De la 0 la 22 de ani

Unu, doi, trei – salt! Într-o fracțiune de secundă, după un plonjat atletic spre oglinda lacului, Eugen se scufundă în apa răcoroasă cu un plescăit zgomotos. A urmat impactul care i-a frânt coloana și l-a paralizat instantaneu. Atingerea apei e ultimul lucru pe care l-a simțit cu tot corpul. A fost la un pas de înec, dacă nu ar fi sărit să-l salveze prietenii. 

Medicii nu i-au dat nicio șansă: „Duceți-l acasă și dați-i vitamine că altceva nu-i mai putem face”. Din acea clipă nefastă, viața lui a căpătat altă culoare. Avea doar 22 de ani. „De atunci încolo, totul a fost un bonus”, spune Eugen. Fiecare mișcare, fiecare zâmbet, fiecare zi…

:

Era o zi călduroasă de vară când Eugen și câțiva prieteni au decis să petreacă ultima zi din weekend la scăldat. Era mijlocul verii și se aflau la muncă în Sankt Petersburg. Pentru Eugen, născut și crescut pe malul Nistrului, scăldatul era o bucurie. Știind că e bun la înot, a decis să sară în apă dintr-un copac care creștea chiar pe mal. Nu i s-a părut periculos, mai ales că văzuse și alte persoane făcând același lucru. 

„Nu știam adâncimea apei, iar când am sărit m-am înfipt cu capul în nisip. Deodată, mi-am frânt coloana vertebrală în zona cervicală și m-a paralizat pe loc. Când nu mai puteam ține respirația, am înghițit multă apă și deja corpul meu a fost ridicat la suprafață. Atunci m-au observat prietenii și m-au scos la mal”, își amintește Eugen.

Transportat de urgență la spital, tânărul a intrat direct în sala de operație. Intervenția chirurgicală a durat aproape zece ore. Apoi a stat două săptămâni în comă. „Am conștientizat ce mi s-a întâmplat în prima clipă când mi-am revenit din starea de inconștiență. Eram încă în secția de terapie intensivă. Din cauza traumelor primite nu puteam nici să mă mișc, nici să vorbesc.” 

Mama lui Eugen a reușit să ajungă la spitalul din Sankt Petersburg  la câteva zile după accident. „Nu pot să vă explic în cuvinte ce am simțit atunci. Nu știam prea multe detalii și nu dădeam [la telefon] de nimeni care să-mi explice ce s-a întâmplat. Am avut câteva ore de coșmar până ne-a sunat un prieten de-al lui și ne-a spus că i-au făcut operație și că el trăiește”, povestește printre lacrimi Vera Prini, mama lui Eugen. 

Aproximativ două luni le-a trebuit medicilor din Rusia ca să-l aducă pe Eugen într-o stare în care ar putea fi transportat acasă, în Moldova. Părinții au angajat un medic de la Chișinău care să-i însoțească. „Eram încă conectat la aparate. Riscul era foarte mare. M-o adus cu trenul, la avion nu erau șanse ca eu să supraviețuiesc. Medicii le-au spus rudelor mele că, la presiune înaltă, eu voi muri. Așa că au rezervat un vagon întreg de tren și, sub supravegherea medicului, am ajuns la Chișinău”, spune Eugen. 

Echipajul medical de pe Ambulanță, care au preluat pacientul de pe peronul Gării Feroviare, l-au dus la Institutul de Neurologie și Neurochirurgie din Chișinău. Însă, medicii au refuzat să-l interneze. Cu aceeași situație s-au ciocnit și la alte spitale. „Medicii se uitau la el, apoi la mine și îmi spuneau: Duceți-l acasă și pregătiți-vă de înmormântare. El dacă nu mâine, poimâne va muri”, își amintește Vera Prini, în timp ce își șterge cu dosul palmei obrazul ud.

În cele din urmă, Eugen a fost primit în secția de reanimare a Spitalului raional Criuleni. „Când m-au văzut medicii, au rămas șocați. Nu știau ce să-mi facă. Mi-au spus că nu e de profilul lor așa pacienți. Am stat totuși în spital la Criuleni aproape o săptămână. Până la urmă, șeful spitalului le-a spus părinților: Duceți-l acasă și dați-i vitamine că altceva nu-i mai putem face”, povestește Eugen. 

Un an de zile tânărul a fost complet paralizat. Nu-și putea controla defel corpul. Mișca doar din ochi. Așa a învățat să comunice cu cei dragi. Apoi a început să scoată primele sunete, apoi cuvinte. 

Familia sa a încercat absolut orice este omenește posibil ca să-l aducă pe tânăr în cea mai bună stare posibilă. Au reușit să-l interneze pentru recuperare la Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie. 

„Cineva mi-a recomandat să apelez la doamna Svetlana Hadjiu. E un neurolog foarte bun pentru copii, care a acceptat să vină să ne ajute și pe noi”, a declarat Vera Prini. 

„Am avut rezultate maxim posibile în situația lui, ne spune doctorul habilitat Svetlana Hadjiu. Niciun profesor de la noi nu i-a dat șanse. Printr-o investigație mai avansată s-a observat, însă, că mai există niște terminații nervoase care ar putea fi cât de cât restabilite. A fost o mică șansă să putem avea măcar un rezultat”. Sceptică în privința evoluției stării lui Eugen, Svetlana Hadjiu nu a putut să ofere nicio garanție familiei întrucât „starea băiatului era foarte gravă”.

Pe lângă asta, medicul l-a diagnosticat pe Eugen, „cu o tulburare psihologică”. În acele momente, spune Svetlana Hadjiu, contează foarte mult ca pacientul să fie susținut și încurajat. „A colaborat, i-am explicat că trebuie să muncească asupra sa și nu trebuie să ne dăm bătuți.”

Treceau zile, săptămâni și luni, iar starea lui Eugen rămânea neschimbată. Până într-o bună zi, când i-a cerut mamei sale să-i aducă un măr. Trecuse aproape un an de la accident, iar, în timp ce femeia îi tăia bucăți mici din fruct, băiatul a ridicat mâna, a apucat o bucată și a dus-o la gură. „Nu știam cum să reacționez. A fost, probabil, unul dintre cele mai fericite momente din viață. Am sunat tuturor să spun această veste”, își amintește fericită mama băiatului. 

După mai bine de un an, Eugen a reușit să se ridice din poziția orizontală în poziția de șezut. Au urmat și alte reușite. „Pot să mănânc singur. Parțial fac baie singur. Singur mă bărbieresc”, enumeră tânărul cu mândrie. „Nu știu dacă eu, ca medic, pot să-i spun minune, dar am avut rezultate surprinzătoare. Nimeni nu i-a dat nicio șansă, dar am reușit”, spune Hadjiu. 

Abia în 2013, la doi ani de la accident, Direcția Asistență Socială a raionului Dubăsari a început să-i ofere și asistență psihologică. „Ei veneau o dată pe săptămână și mă întrebau ce mai fac, cum la mine. Nu aveam eu nevoie de ajutorul lor. Eu singur am depășit și m-am resemnat cu această situație. Am făcut cunoștință pe internet cu mulți oameni ca mine și am văzut stilul lor de viață, și cum ei trăiesc. Am văzut multe filmulețe pe internet despre viața persoanelor cu dizabilități și am rămas uimit. Atunci mi-am spus: Dacă ei pot, atunci pot și eu!”, povestește Eugen. 

De cealaltă parte, șeful Direcției Asistență Socială a raionului Dubăsari, Vladimir Vancea, a declarat că starea actuală a tânărului se datorează, în mare parte, și efortului comun al tuturor celor implicați în reabilitarea sa. „Noi am conlucrat cu serviciul psihopedagogic din raion pentru a lucra cu Eugen. De fapt, au fost implicate mai multe servicii. Eficiența unui specialist se apreciază după rezultate, iar dacă avem așa rezultate înseamnă că și psihologii au fost calificați. Este un caz minunat cu rezultate surprinzătoare”, a declarat Vladimir Vancea.

Mama băiatului, însă, nu a beneficiat de nicio consultanță psihologică, deși recunoaște că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi apelat la ajutorul unui specialist. „Nu a mai avut timp de problemele mele. Însă, nu am făcut bine. Am suferit enorm. Toată situația asta m-a distrus. Acum sunt și eu bolnavă și mi-e tare greu”, spune Vera Prini.

Tot în anul 2013, mama tânărului a fost angajată ca asistent personal al fiului său. Pentru această muncă statul oferă, în prezent, un salariu de circa 3.400 de lei. Pensia de invaliditate a lui Eugen, cu toate adaosurile posibile, se ridică la suma de 1.400 de lei. Mai sunt și cele două pensii ale părinților. Acești bani, familia trebuie să îi gestioneze cu maximă prudență. Polița de asigurare acoperă doar o mică parte din tratamentul lui Eugen. „Mergeam de două ori pe an la proceduri de reabilitare care erau acoperite de poliță. Ele erau eficiente, dar nu era suficient. Ca să avem rezultate trebuia să facem mai multe, pe care trebuia să le achităm din banii proprii”, explică mama băiatului.

În mare parte, cheltuielile au stat mereu pe umerii tatălui său Nicolae, care această situație, și la propriu și la figurat, l-a sleit de puteri. „Greu, este puțin spun”, oftează bărbatul. Pentru a face față, Nicolae a fost nevoit să muncească peste hotare aproape non-stop. „Mai toate cheltuielile au fost pe umerii noștri. Trebuia să muncesc zi și noapte”, își amintește bărbatul, acum în vârstă de 67 de ani. 

Familia Prini are o gospodărie mare, cu animale și grădină în care cresc de toate. „Când locuiești la țară, de lucru îți găsești mereu”, spune Nicolae în timp ce spală cu grijă niște cireșe culese din grădină. 

Când a aflat de accidentul lui Eugen,era plecat la muncă la Moscova. Acolo a rămas până în 2016. „Aveam nevoie de bani. Tratamentul era costisitor. Recuperarea necesita bani, iar eu trebuia să acopăr aceste necesități.” De când a venit acasă, Nicolae, un bărbat subțire și josuț, îi înlocuiește în totalitate mâinile și picioarele fiului său. 

Deși fizic, Eugen dădea semne de recuperare impresionante, starea de spirit lăsa de dorit. „Nu vroia să vadă pe nimeni. Nu vroia să iasă nicăieri”, își amintește mama sa. Până în 2014, atunci când sfârșitul tragic al celui mai bun prieten din copilărie l-a făcut să-și revizuiască definitiv atitudinea față de viață. „A murit de cancer. Eu am fost la înmormântare. Atunci a fost un alt moment când am înțeles că viața trebuie acceptată așa cum este. Plus la asta, am văzut și atitudinea prietenilor, care întotdeauna m-au tratat cu respect și cu o anumită normalitate”, spune Eugen. 

Deși își mișcă cu greu mâinile, Eugen împinge roțile înguste și mari ale scaunul cu rotile. Din norii negrii  începe să picure mărunt. „Iar va ploua”, îngână băiatul în timp ce ajunge sub acoperișul din viță de vie din fața casei. 

Casa mare a familiei Prini are un prag masiv din beton. Pentru Eugen ar fi imposibil să treacă de el. Astfel, de câțiva ani, familia locuiește într-un sărăieș alăturat cu câteva odăi, în fața căruia este o grădiniță cu trandafiri și o tufă de Capriori, numită în popor Mâna Maicii Domnului. 

Locuința este adaptată nevoilor lui. Un prag mic, chiar la intrare este singurul impediment care îl încurcă să iasă singur afară. În rest, ușile au fost mărite pentru a permite cu ușurință deplasarea în scaunul cu rotile, pragurile au fost nivelate. În una dintre cele două dormitoare își petrece cel mai mult timpul Eugen. „Îmi place să mă uit la  National Geographic și Discovery. Evident urmăresc uneori și  noutățile, dar numai energie negativă iei de acolo”, povestește Eugen.

Diminețile lui au propria rutină acum. După micul dejun, se apucă de muncă. Deschide cu răbdare calculatorul și, deja, cu o oarecare ușurință intră pe internet. De patru ani activează ca dispecer. E social manager pentru companiile care oferă servicii de transport internațional de pasageri. „S-a început totul de la un vecin de-al meu care avea rută la Moscova. El mi-a propus să-l ajut pentru că nu reușește. Așa am început să-i fac o bază de clienți. Îmi achita câte un mic procent pentru fiecare pasager. Făceam niște bani. După aceea el a sistat ruta și a plecat peste hotare. Eu deja cunoșteam lucrul, așa că am intrat pe internet unde am luat legătura cu mai mulți șoferi, care mi-au propus să lucrez pentru ei.”

Nu este un loc de muncă cu contract, însă Eugen este mulțumit că poate să câștige un ban. Uneori petrece toată ziua în casă, în pat, sau la biroul său improvizat din aceeași cameră dreptunghiulară. Însă, sunt și zile când arde de nerăbdare să vadă cerul, să tragă o gură de aer curat, sau să iasă la o plimbare. 

Când ești țintuit într-un scaun cu rotile, ai tendința de a da înapoi. Vrei să te ascunzi, pentru că îți este rușine și te simți stânjenit. „Am avut momente când vroiam să dispar, dar apropiații m-au ajutat să nu renunț”, spune detașat Eugen în timp ce privește cerul înnorat.

Sănătatea lui Eugen continuă să fie o provocare. Însă nu se dă bătut și încearcă să ia tot ce-i poate oferi viața. Iese la plimbare sau la la frigărui cu prietenii, iar înainte de pandemia mergea și în cluburi la noapte. Din scaunul cu rotile a botezat finuți și a mers la nunțile prietenilor săi. „Mă distrez în felul meu.”

„Am umblat pe la recuperări până în anul 2018. După aceea medicii mi-au zis: Eugen, noi ce am putut face pentru tine am făcut. Mai departe nu are niciun rost. Un chirurg din Israel mi-a spus atunci: Trăiește-ți viața mai departe așa cum este. Nu te aștepta că vei mai putea merge vreodată.” 

Cu câțiva ani în urmă, familia surorii sale i-a făcut cadou un cărucior electric. „Acum pot merge singur până la magazin sau la plimbare în sat”.  Totuși, atât calitatea drumurilor, cât și accesul în instituții, rămâne pentru Eugen o problemă. 

„Dacă ajung până la magazin, mă opresc la prag, strig vânzătoarea care iese și îi spun de ce am nevoie și ea îmi aduce. Chiar dacă am un cărucior cu care m-aș descurca oriunde aș merge, din cauza că nu avem infrastructura dotată corespunzător am mereu nevoie de ajutor”, precizează Eugen, arătând la ulicioara îngustă și plină de găuri. 

____________________________________________________________________________________________________

Potrivit raportului de implementare a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități elaborat de Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale în anul 2020, Republica Moldova este în proces de punere în practică a unui Program Național. Astfel, până în anul 2022, Guvernul ar trebui să „asigure accesibilitatea la infrastructură, la transporturi, la informație și comunicații pentru persoanele cu dizabilități”, care presupune o serie de acțiuni pentru eliminarea barierelor pentru facilitarea participării persoanelor cu dizabilități în diferite domenii ale vieții precum și la sporirea gradului de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități. 

_______________________________________________________________________________________________________

Din cauza infrastructurii a fost nevoit să refuze și un loc de muncă, care i-a fost propus de către asistența socială raională. Pentru a se deplasa la serviciu avea mereu nevoie de o persoană care să-l însoțească. „ Am refuzat”, povestește Eugen. 

„Conlucrăm cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și atunci când există funcții vacante noi încercăm să găsim pe cineva potrivit. Nu-mi mai amintesc exact ce post de muncă vroiam să-i propunem, cert e că dumnealui a refuzat. Noi am angajat atunci, la fel, o persoană cu dizabilități din satul Molovata. Ea lucrează, se descurcă, totul este bine”, a precizat  Vladimir Vancea.

Eugen povestește că niciodată nu s-a simțit discriminat, poate doar neînțeles. Și asta din cauza că societatea noastră încă nu percepe invaliditatea ca o normalitate. „Eu înțeleg că nu pot merge pe picioare, dar asta nu înseamnă că nu pot să duc o viață obișnuită, normală, în limita posibilităților mele. Am fost mai dăunăzi în piață să-mi fac niște cumpărături. Am rugat persoana care mă însoțea să intre în magazin și să-mi cumpere tot ce am nevoie. Cât timp așteptam afară, s-au apropiat câțiva oameni și mi-au întins bani. Credeau că cerșesc. Mi-a fost foarte rușine. La fel pățesc și atunci când mă primblu, oamenii se apropie și vor să-mi dea bani, deși eu nu cer nimic”,  spune emoționat Eugen. 

______________________________________________________________________________________________

Conform datelor statistice ale Ministerului Sănătății Muncii și Protecției Sociale, la 1 ianuarie 2020, în Republica Moldova numărul total al persoanelor cu dizabilităţi constituia 176.100, inclusiv 10.700 copii și reprezintă 5% din populația totală a țării.

 

________________________________________________________________________________________________

Editare – Olga Ceaglei

Foto – Mia Bucătaru și arhiva personală a lui Eugen