Pe 25 februarie 2022, când jurnalista Anna Murlykina a ieșit din Mariupol împreună cu mama ei, bolnavă de cancer, punctele de control se închideau în urma lor. Armata rusă înainta rapid dinspre Crimeea, iar drumul înapoi spre orașul de pe țărmul Mării Azov dispărea, bucată cu bucată. Anna nu știa că vede pentru ultima oară casa construită de bunicul ei și în care trăiseră trei generații de urmași.

În Mariupol s-a născut, acolo își construise și viața, și redacția: 0629.com.ua, un portal jurnalistic lansat în 2006 și pe care îl conduce din 2008. Numele publicației este chiar prefixul telefonic al orașului. 

Astăzi, Anna nu știe ce s-a întâmplat cu lucrurile rămase acolo, dacă în locuința ei stă cineva și, în general, dacă mai este întreagă. Ar găsi pe cine să roage să verifice, însă îi este teamă de răspuns.

Războiul începuse în 2014

Pentru Mariupol, războiul nu a început în dimineața zilei de 24 februarie 2022, ci cu opt ani mai devreme. În primăvara lui 2014, după ce Rusia a anexat Crimeea, formațiuni armate proruse au ocupat primăria și alte clădiri oficiale și au încercat să instituie în oraș autoritatea așa-numitei „republici populare Donețk”. În acea perioadă, Anna Murlykina și redacția 0629 au continuat să-i informeze pe locuitori și să combată propaganda rusă.

Pe 9 mai, separatiști proruși înarmați au atacat sediul poliției din Mariupol. Ca răspuns, o coloană de patru blindate ucrainene a intrat în oraș, pentru a-i sprijini pe oamenii legii și pentru a ajuta la eliberarea ostaticilor. La ieșirea din Mariupol, primul blindat a trecut în viteză peste o baricadă ridicată de forțele proruse. Imaginile în care mașina de luptă pare că decolează au devenit unul dintre simbolurile acelor confruntări. În primul blindat se afla maiorul de atunci Mihailo Drapatîi, numit în această vară comandant-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei.

Acest episod nu a însemnat însă eliberarea orașului. Ea a venit pe 13 iunie 2014, când unități ale Forțelor Armate, Gărzii Naționale și Ministerului ucrainean de Interne au înlăturat formațiunile proruse din principalele puncte ocupate și au ridicat din nou drapelul Ucrainei deasupra clădirii primăriei. 

Mariupol a rămas sub control ucrainean până la invazia rusă la scară largă din 2022. Înaintea acelei invazii, orașul-port de pe țărmul Mării Azov avea 425.681 de locuitori. Era unul dintre principalele centre siderurgice ale Ucrainei și ocupa o poziție strategică între estul țării și peninsula Crimeea. Eliberarea Mariupolului împiedicase atunci Rusia să deschidă un coridor terestru către Crimeea ocupată.

Opt ani mai târziu, după 86 de zile de asediu, trupele ruse au preluat controlul deplin asupra orașului. Din punct de vedere al dreptului internațional, Mariupol rămâne parte a Ucrainei; în fapt, este controlat și administrat de Rusia.

„Credeam că ne întoarcem în două săptămâni”

Cu patru zile înainte de invazia rusă la scară largă, mama Annei a fost diagnosticată cu cancer în stadiul al treilea. Operația era programată pentru 24 februarie. În dimineața aceea, însă, în Mariupol începuseră exploziile, iar Centrul oncologic își suspendase intervențiile chirurgicale.

Familia trebuia să decidă imediat unde o putea duce. A doua zi, au urcat-o în mașină, au luat hainele și lucrurile necesare pentru spital și au pornit spre Zaporijjea, cel mai apropiat oraș în care putea fi operată. „Plecam cu gândul că vom reveni în două săptămâni. Dar treceam de punctele de control, iar acestea se închideau în urma noastră”, își amintește Anna.

Nici la Zaporijjea nu erau departe de război. Centrul oncologic se afla, spune ea, la aproximativ 10 kilometri de linia frontului. Din spital urmăreau rachetele care treceau pe cer. Mama ei a fost operată, dar a murit peste două luni, de Paște. Anna îi promisese că o va înmormânta în Mariupol, lângă mama ei — bunica Annei. Din cauza ocupației, nu și-a putut respecta promisiunea, dar speră totuși ca, după eliberarea orașului, să o poată reînhuma acolo.

„Noi încercam să o salvăm pe mama. De fapt, ea ne-a salvat pe noi.”

Când își spune povestea, Anna ține să precizeze limita propriei mărturii: nu a trăit blocada din interiorul Mariupolului. Ea se afla la Zaporojie, încercând să-și salveze mama și, în același timp, să afle ce se întâmplă acasă.

Întoarcerea devenise imposibilă și din alt motiv. Anna spune că Serviciul de Securitate al Ucrainei a avertizat-o că, din cauza activității sale publice și a poziției pro-ucrainene a redacției, numele ei se afla pe listele întocmite de ruși. Și nu doar ea, ci și membrii familiei sale erau în pericol la punctele de control. O legătură descoperită cu Anna îi putea pune în pericol până și pe oamenii rămași în oraș.

Între 25 și 27 februarie, și colegii ei au reușit să părăsească orașul. Echipamentele redacției au rămas în urmă, iar biroul a fost jefuit. Mai târziu, una dintre jurnaliste a constatat că cineva încerca să intre în computerul ei din Georgia. Un reporter al publicației s-a alăturat apărării teritoriale în prima zi a invaziei și a fost capturat la 12 aprilie 2022. A revenit în Ucraina la 30 decembrie 2024, după doi ani și opt luni de captivitate rusă.

Nici portalul nu a fost lăsat în pace. În primăvara anului 2022, 0629.com.ua a fost ținta atacurilor cibernetice timp de câteva săptămâni. Hackerii au șters sigla și au încercat să o înlocuiască cu drapelul rus. Redacția primea de mai multe ori pe zi e-mailuri în care era amenințată cu închisoarea în Siberia, dacă nu înceta să „lucreze pentru regimul ucrainean”. 

Mariupolul din mesaje de 30 de secunde

În primele luni, redacția nu avea aproape nicio cale de a verifica ce se întâmpla în orașul blocat. O parte din informații veneau prin militarii care aveau Starlink. Alte două persoane puteau folosi un releu Kyivstar alimentat de un generator. Convorbirile durau 30–40 de secunde — suficient pentru o informație esențială, dar prea puțin chiar și pentru o întrebare.

Anna spune că lucra câte 20 de ore pe zi. Scria pentru 0629, vorbea cu presa străină și aduna mărturiile celor care reușeau să iasă din Mariupol. După atacul aerian din 16 martie 2022 asupra Teatrului Dramatic, a găsit o familie care supraviețuise bombardamentului. A înregistrat mărturia și a transmis-o organizațiilor pentru drepturile omului și Curții Penale Internaționale.

Astăzi, principalele căi către Mariupol sunt Telegram și, mai rar, WhatsApp. Uneori, Anna nu vorbește direct cu sursa, ci printr-o a treia persoană. O femeie pe care o găsise pe rețelele sociale îi povestea despre fiul ei și despre școala din teritoriul ocupat. În 2024, aceasta a întrerupt orice comunicare: o prietenă fusese reținută timp de trei zile de poliția rusă pentru că apreciase pe Facebook postări pro-ucrainene.

„Oamenii pot fi opriți pe stradă. Li se verifică telefonul, documentele, rețelele sociale: ce citesc, la ce postări reacționează, cu cine vorbesc. Dacă vor, le iau telefonul și pot verifica tot ce este în el.”

Pentru o redacție locală, pericolul schimbă până și gesturile cele mai obișnuite ale meseriei: o întrebare, un mesaj, un nume salvat în agenda telefonului. Anna știe că simplul contact cu ea poate deveni o probă împotriva celui care îi răspunde. De aici vine și sentimentul de vinovăție pe care îl poartă față de apropiații rămași sub ocupație.

Cu toate acestea, 0629 nu vrea să devină altceva. Anna spune că publicația nu-și poate muta atenția spre un alt oraș: identitatea ei este Mariupolul. În schimb, încearcă să țină laolaltă o comunitate împrăștiată — oamenii rămași în teritoriul ocupat, cei refugiați în alte regiuni ale Ucrainei și cei plecați în străinătate. Fiecare grup are acum alte frici, alte întrebări și, uneori, tot mai puține lucruri în comun cu celelalte.

„Războiul este peste tot”

În 2022, pe site aproape fiecare text era despre lupte, bombardamente, morți și evacuări. Mai târziu, temele s-au schimbat, dar războiul nu a dispărut din ele. Redacția scrie despre locuințele pierdute, problemele cu apa și electricitatea, lipsa medicilor, școlile ocupate și operele de artă furate. Dacă înainte relata despre picturile lui Arhip Kuindji, artist originar din Mariupol, astăzi scrie despre soarta lor după ocuparea orașului. „Războiul este peste tot”, spune Anna.

Conform proiectului „Mariupol Justice”, lansat de administrația ucraineană a orașului, atacurile rusești au distrus 929 de blocuri și peste 6.400 de case private. În mai 2026, proiectul anunța 12.500 de decese civile verificate și estima bilanțul total la aproximativ 22.000. Numărul real rămâne necunoscut din cauza ocupației îndelungate, a accesului restricționat în oraș și a gropilor comune. Martorii riscă represalii, multe documente au fost distruse sau pierdute, iar unele clădiri au fost demolate înainte ca toate victimele să poată fi identificate. 

Anna descrie acest proces drept o colonizare demografică a Mariupolului: stabilirea treptată în oraș a unor cetățeni ruși, în paralel cu rusificarea instituțiilor și a vieții publice. Din informațiile colectate de redacție, noii veniți din Rusia au sosit în mai multe valuri. Mai întâi au venit muncitorii în construcții. Unii și-au adus apoi familiile și s-au instalat în apartamentele localnicilor plecați. Administrația de ocupație a atras medici și profesori, oferindu-le salarii mai mari decât cele pe care le primeau acasă. Au urmat oameni de afaceri și cumpărători interesați de terenurile de lângă mare. Casele unor localnici au fost preluate și demolate, iar în locul lor sunt ridicate locuințe pentru cei veniți din Rusia, spune jurnalista.

Investigații independente descriu același proces la scara întregului oraș: pe ruinele Mariupolului, autoritățile ruse construiesc un „nou Mariupol”, cu alte simboluri, alte instituții și alte reguli.

Acest „nou Mariupol” nu este însă locuit doar de cei veniți din Rusia. În primăvara lui 2022, autoritățile ucrainene estimau că aproximativ 120 de mii de localnici rămăseseră în oraș; câți dintre ei mai locuiesc și astăzi acolo nu poate fi verificat independent. Printre cei rămași se află și copii ucraineni, cărora administrația de ocupație încearcă să le impună programa de învățământ, simbolurile și versiunea asupra istoriei și a războiului promovate de Rusia.

Pentru Anna, cea mai dureroasă schimbare se petrece în școli și grădinițe. Ea vorbește despre drapele rusești, samovare și păpuși matrioșka în sălile copiilor, despre programe care rescriu istoria și despre organizații militarizate de tineret. La manifestările din 9 mai, administrația de ocupație le prezintă copiilor o versiune propagandistică a evenimentelor din 2014 și a cauzelor războiului. Mulți dintre ei aveau atunci doar doi sau trei ani și nu au amintiri proprii pe baza cărora să poată verifica ceea ce li se spune acum.

Human Rights Watch a documentat că în școlile din teritoriile ocupate este eliminată limba și programa ucraineană și răspândită propagandă anti-ucraineană, iar elevii sunt implicați în programe militarizate. „Cred că putem pierde acești copii pentru Ucraina”, spune jurnalista. 

Pentru copiii deportați în Rusia, lupta înseamnă întoarcerea acasă. Pentru cei rămași sub ocupație, înseamnă păstrarea unei identități pe care școala controlată de ocupație, simbolurile rusești și frica încearcă să o înlocuiască zi după zi.

La nivelul întregii Ucraine, autoritățile înregistrau, la sfârșitul lunii august 2026, 20.610 copii deportați sau strămutați forțat. Dintre ei, 2.495 fuseseră readuși acasă. Nu există însă o evidență publică separată și completă pentru copiii luați din Mariupol și regiunea Donețk.

„Pur și simplu nu ai altă opțiune”

După Mariupol, Anna a locuit în Zaporijjea, apoi în Dnipro, iar acum trăiește la Kiev — al treilea oraș al vieții sale de după 24 februarie. Soțul ei este în armată. Fiul cel mic merge la școală și joacă fotbal într-o echipă a orașului. Băiatul s-a adaptat la noua viață mai ușor decât ea, se confesează Anna.

La Kiev are de lucru și își poate întreține familia, dar viața aceasta nu i se pare normală. Nu mai are casă și bunuri proprii, trăiește sub alerte și explozii, iar uneori observă că a încetat să mai reacționeze cum ar trebui la pericol. 

Spre deosebire de mulți dintre prietenii ei, nu a mers la psiholog. Spune că a trecut prin depresie și că, în Ucraina, sentimentul acesta a devenit aproape o stare comună. Apoi a ajuns să se întrebe dacă mai are putere să continue, când un cititor i-a scris: „Ne uniți pe noi, oamenii din Mariupol, împrăștiați în întreaga lume.” 

Acum, spune Anna, sunt două lucruri care o țin în mișcare: nevoia de dreptate și oamenii pentru care munca ei încă are sens. „Când nu ai altă alegere, reziști. Pur și simplu nu ai altă opțiune.”