva mai curajos să-l ajute. 

L-a înclinat un pic pe-o parte, ca să nu se înece în propria vomă, în timp ce căuta disperat un tub ca să i-l înfigă în gât, pentru a-i deschide calea aerului direct spre plămâni. Între timp, Egor a vomat, după care a fost cuprins de niște spasme însoțite de un horcăit ca de fierăstrău ruginit de la care ți se ridică părul măciucă. 

Igor nu părea să fi cedat fricii, deși mâinile și vocea îi tremurau, în timp ce sfâșia pansamente, turna soluții peste rana maronie și le explica colegilor cum să-i țină capul, ca să-l poată bandaja.

Așa că rana lui Vasilică e floare la ureche pentru Igor. Imediat ce termină să-i bandajeze brațul, îl lasă acolo și pornesc din nou în goană prin tranșeele care, ba se lăbărțează, de încap doi la braț, ba se îngustează, de trebuie să meargă ca niște balerine, ba se afundă, de abia văd cerul cenușiu, ba se înalță, de îi lasă descoperiți până la buric.   

În tot acest timp, împușcă, se lasă pe vine, împușcă, se apleacă, împușcă, se lasă pe spate, împușcă… împușcă… Pământul sfârâie, armele în mâinile lor sfârâie, tâmplele lor sfârâie. Gloanțele șuieră, urechile țiuie, tranșeele duduie, grenadele tună, cerul urlă. Doar norii îi privesc posac, pe sub sprâncenele fumurii. 

– Huuuuu, бл**дь (rahat – din rusă), expiră prelung Igor, așezat pe vine și cu inima bubuind, gata să-i spargă pieptul. Băieți, avem nevoie de întăriri, constată el, în timp ce potrivește ultimul încărcător.

Aerul e sfârtecat de gloanțe. Se ochește în toate direcțiile. De parcă ar fi o scenă a nebuniei fără niciun ochi care să o vegheze și fără nicio mână care s-o oprească. De parcă e un haos din care Dumnezeu lipsește cu desăvârșire. Iar împușcăturile se aud tot mai aproape, semn că rușii înaintează cu efective și armament mult peste puterea de răspuns a ucrainenilor. 

.

***

În dimineața acelei zile de 16 august 2022, Igor se afla la câțiva kilometri în spatele frontului, unde încă mai sălășluia o brumă de liniște nesfâșiată de gloanțe, obuze și grenade. Și primise ordin să pornească spre prima linie, pentru a-și sprijini camarazii epuizați după 24 de ore de lupte prin tranșeele unde hălăduiau măcelul, groaza și moartea. 

A urcat într-o mașină alături de Andriuha, unul dintre cei mai buni prieteni pe care și i-a făcut în război, și încă câțiva militari. Rușii trebuiau opriți cu orice preț. Luptau cel mai probabil cu wagnerii, cunoscuți pentru brutalitate extremă, inclusiv pentru execuțiile propriilor soldați.

– Bună dimineața, urmăritorii mei! Andriuha, spune și tu ceva, sparge Igor liniștea din mașina care lasă tornade de colb în urmă, fluturând telefonul mobil.  

Andrei privește în cameră și doar schițează un râs amar. La câțiva kilometri în față se conturează blestemata linie a frontului, învolburată în fuioare de fum, într-un dans funebru al împușcăturilor și bubuiturilor, a căror ecou se repercutează ca un tunet.

De când a ajuns pe front, Igor, poreclit Black Fox (vulpea neagră – din eng.), pseudonim folosit și pe unele rețele sociale, cu motto-ul:„Vulpea nu are un scop, dar are un drum…”, a filmat ore întregi cu luptele la care a luat parte. Și-a agățat telefonul de vesta antiglonț, în zona umărului, în ideea că va scrie la un moment dat o carte despre invazia rusă, pe care o consideră cea mai mare crimă împotriva umanității.

Iar în puținele clipe de răgaz, o face pe vloggerul. Din fața unui adăpost improvizat sau barăci întunecoase scobită în burta unui șanț, cu un cuib de rândunele proaspăt construit într-un ungher, ce le dădea speranță soldaților, precum că e semn bun, ridiculizează cu expresii gen „urmăritorii mei” sau „fanii mei”. 

– Andriuha, salută urmăritorii, îl îndeamnă Igor într-un astfel de video, pufnind în râs. 

Andrei stă în fața unui adăpost, pe un scăunel, și discută cu un alt camarad. Îi face pe plac lui Igor și-i răspunde schițând un zâmbet amar. 

– Salut, urmăritorilor!

Pare că mai vrea să spună ceva, dar, brusc, pierde cuvintele. 

– Бл**дь (rahat – din rusă)! încheie el oarecum consternat, plecând capul în tăcere. 

Într-o altă zi, pe niște câmpuri golașe, cărăbăneau într-o mașină lucruri trebuincioase războiului: rucsacuri pline, grenade, lansatoare de grenade, încărcătoare sau sticle cu apă. Atmosfera era cam apăsătoare, dar Igor nu putea să-i lase în starea asta. Nu cu acest spirit te pornești la luptă. A scos telefonul și s-a apropiat de „fratele” său, așa cum îi plăcea să-și numească camarazii, dând start deliciului vloggeresc: 

– Andriuha, bună dimineața! 

Acesta a înțeles repede că Igor iarăși e pus pe șotii filmografice și îi răspunde cu gura până la urechi:

– Buna dimineața!

– Și atât?

– Bună dimineața! Bună dimnecioară și bună diminețică! se amuză Andrei.

– Salută-i și pe urmăritorii noștri, îl presează Igor.

– Salut, urmăritorilor! Salut urmăritorilor din Odesa!

– Salută-i, măi, și pe cei din Kiev…

– Da, бл**дь (rahat – din rusă)! Salut și urmăritorilor din Kiev, mârâie Andriuha zâmbind.

– Iaca așa, îl probozește Igor, și izbucnesc ambii într-un râs spasmodic, la cât de absurd li se pare să înregistrezi așa videouri pe timp de război. 

În numai jumătate de an, Igor a văzut atâta război, atâta strășnicie, atâta moarte și atâția răniți, mai ales în luptele pentru orașul Sievierodonețk, încât se întreabă dacă mai poate fi impresionat de ceva. Rusia trimisese zeci de mii de trupe în regiune, atacând din trei părți Sievierodonețkul, în tentativa de a încercui forțele ucrainene. 

Igor a luptat 52 de zile neîntrerupte pentru acel oraș. Au fost 52 de zile sub focul de artilerie necontenit al Rusiei. În acea perioadă, orașul era bombardat de „200 de ori pe oră”, după cum susțineau martorii. „Mamă, mi se topește arma în mâini. Nu mai rezistă,” i s-a confesat el odată.

Pe 24 iunie, forțele ucrainene au primit ordin de retragere, pentru a evita încercuirea. Igor a povestit, ulterior, într-un interviu, despre luptele și bombardamentele de acolo, subliniind și faptul că retragerea nu le-a fost asigurată de artilerie. „Ar fi trebuit să vină ajutoare, întăriri… Pur și simplu am fost acoperiți cu foc, am fost rași de pe fața pământului.” 

Iar părinților le-a recunoscut că cele 52 de zile în Sievierodonețk au fost mai groaznice decât dacă s-ar fi aflat în iad. „Mamă, nu o să crezi că o mașină poate merge pe trei roți, când ne-am rupt din încercuire. Aveam în brațe un soldat de 55 de ani. Nu puteam să-l las acolo.”

După retragerea din Sievierodonețk, Igor a decis să revină acasă, în satul natal. În timp ce aștepta un taxi cu încă doi prieteni, privea la camarazii rămași în viață care se pregăteau să meargă să apere Bahmutul, situat la 60 de kilometri sud-vest de Sievierodonețk. Și-a aprins o țigară și s-a dus să-și ia rămas bun de la „supraviețuitori”. Iar când s-a întors, cinci minute mai târziu, le-a spus celor doi amici: „Nu pot pleca acasă, nu-i pot părăsi.” 

A făcut o pauză de câteva săptămâni, în Dnipro, iar în iulie, alături de Andriuha, s-au avântat în „cea mai intensă bătălie urbană din Europa de la al Doilea Război Mondial încoace” – lupta pentru Bahmut.

Mamei sale i-a spus, pe un ton glumeț și optimist, să nu-și mai facă griji, căci, dacă a supraviețuit Sievierodonețkul, înseamnă că s-a născut a doua oară și că va fi bine, indiferent la cât de nemiloase vor fi următoarele lupte, pentru că nimic nu poate fi mai cumplit decât bătăliile de acolo. 

Însă acum, aflat în mașina care îl duce în tranșeele de lângă Bahmut, e cuprins de frământări neînțelese. În cele șase luni de când Rusia i-a invadat țara, a învățat că moartea e mereu alături și că nu cruță pe nimeni. Dar nu îi e frică de ea. A sfidat-o de atâtea ori, ba chiar a batjocorit-o până și în fața unui lunetist rus. 

Acum, aflat în mașina cuprinsă de o liniște apăsătoare, simte că trebuie să spună altceva în video, încurajându-se atât pe el, cât și pe restul camarazilor. Oftează prelung:

– E strașnic, бл**дь (rahat – din rusă), dar ce să facem? Dacă nu noi, atunci cine? întreabă el retoric și înghite în sec. Vă iubesc pe toți. În mai puțin de 30 de minute va începe Manson. Sper că o să facem ruskii Manson, încheie el cu o referire la genul muzical al cântărețului american de rock industrial.

.

***

Nașterea lui Igor, pe 5 iunie 1999, a fost pentru familia Burduja din satul Bazarianca, regiunea Odesa, ca o lumină care pătrunde într-o casă în care, multă vreme, ferestrele fuseseră închise de doliu. Îl așteptaseră nu doar cu speranță, ci cu acea sete de viață care vine după o mare pierdere.

Trecuseră trei ani de la moartea lui Alexandru, fiul cel mai mare, care s-a stins la 11 ani. „După ce a cules niște zmeură, i-a spus fratelui său, Costia, că vrea să se întindă. S-a așezat și, gata, inima i s-a oprit”. A fost ca un baros în moalele capului pentru toți și a rămas pentru totdeauna o filă neagră în cartea familiei.

Costia, al doilea băiat în familie, care pe-atunci avea 9 ani, își aduce și acum aminte de zilele de doliu care nu se mai sfârșeau. Pentru nimeni. Negre în suflet, triste, dureroase și înecate în lacrimi. „Au fost trei ani în care am trăit ca pe marginea prăpastiei.”

Așa că venirea pe lume a lui Igor, al patrulea băiat în familie, într-o zi caldă de vară, a fost ca și cum cineva ar fi tras draperiile negre, lăsând soarele să intre din nou. Cu el, familia iarăși a început să respire, să zâmbească, să spere.

„Sașa, primul băiat, a murit în ‘96, iar Igor, ultimul băiat, s-a născut în ‘99… Am considerat că Dumnezeu mi l-a dăruit și mi l-a dat înapoi. Și Dumnezeu a șters toate lacrimile”, spune Svetlana, mama lor. 

Femeia povestește că Igor a fost un copil pe care orice părinte și l-ar fi dorit: a avut o sarcină ușoară, l-a născut ușor, l-a educat ușor. „Pur și simplu a crescut… Era foarte înțelept și deosebit. Mereu ziceam: «Doamne, îți mulțumesc pentru acest băiat»”. Și, pentru că era și mezinul, a fost iubit la nebunie. De toți.

Era curios, deschis, inteligent – o minte care voia să absoarbă lumea. Încă de mic obișnuia să stea lângă mama lui, răsfoind enciclopedii mai mari decât el, punând întrebări la care nici măcar ea nu avea răspunsuri. 

Când a început să citească, a spus: „Vreau să știu tot.” Și n-a fost o vorbă în vânt. La școală, nu învăța mecanic. Nu avea răbdare pentru formule goale. Citea o singură dată și putea reda lecția în detaliu, ca și cum se pregătise toată noaptea. O profesoară i-a spus odată tatălui său, Valentin, care a asistat la lecții: „Eu îi pun notă mare, dar el nu a învățat tema.” Avea el un fel natural de a înțelege, de a povesti, de a cuceri prin prezență și logică.

Dacă familia se aduna la casa de vacanță de pe malul mării, iar Igor întârzia, toți întrebau de el: „Unde-i Igoraș?” Era sufletul petrecerilor, cel care încărca cu energie mesele lungi de vară. Svetlana îi încheia adesea cămașa desfăcută la piept, spunându-i cu blândețe: „Igoraș, mamă, închide-ți sufletul! Acoperă-l!”, la care el îi răspundea râzând: „Mamă, totul e bine.”

Și chiar era, pentru că acolo unde era Igor, parcă totul devenea simplu. Îi plăcea să fie în centrul atenției, dar niciodată nu căuta aplauze. Le câștiga firesc. Oamenii îl iubeau. Zâmbetul lui cuceritor, părul des dat într-o parte, ochii senini și cochetăria lui candidă îl făceau memorabil. Era vesel, plin de idei, mereu cu o glumă la îndemână și cu o soluție la orice problemă. Știa să ajute, fără să pară că face un efort.

Când a crescut, i-a întrecut în înălțime pe frații mai mari, Costia și Vasia. Dar înălțimea nu l-a schimbat – a rămas aceeași inimă deschisă și suflet liber.

Se îndrăgostise de mare. Poate pentru că aveau în comun libertatea. Uneori se urca pe bicicletă și-i spunea mamei sale: „Mă duc până la Liman, să admir apusul. Când mă întorc, termin tot lucrul.” Și întotdeauna își respecta promisiunea. 

Iar după muncă avea un ritual – își curăța unghiile și își îngrijea mâinile cu o atenție aproape feminină. „Măi, Igor, dar tu ești băiat”, îi spunea mama, privindu-l lung. Iar el, cu același zâmbet dezarmant, îi răspundea: „Da, mamă, dar mâinile astea trebuie să îmbrățișeze fetele diseară.”

Făcea sport. Îi plăcea literatura mondială, filosofia și poezia. Își nota gândurile într-un carnet. Din acest motiv, Svetlana s-a așteptat ca, după școala din sat, să dea la jurnalism. În schimb tatăl marinar îl vedea student la Academia Navală din Odesa. Dar Igor i-a surprins pe amândoi și a ales să învețe de anchetator.

A rezistat la studii doi ani. „Mamă, aici nu e de mine. Eu nu voi lucra în poliție”, a recunoscut el la un moment dat. Așa că la 19 ani s-a înrolat în armată. A depus jurământul cu multă emoție, cerând ca mama lui să rostească discursul oficial în fața militarilor.

Svetlana își aduce aminte momentul de parcă a fost ieri. A pledat în fața comandanților și viitorilor soldați, rugându-i ca, în timpul serviciului militar, să le fie ascuțite cele mai bune calități. „Să fiți adevărați cetățeni ai Ucrainei. Demni. Și să fiți un exemplu pentru acei băieți care nu vor să facă armata, să-i molipsiți, deoarece serviciul militar nu e despre reguli nescrise și dedovshchina, ci vă dă posibilitatea să vă realizați ca personalitate, ca om”.

După armată, Igor a revenit acasă, purtând gradul de sergent. Până să înțeleagă ce are de făcut mai departe, s-a angajat la un club de karaoke din Odesa. A început ca chelner, ulterior a devenit administrator. 

În dimineața zilei de 24 februarie 2022, era acasă. Venise în ajun, la ziua mamei sale. La masa de sărbătoare, toți vorbeau despre o posibilă invazie rusă la scară largă și căderea Kievului. Însă nimeni nu credea în acest scenariu. Așa că dimineața i-a prins înmărmuriți.

Igor avea câteva luni de când încheiase serviciul militar și nu a stat pe gânduri. Jurământul nu era pentru el o formalitate, iar patria nu era doar litere scrijelite pe niște ziduri abandonate, nu erau cuvinte scrise pe pancarte obosite sau rostite în discursuri manipulatoare de la tribune. 

L-a rugat pe tatăl său să-l ducă cu mașina la comisariatul militar din Bilhorod – Dnistrovskîi. Avea 22 de ani, 1.93, un zâmbet cuceritor, o privire galantă și un suflet mare. Valentin l-a fixat cu privirea. Ca fost militar, știa că n-avea cum să-l oprească. „S-ar fi dus pe jos”, e sigur el. Nu l-au clintit nici explicațiile mamei precum că trebuie să mai aștepte, „ca să înțelegem ce se întâmplă”. 

S-a înrolat voluntar. A plecat mai întâi în Cernihiv, la nord-est de Kiev, acolo unde a și făcut armata. Pentru că avea o pregătire militară solidă, cunoștea perfect tactici de război, proceduri de luptă și manevre pe câmpul de bătălie, și știa cum să le insufle curaj celor ce urmau să pășească pentru prima dată în focul confruntărilor, a avut misiunea să-i instruiască pe tinerii recruți. 

După, s-a alăturat nou-formatei Brigăzi mecanizate 115, fiind dislocat în Sievierodonețk. „El a cerut să fie trimis acolo unde, să privească în ochi blestematul dușman care a cutezat să atenteze la ceea ce e sfânt – la pământul ucrainean! «Trimiteți-mă acolo unde este carne. El înțelegea că războiul este înfricoșător, dar era de neoprit în dorința lui de a fi în prima linie. Era curajos, nu avea frâne”, îl descrie fratele Costia, care s-a înrolat și el, voluntar, pe 24 februarie, apărând Kievul.

Pe front, toate aceste calități l-au însoțit. Era calm, precis, aproape senin în luptă. Avea respect pentru oameni, pentru regulă, chiar și în tranșee, în timp ce apăra Ucraina. „Unde era Igor, ceilalți nu trebuiau să-și facă griji. Ne era ca un tată, gata să-și dea viața pentru fiecare”, i-au povestit ulterior părinților, camarazii de război. „Iar în luptă, era atât de relaxat și, totodată, curajos… Dacă l-ați fi văzut, ați fi înțeles totul.”

.

.

***

Igor stă pe vine și pândește încordat, ca o pisică cu urechile ciulite. Respirația sacadată îi înfoaie pieptul, și el tatuat. Schimbă două vorbe cu un camarad, ridică arma deasupra capului și trage o rafală de gloanțe. Țeava automatului sfârâie, arma îi înfierbântă palmele late. Transpirația se transformă în mâzgă densă și se dosește în straturi negre și groase sub ceas. Rușii răspund. Igor zâmbește, se ridică nițel, îi face semn colegului că e timpul să o ușchească și strigă cu putere:

– Băieți, пи**ры там (bulangiii sunt acolo – din rusă)! exclamă el, arătând cu mâna direcția de unde s-a tras.

Se desprinde din coastele tranșeelor și începe galoparea, alături de camarazi. Nu se mai înțelege dacă merg înainte sau se întorc. Nu se mai înțelege cine împușcă și din ce direcție. 

Sar sprinten peste un podeț din două bârne de fier.

– Ce, noi război, су*а (mama mă-sii – din rusă), nu avem? aruncă Igor nervos, apoi ridică arma și trage. 

Unul din colegi amorsează o grenadă și o aruncă. Se pitulesc cu toții. După explozie, iarăși bagă în jocul morții puștile-mitralieră, care trosnesc sacadat. Pământul parcă urlă în agonia gloanțelor, împletite cu cele ale soldaților ucraineni, care s-au prins într-un dans al curajului și al deznădejdii.

– Liber! strigă unul.

– Atent, în stânga noastră! avertizează altul.

Bubuituri surde, pocnete ascuțite, ecouri care spintecă aerul. Pozițiile se schimbă, armele se schimbă. Unul apasă pe trăgaci, altul se pregătește să-l înlocuiască. Dintr-o parte, totul pare o secvență dintr-un joc video ori dintr-un film de acțiune. În realitate, scena nu e montată, nu există regizor, nu există pauză, nu există „Tăiat!”.  

Un câine rătăcit prin tranșee aleargă speriat, împleticindu-se printre picioarele soldaților. Ucrainenii îl dojenesc zâmbind și îl dau la o parte, continuând să se miște. Împușcăturile se aud tot mai aproape, iar ei se simt tot mai strâmtorați. Puterile îi părăsesc. Muniția e și ea pe sfârșite. Rușii foșnesc. Îi simt în ceafă. Sunt la mai puțin de 20 de metri. 

În mijlocul acestui Babilon, Igor păstrează o seninătate tăcută. Ascuțit ca o lamă, fără teamă, fără ezitare. Calm ca o apă adâncă și tăcut ca o rugăciune nerostită. Pentru câteva secunde, închide ochii. Apoi îi deschide și-i înfige cu toată puterea în cerul căptușit cu nori de plumb. În cele din urmă, le strigă hotărât camarazilor săi: 

– Retragerea! Nu mai e nimic de făcut.

Militarii se separă. Care o iau la dreapta, care la stânga. Însă Igor rămâne pe loc. E decis să mai apere pozițiile ocupate, atât cât să le permită camarazilor să se retragă în siguranță. În fața lui, șanțul a luat forma unei mici pâlnii – locul perfect pentru a zădărnici înaintarea rușilor și a câștiga timp pentru ai săi. Alături mai are totuși un camarad. Cel puțin pentru încă câteva clipe. Stă ghemuit la pieptul pământului, ca un copil la sânul mamei.

Igor scoate încărcătorul și numără gloanțele rămase. Înghite în sec și îl fixează la loc. Îi face semn colegului și ambii ridică armele, atât cât țevile să-și scoată nasurile deasupra tranșeelor, și apasă pe trăgaci. Automatele țăcănesc ca niște smintite. Rușii ripostează cu bubuituri puternice, care crapă cerul și zdrențuiesc pământul. 

La un moment dat, în pâlnia șanțului aterizează câteva grenade…

Sângele îi inundă pantalonii kaki. Gemetele și vaietele care au adunat parcă toată durerea lumii se aud înăbușit. Din ochii căprui se preling lacrimi, iar buzele uscate doar îngână: „Mamă, iartă-mă”.

Abia de mai respiră. Durerea din șoldul sfârtecat îi apasă pieptul și îi perforează viața. Nici nu apucă să înțeleagă când și cum ajunge în brațele camarazilor, care îl târăsc spre primul punct de retragere, un hambar părăsit aflat la câțiva kilometri distanță. Când au auzit exploziile, au bănuit ce s-a întâmplat și au făcut cale întoarsă. Nu au putut să-l lase în tranșee. „Pentru Igor, da, noi am riscat”, au recunoscut ei mai târziu.

O pânză de păianjen i se pune pe ochii semiînchiși. Mâna rece a morții îl așteaptă implacabilă. Igor nu o mai ignoră, nu o mai sfidează. I-o întinde și el, apoi se îmbrățișează pe vecie. 

Un vânt se dezlănțuie încet și îi mângâie obrajii ca de argint.

La chindii, la poarta familiei Burduja poposesc doi militari. Mama îi privește contrariată – fiul ei, cu o zi în urmă publicase pe Instagram o poză cu el și camaradul său de lupte, Andriuha, în care comentase simplu: „Frățiorul”. Cred că au nevoie de soț, a dedus ea pentru o clipă, doar că el se oferise să lupte încă de pe 24 februarie și l-au refuzat, motivând că nu mai are vârsta potrivită… 

Militarii înaintează cu fețele împietrite și încep să bâiguie un discurs învățat pe de rost. Brusc, se dezlănțuie un vânt puternic, urmat de picuri grei de ploaie. Cerul se întunecă, soarele dispare, ograda se umple de apă, iar fostul cătun nemțesc se prăbușește sub urletele disperate ale mamei…

De pe o corabie care navighează pe Dunăre, tata privește cum marea își unduiește valurile sturlubatice sub apusul crepuscular. E așa cum o știe de ani de zile: jucăușă, sinceră și neîmblânzită. Se gândește cât de mult seamănă cu fiul său mai mic. Și, brusc, vântul îl încolăcește în brațele sale moi…

Fratele mai mare ține în mâinile puternice un pistol-mitralieră. Păzește porțile Kievului. Vântul îi mângâie fața smeadă. Îl cuprinde o dorință neînțeleasă de a o suna pe mama. Scoate telefonul din buzunar. Apasă și aude răcnete înfiorătoare de partea cealaltă. Nu mai are nevoie de cuvinte, ca să înțeleagă ce s-a întâmplat. 

.

***

Liniștea din cimitirul satului Bazarianka e deseori întreruptă de suspinele și rugăciunile Svetlanei Burduja. De trei ani, femeia cuprinde la piept crucea rece a fiului său mai mic. El o privește senin și viu de pe piatra funerară, cu pumnul strâns la piept, înțelegând că și-a dat sufletul pentru Ucraina lui dragă.

Svetlana îl mângâie. Plânge. După, își duce mâna la gură, privindu-l cu nesaț și cu o durere care te îngrozește. Apoi, din nou îl îmbrățișează, plângând. Nu poate accepta că nu mai este printre cei vii. Și dorul… O macină și o roade ca o pecingine pe interior.

Dragostea dintre ei a fost vizibilă în fiecare gest și nu a avut nevoie de vorbe multe. „Ne înțelegeam din priviri. Eram pe aceeași undă. Igor știa că, oricât de departe ar fi fost, eu îl așteptam cu inima deschisă”, oftează Svetlana prelung, ștergând colbul de pe monument.

Fiecare amintire pentru ea e ca un pumnal în inimă, pentru că nu le mai poate atinge, ci doar să le cheme de pe celălalt tărâm, ca pe niște umbre care îi răspund cu glasul lui jucăuș:  

– Alo, am nimerit la cea mai bună mamă din lume?

– Igor, hai, fără lirism, spune ce vrei… 

„Așa începeau discuțiile noastre telefonice.”

Pentru Igor nu a trecut o zi fără să-i spună cât o iubește. Mereu era atent la nevoile ei, fără ca ea să ceară. Și avea o bucurie copilărească atunci când o surprindea cu mici cadouri. Odată, i-a cumpărat un mouse pentru laptop. A văzut-o cum se chinuie când lucra la proiecte, dar nu a zis nimic. Pur și simplu a doua zi i-a pus șoricelul pe masă. 

Amintirile coboară și mai în trecut. Igor era atent cu ea nu doar după ce se maturizase. Ține minte și acum vara dinaintea clasei a V-a. Trebuiau să meargă la Odesa, să-i cumpere costum sportiv și ghete pentru școală. Intrase dimineața devreme la el în cameră și s-a aplecat să-l sărute. El a simțit-o, a prins-o de gât și a strâns-o cu toată puterea lui de copil. „Mă ținea la pieptul lui și mi-a replicat: «Mamă, eu peste vară o să mai cresc, dar tu cumpără-ți o rochie frumoasă».”

Svetlana răsuflă sacadat. Trage adânc aer în piept, de parcă vrea să umple un gol uriaș. „Blestemat să fie războiul!”, zice ea cu vocea-i tânguitoare, în timp ce steagul Ucrainei fâlfâie sub privirea mută a crucilor din cimitir, unduindu-se pe valurile vântului și purtând numele celor care nu se mai întorc.

Odată, pe când lucra la clubul din Odesa, Igor a anunțat-o că are nevoie urgent de ea și că mai multe nu-i poate explica la telefon. Svetlana nu s-a lăsat rugată. În mai puțin de trei ore era în oraș. Igor o aștepta fericit într-un restaurant. I-a povestit două ore despre una, despre alta, iar ea l-a ascultat cu atenție, deși inima îi bubuia în tot acest timp. Se tot aștepta să audă unul din numeroasele scenarii înfricoșătoare care i-au trecut prin cap, dar nu l-a întrerupt. Abia la final, l-a întrebat nerăbdătoare:

– Igoraș, mamă, cum pot eu să te ajut în toată povestea asta?

– Mamă, deja m-ai ajutat. Ai venit, i-a răspuns el luminându-se într-un zâmbet.

În acești trei ani de când Igor nu mai este, femeia a înțeles fără să se îndoiască că el o veghează de dincolo de hotarul acestei lumi, așa cum a făcut-o mereu: cu dragoste, cu grijă, cu răbdarea aceea de fiu care își poartă mama în inimă, oriunde s-ar afla. 

„Îi simt mirosul, parfumul lui. Când mă culc, e mereu lângă mine. După înmormântare, soțul a plecat pe mare. Eram singură acasă și am auzit cum curge apa la duș. Știam, rațional, că e doar o problemă de presiune în țevi, dar în suflet cunoșteam altceva: venise acasă să se spele. Și-n avion… Mereu când zbor la fiul Vasia în Franța, avionul e plin, dar locul de lângă mine e întotdeauna liber. Dacă nu sunt semne, atunci ce sunt toate astea? Nu trebuie să le înțelegi cu mintea. Le înțelegi cu inima.”

Iar ultima dată când s-a întors din Franța, a aterizat în România. Autocarul spre Odesa trebuia luat de la gară, pe la miezul nopții. Era seară târzie, frig. Gara pustie, miros urât, tăcere grea. Boschetarii forfoteau și doar ea singură cuc. O treceau fiorii, când, din senin, a auzit roțile unei valize. Era o fată care mergea și ea la Odesa.

„M-a privit lung și m-a întrebat: «Dvs. sunteți Svetlana?» Am încremenit. Igor o cunoscuse pe tânără în 2021. Mi-a povestit cum venise la club cu iubitul ei, Sașa. Igor le-a zis: «Nu sunt clarvăzător, dar văd că voi doi o să fiți soț și soție.» Și s-a împlinit. Când au aflat că Igor a murit, Sașa a cerut-o pe loc de nevastă. Și ea m-a recunoscut din pozele lui Igor, care mereu le arăta prietenilor, lăudându-se cu mine. Îmi trimisese la gară pe cineva, ca să nu fiu singură.”

Iar în cazul lui Jănea, unul din cei doi prieteni cu care Igor a luptat în Sievierodonețk și alături de care aștepta taxiul să revină acasă, când s-a răzgândit și a mers să lupte în Bahmut, semnul a fost și mai greu de suportat. După ce a fost la înmormântarea lui Igor, tânărul s-a reîntors fără ezitare pe câmpul de luptă. „A murit în aceeași zi ca și Igor, la un an distanță. Pe 16 august 2023. Un proiectil a lovit direct tancul pe care se afla. Cât de greu îmi este să trăiesc cu toate astea”, se tânguie Svetlana.  

Cu ochii în lacrimi, privește la monumentul lui Igor, apoi spre cel al lui Alexandru. „După moartea lui Igor, Vasia [fiul mijlociu] voia să se înroleze, pentru a-i cinsti memoria. Iar Costia, care deja era pe front, insista să rămână să apere Kievul. Le-am zis: «Doi băieți deja am îngropat. Nimeni nu mai pleacă la război».”

După ce revine acasă de la cimitir, intră în camera lui, pe care a transformat-o într-un sanctuar. Aici, printre fotografii, icoane, candele, cărți, diplome, QR-coduri și desene cu fete ucrainence, se refugiază ca să stea în liniște și să vorbească cu el: „Spune-mi, Igor, cum e acolo la tine? Eu știu, că tu peste tot te vei înțelege.”

Igor a lăsat în urmă o moștenire tăcută, dar puternică. Într-o carte uitată pe raft, mama lui a găsit flori presate, ca parte dintr-un ierbar pe care-l făcuseră împreună. Pe un bilețel, ascuns în foile altei cărți, a scris: „Tu nici nu știi cât te iubesc”. Bilețelul i l-a lăsat înainte de război, după ce toată noaptea sărbătoriseră cu băieții, în curtea casei, cei 20 de ani împliniți. Iar el știa că maică-sa nu închisese un ochi din cauza gălăgiei. „A spălat și vasele, a măturat, a lăsat ordine și acest bilețel.”

Acum, Svetlana îi dedică poezii și le publică pe rețelele sociale. „Eu știu că el mi le trimite de dincolo…”. Cutreieră litoralul mării și privește cu nesaț fiecare apus de soare, scoică sau val care mătură țărmul nisipos. Își ia bicicleta și merge până la Liman, acolo unde Igor petrecea serile, inspirându-se pentru vreun nou vers. Fotografiază fiecare nor în formă de inimă, mângâie fiecare mugur și strânge în palmă fiecare picătură de ploaie. Și mereu e atentă la semne. „Doar așa simt că îl am aproape.”  

Tatăl său, Valentin, nu a depășit nici el moartea mezinului. Cu pumnii cât niște buturugi, își șterge lacrimile din colțul ochilor ridați. E așezat la masa din fața casei, în spatele căreia veghează poza lui Igor identică cu cea de pe monumentul funerar. Nu-i dă pace amintirea ultimei întâlniri cu Igor. 

L-a vizitat în iulie, în Dnipro, unde Igor făcuse o pauză înainte să meargă să apere Bahmutul. Orele petrecute împreună l-au făcut să înțeleagă cât de mult se maturizase fiul său. „La soare, i se vedea deja părul cărunt de lângă tâmple”. După ce au mâncat împreună, Igor a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna și i-a cerut iertare pentru toate năzbâtiile pe care le-a făcut. 

Inima bărbatului s-a strâns ca într-o menghină. Intuia ce se va întâmpla, pentru că Igor nu îngenunchease niciodată. „Războiul ăsta… De toate am, nu ducem lipsă de nimic. Doar fiu nu mai am…”

Igor Burduja a murit la doar 23 de ani, lângă satul Opitne de la periferia orașului Bahmut. A fost îngropat pe 24 august 2022, de Ziua Independenței Ucrainei, în satul său natal din regiunea Odesa, alături de bunici și de fratele mai mare pe care nu l-a văzut niciodată.

---

N.R. Pentru realizarea acestui articol am vizionat ore de filmări realizate de Igor pe front, inclusiv lupta din 16 august 2022, pe care a înregistrat-o fără să bănuiască că avea să fie ultima; am răsfoit sute de fotografii din arhiva sa personală, am analizat sute de comentarii pe rețelele sociale și am discutat ore în șir cu familia, rudele și prietenii militarului, pentru o redare cât mai autentică a evenimentelor din viața tânărului erou.

Mulțumiri speciale Tetianei Bodnar, pentru ajutorul acordat în elaborarea acestui material.