Mia BucătaruAstfel, Eugen a ajuns să cunoască destule vieți otrăvite de droguri, alcool și sex comercial. Mulți îl evită. Mulți sunt și cei care îi zâmbesc și îl salută prietenește de cum îi zăresc furgoneta. Unora le vede prăbușirea, altora le aprinde lumina de la capătul tunelului. Cazurile fericite sunt totuși rare, recunoaște bărbatul. Spune că a văzut atâta suferință, degradare și desfrâu că deja nimic nu-l mai poate surprinde.
Eugen lucrează pentru Act for Involvement (AFI), o organizație non-guvernamentală ce se ocupă cu asigurarea accesului la sănătate pentru persoanele aflate în dificultate. Până a lucra pentru această organizație, Eugen și-a dedicat toată viața salvării oamenilor. A lucrat medic în Penitenciarul nr.13, apoi pe ambulanță.
E miercuri dimineața, iar la subsolul unei clădiri din sectorul Botanica, acolo unde își are sediul AFI, Eugen se pregătește pentru o nouă zi de muncă. Își verifică recipientele de colectare a sputei, pentru depistarea tuberculozei, testele pentru detectarea virusului HIV sau sifilisului, prezervativele, absorbantele și câteva zeci de cutii de conserve în sos tomat. De îndată ce își termină cafeaua preparată la aparatul din bucătăria improvizată a oficiului, își trage înapoi masca de protecție pe față, ia de pe masa biroului niște tabele și mape cu foi și iese grăbit. De cum îl vede în stradă, șoferul Ion apasă acceleratorul și pornesc la drum.
Aqua Park-ul vagabond
Prima oprire – o clădire abandonată pe o străduță șerpuită și îngustă a sectorului Botanica. Furgoneta își face loc printre mașini și oprește în fața unei construcții nefinisate și abandonate. Lângă trotuarul din fața clădirii, mai mulți arbori cresc haotic. Ramuri sălbatice răsar direct de la rădăcini. Printre ei, împrăștiat de vânt, mult deșeu: sticle goale de alcool, pungi de polietilenă, cutii de carton care și-au pierdut între timp forma și haine slinoase și ferfelite.
După crengi, lângă intrare, pe un zid din cărămidă roșie care stă să se dărâme, stau abandonate două sticle goale de bere. Ca să intri în curtea clădirii, trebuie să cobori câteva trepte. Mai încolo se întinde piscina imensă cu un pumn de apă murdară amestecată cu ramuri și ambalaje. Alături sunt trambuline și tobogane multicolore. Marginea piscinei, unde ar încăpea tocmai bine șezlonguri și umbrele de soare, e în paragină. În partea stângă a curții, se înalță clădirea cu două etaje și o formă excentrică: o cupolă, terase mari și multe camere spațioase cu pereții plini de graffiti.
Sunt urme clare că locul este locuit de oameni care-și varsă adesea necazul în alcool, la câte sticle goale stau aruncate pe jos. „Probabil s-au trezit și au plecat iar să caute de mâncare și de băut. Așa fac mereu. Stau aici de ceva timp, patru bărbați și o femeie. Ea are HIV, ei, la ultima verificare, nu aveau. Acum cine știe? Cu ceva timp în urmă pe doi i-am dus la spital, le-au venit pozitiv la tuberculoză. Au fugit de acolo. Nu pot fi integrați”, spune Eugen în timp ce inspectează clădirea, sperând să găsească pe cineva, care ar vrea să-și facă un test la tuberculoză. Dă la o parte fâșiile de peliculă neagră prinse peste carcasa din beton a intrărilor, care delimitează spațiile pentru dormitoare. Dincolo, pe jos sunt aranjate doar plapume groase, îmbibate de un miros puternic de urină. Nici urmă de om.
Și la parter, sub acoperișul gri, e amenajat un spațiu care dă semne că ar fi locuit. Pare a fi o bucătărie improvizată. Doi cotileți țin locul unei plite. Alături – o masă acoperită cu o mușama jegoasă pe care stau așezate în teanc niște farfurii. Două scaune de birou uzate sunt aranjate în jurul rămășițelor de foc. La mijloc stau mai multe tigăi goale și înnegrite de funingină. Un dulap mic și îngust, sprijinit de niște bucăți de lemn e pe post de masă. Pe el, mare tărăboi. Într-un colț alăturat – un aparat de narghilea uzat. Pe o sfoară strunită, legată de doi stâlpi groși, sunt înșirate niște haine proaspăt spălate. Jos, pe podea, sunt aruncate haotic mai multe ligheane roșii de plastic și o cadă pentru bebeluși, plină pe jumătate cu zoaie înghețată. Pe două valize mari, una fără fermoar și alta fără roți, sunt aruncate mai multe bulendre urât mirositoare, printre care se ivesc doi căței, vagabonzi și ei. Frigiderul e improvizat dintr-o sacoșă legată la gură într-un nod strâns, agățat de o creangă. Aici sunt păstrate niște ciuperci, două cutii de conserve și un ketchup, unele dintre produse fiind cu termenul expirat.
Eugen parcurge adăpostul ocolind băltoacele transformate într-un patinoar și urcă pe scările laterale la etajul doi. Acolo, pe un perete gri sunt însemnate niște cifre: 15.07.11. Alături – semnul unei iubiri, marcat cu vopsea neagră sub forma unei inimi deformate, în interiorul căreia și-au făcut loc: „ЛЮДА+ЛИСА”.
Nici țipenie de om, doar multe vechituri și gunoi. „Ei mai fug de noi. Ne văd și se ascund. Fug și din spitale. Noi îi ducem, îi internăm, li se dă tratament, dar ei nu rabdă. Se întorc înapoi la vicii”, spune Eugen. Ajuns în furgonetă, apasă pe pulverizatorul dezinfectantului din buzunarul ușii laterale și își freacă atent palmele. „Ce, iar nu i-ați găsit? Acum unde mergem?””, întreabă șoferul. „La Telecentru!”, răspunde calm Eugen în timp ce acesta caută atent în telefon.
Infidelitatea
Furgoneta oprește lângă o piață de pe strada Vasile Dokuceaev, la capătul unei tarabe plină cu legume și fructe exotice. Găsește un loc printre celelalte mașini lăsate la marginea trotuarului și parchează. Eugen scoate din buzunarul gecii telefonul mobil. Apasă pe ultimul contact apelat. „Am ajuns! Te aștept”, anunță scurt și închide fără să schițeze pe față vreo emoție.
S-au scurs câteva minute bune, până când, de după colțul unei clădiri din preajmă și-au făcut apariția două femei trecute de prima tinerețe și un bărbat. Ludmila, de 45 de ani, e îmbrăcată într-o haină de blană de vulpe, lungă până deasupra genunchilor. Părul, la fel roșcat, îl poartă prins la spate. În picioare – cizme negre, lungi, din piele întoarsă și cu puțin toc. Merge la brațul lui Dima, un bărbat cu vreo 15 ani mai tânăr, care îi este concubin. Îi însoțește o femeie de peste 65 de ani, care trage adânc dintr-o țigară. Recunosc cu ușurință furgoneta și se îndreaptă tustrei spre ea, plonjând printre mașini în timp ce traversează strada și se amestecă în mulțimea de pe trotuar.
Recent, Dima a fost eliberat din închisoare, spune Eugen. Și-ar fi înșelat concubina cu o prostituată de stradă. Sexul ar fi fost neprotejat, iar, concubina lui i-a cerut medicului să-i facă testul la HIV. Ludmila zâmbește larg. Odată ajunsă în fața furgonetei trage adânc un ultim fum din țigară, apoi o strivește sub greutatea cizmei. Organismul reacționează încercând să-și elibereze plămânii de fumul toxic. Femeia duce mâna la gură și tușește lung. „Dăm analizele și pentru tuberculoză?”, întreabă Eugen după ce a auzit cum sună plămânii femeii. „Nu, nu. Nu sunt simptome, doar am citit broșura pe care ne-ai dat-o.”
„Bine, bravo. Hai, cine-i primul?”, întreabă medicul în timp ce arată către locul special amenajat pentru recoltarea analizelor, în zona din spate a furgonetei. Fără să stea pe gânduri, Ludmila sare în mașină, trăgând ușa în urma ei. Eugen ia de pe torpedoul mașinii mapa cu foi și o completează în timp ce dincolo, după ușa de metal, Ludmila așteaptă una dintre cele mai importante noutăți din viața sa. Testul autoadministrabil pentru detectarea virusului HIV este asemănător cu un test de sarcină. O liniuță – negativ, două liniuțe – pozitiv. Bucata dreptunghiulară din plastic are un vârf subțire prin care se străpunge suprafața pielii și permite picăturilor de sânge să pătrundă în interiorul său.
Dincolo de ușa de metal se aude un ritm sacadat de lovituri ușoare cu tocul cizmei în podea. Așteptarea rezultatelor pare să fie chinuitoare. Ușa se deschide, Ludmila iese și îl anunță pe Eugen: „Negativ”. Eugen îi întinde un pachet cu absorbante și prezervative. Femeia analizează pachetul și numără prezervativele. Strâmbă din nas: „Data trecută mi-ai dat mai multe. Mai dă-mi”. Și medicul îi mai dădu.
În timp ce Ludmila verifică dacă toate datele completate de Eugen în fișe sunt corecte, cealaltă femeie intră în furgonetă. La scurt timp iese cu zâmbetul larg până la urechi. Îi arată demonstrativ lui Eugen rezultatul și primește în schimb prezervative. Când a venit rândul lui Dima să între în furgonetă, bărbatul a răsuflat ușurat. Era sigur că rezultatul urma să fie negativ. Și avea dreptate!
„În general, anticorpii apar în minim șase săptămâni de la expunerea la virus. Însă sunt și persoane care dezvoltă anticorpi după mai mult de șase luni. Abia atunci virusul poate fi depistat în organism. Noi le explicăm, le dăm și broșuri informative”, spune Eugen în timp ce urcă din nou în mașina care îl va duce în alt capăt de oraș.
***
Când a început să lucreze în echipa mobilă AFI, Eugen era nevoit să cutreiere tot orașul pentru a identifica beneficiarii. Intrau în fiecare clădire abandonată și prin toate locurile lăsate în paragină. Dacă găseau un om al străzii, îl luau repede la întrebări ca să afle în ce locuri se mai adăpostesc tovarășii lui.
„Acum multe construcții au fost privatizate. Vin proprietarii și îi alungă. Este mai greu să-i găsești. Ei fug, se ascund. Este la Rîșcanovca (n.r. sectorul Râșcani al Chișinăului) o clădire, i se spunea Magadan. Acolo se adunau des. Beau, fumau, se drogau. Unii chiar dormeau acolo. La un moment dat clădirea a fost privatizată, iar proprietarul a trimis câțiva băieți să îi alunge. Le-au spus o dată, de două ori și ei tot se adunau acolo. Iar, într-o seară, când au revenit, nu le-a mai vorbit nimeni cu binișor.”
#Бомжи рулят
Furgoneta se poziționează pe prima bandă a carosabilului așteptând să se schimbe culoarea roșie a semaforului. La verde va vira la dreapta și va intra în curtea din spate a unei construcții abandonate de pe strada Cuza Vodă, din sectorul Botanica. Gardul de tablă argintie are o trecătoare, atât cât să încapă silueta unui om. E ora amiezii, iar strada e plină ochi.
Eugen coboară din mașină și pășește domol de-a lungul gardului, până la trecătoarea. Bagă capul prin crăpătură și cercetează teritoriul. Se apleacă și pășește în curte cu o mare ezitare. Dincolo, pe pământul rece stau mormane de gunoi. Curtea e plină de uscături, tufari și plante cățărătoare ce se întind până la al doilea etaj al clădirii. De cum urci scările înguste, îți sare în ochi o inscripție cu vopsea roșie pe un perete gri: „#Бомжи рулят” ( din rusă: #Boschetarii conduc).
Clădirea este, de fapt, un teatru abandonat, cu hol mare, o scenă și numeroase camere în culise. Sala de concerte imensă se întinde chiar de la intrarea în clădire. Pereții reci din beton sunt plini de înscripții: nume, versuri, cifre, desene și cuvinte necenzurate. Pe jos e plin de gunoi. Nu îl poți evita. Podeaua s-a transformat într-o toaletă publică. Chiar dacă înghețul a neutralizat puțin din mirosul de urină și fecale, e totuși imposibil să înaintezi fără să nu-ți acoperi nasul.
La subsol sunt numeroase odăi, situate pe de-o parte și cealaltă a coridorului lung. E întuneric, rece și o liniște înfricoșătoare. Eugen scoate telefonul din buzunar și pornește lanterna cu care-și luminează calea. Pășește încet inspectând fiecare încăpere. Din fiecare colț miroase a moarte: seringi, pastile, pâine și fecale. În unele camere, dosite după blocurile de calcar, stau aruncate pe jos mai multe plapume groase și murdare. În unele locuri găsești câte un obiect nespecific locului. De exemplu,într-o cameră mică cât spațiul unei debarale sau băi, stau rămășițele arse ale unui fotoliu din care a rămas doar carcasa de lemn. Se pare că cineva a cărat fotoliul de pe la vreun tomberon. L-a târât până jos și, mai apoi, a reușit să-i de-a și foc.
„Frigul le este cel mai mare dușman. Pe unii îi găsesc poliția și îi duc la Haltei. ( Centrul de găzduire și orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil de pe strada Haltei din Chișinău – n.r.). Însă, aici, stau foarte mulți dependenți de droguri. Îi găsim foarte greu. Și e foarte periculos. De la ei te poți aștepta la orice”, explică Eugen. Se oprește în fața unei camere luminoase cu teracota distrusă și cu ferestre de termopan cu geamurile sparte. Acolo, pe podea, pare să fie amenajat locul de joacă a vreunui copil. O carte colorată și jerpelită e deschisă la o pagină cu abecedar. Alături stă aruncat un urs de pluș mic și soios și mai multe piese de lego. Prin unghere se zăresc mai multe borcane cu mâncare pentru bebeluși. Camera miroase îngrozitor.
Medicul înaintează încet. Se oprește periodic, stă nemișcat câteva clipe fără să scoată un sunet, în speranța că va a auzi un glas, o răsuflare. Nimic! „E foarte greu să-i supraveghezi. Mulți mor, alții le iau locul în stradă”, spune Eugen. Printre zidurile reci de beton și gunoaie mișună doar șobolanii.
Astfel arată, astăzi, Teatrului Dramatic de Stat pentru Tineret „S Ulițî Roz”. Clădirea nefinisată a fost transmisă încă din anul 2008, cu titlul gratuit, din proprietatea municipiului Chișinău în proprietatea publică a statului, în gestiunea Ministerului Culturii și Turismului de pe atunci. Visul regizorului Iurie Harmelin, care a decedat la începutul lunii august curent și a cărui nume ar urma să-l poarte teatrul, a fost finalizarea acestei construcții. Harmelin a fost fondatorul și conducătorul artistic al teatrului. În numeroasele sale interviuri, acesta menționa că lucrările construcției, care trebuiau finanțate de stat au fost executate doar în proporție de 70%. Iar, începând cu anul 2009, bugetul de stat a încetat să aloce fonduri, iar șantierul a fost înghețat.
„Mai dă-mi!”
Furgoneta gonește pe strada Grădina Botanică și o cotește la stânga pe Calea Basarabiei. Strada e aproape goală, iar mașina poate înainta cu ușurință. Pe acostament, în șir indian stau parcate mașinile de mare tonaj și camioane. E o zonă industrială și e destul de vestită din mai multe motive. „Îmi pare că e prea dimineață Jănea, nu cred să fi ieșit ele”, spune șoferul, inspectând locul cu privirea. Peste câțiva metri, însă, frânează atent și trage volanul spre marginea drumului.
Eugen deschide ușa și iese în stradă. În timp ce scoate mai multe pachete de prezervative dintr-o cutie de carton, depozitată în spatele furgonetei, dintre copacii de alături se apropiase o femeie tinerică. „Noroc!”, salută aceasta medicul, în timp ce pășește agale cu mâinile în buzunarul gecii albe. Deși e iarnă și e destul de frig, femeia pare subțire îmbrăcată. E clar că îl cunoaște pe Eugen. Știe că este de la o organizație și că îi va da prezervative. „Mai dă-mi, ce așa puține!”, strâmbă din nas femeia. „Le consultăm, le informăm, le luăm analize. Colaborează cu noi”, spune Eugen.
Ea e una dintre femeile ce practică sexul comercial. Aici, de-a lungul șoselei se păstrează cu sfințenie niște legi nescrise. „Nu au voie să micșoreze prețul stabilit. Nu au voie să ocupe locul alteia…”.
Practicarea prostituției în țara noastră se amendează, conform Codului Contravențional, cu amendă de la 1.800 la 2.400 de lei sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore. Datele colectate de AFI sunt confidențiale și relațiile se construiesc pe încredere. Rolul organizației este de a asigura acces la sănătate pentru persoanele în dificultate. Chiar și așa, fenomenul de pe Calea Basarabiei este bine cunoscut de oamenii legii, care efectuează des razii și amendează lucrătoarele sexuale.
Furgoneta își continuă drumul de-a lungul străzii. De departe se zărește silueta unei domnișoare aplecată la fereastra unei mașini. Atât Eugen cât și șoferul o recunosc. Încetinesc, apoi opresc la câțiva metri distanță. Fata îi observă, se îndreaptă și îi face semn șoferului să aștepte. Se apropie grăbită de furgonetă. Pare o copilă, măruntă, frumoasă foc, trasă prin inel.
„Ne-a spus că are 18 ani”, spune medicul în timp ce-i pregătește pachetul cu contraceptive. „Nu, nu așa puține!”, spune fata. „Ehee, câte prezervative ți-am dat, trebuia să ai trei case în centrul Chișinăului. Unde-s ele?”, îi răspunde glumind Eugen în timp ce îi mai întinde câteva pachete. „Mulțumesc, la revedere!”, se întoarce și pleacă grăbită. „Cu cât sunt mai tinerele și mai plăcute cu atât mai mulți clienți au. Ea lucrează mai în toată ziua. De fiecare dată o găsesc aici”, povestește Eugen, iar furgoneta își continuă drumul.
Din depărtare, o femeie ce se plimbă pe marginea drumului, ridica mâna la cap și salută soldățește. Ea e Valea. De curând a fost depistată cu HIV și sifilis. A fugit din spital, iar Eugen încearcă să o convingă să-și ia pastilele. „O să-ți cadă nasul”, îi zice mai în glumă mai în serios.
La câțiva pași, pe o bancă amenajată la marginea drumului, o altă femeie tortoșică, cu basma multicoloră cu aplicații florale, înmoaie o bucată de pâine într-un borcan în timp ce mestecă plictisită. Observă furgoneta medicului și îi zbughește în întâmpinare. Practică și ea prostituția. În fiecare zi face naveta din suburbie. Lucrează de dimineață câteva ore, iar seara se întoarce la familie și copii. Povestește că are de terminat casa și e nevoită să muncească. De bine, de rău, are zile când poate face în jur de o mie de lei. Însă, sunt și zile când se întoarce seara acasă cu buzunarele goale. În sat, toți o știu de gospodină, o soție iubitoare și o mamă bună.
„Lucra aici o femei ce cunoștea la perfecție câteva limbi: rusa, araba, italiana, engleza, germana. A fost prin toată lumea. Aici lucrează diferite femei. O perioadă stăteau împreună mama și fiica. Ea avea vreo 20 și ceva, iar maică-sa vreo 45. Acum au dispărut. Știe și poliția de ele. Le amendează periodic. Unele dispar pe o vreme, apoi iar apar”, spune Eugen în timp ce continuă să caute cu privirea siluete cunoscute pe marginea șoselei.
Lângă o spălătorie auto, pe trotuar, împopoțonate ca un pom de Crăciun, stau două femei trăgând din țigări subțiri. „Cazacele”, anunță șoferul. Femeile au trăsături asiatice: ochi înguști, sprâncene subțiri și obraji rotofei. Medicul înșfacă mapa de pe torpedoul mașinii și le iese în întâmpinare. Le dă și lor, pe rând, prezervative. Și de data asta se lasă cu rugăminți: „Mai dă-mi!”. Una dintre ele se întoarce și pleacă. Cea de-a doua rămâne lângă furgonetă, vizibil emoționată. Medicul are să-i dea rezultatele unor analize. Femeia bagă contraceptivele în poșetă și își freacă mâinile în așteptare. E totul în regulă, iar fericirea i se citește pe zâmbetul larg. Mulțumește politicos și pleacă.
Furgoneta a virat la sensul giratoriu și s-a întors pe cealaltă parte a carosabilului. Eugen a mai împărțit câteva pachete cu prezervative. De fiecare dată i se repeta: „De ce atât de puține. Mai dă-mi”.
Gruzinul
Gruzinul e un boschetar bătrân care trăiește lângă un tomberon de pe strada Nicolae Dimo din sectorul Râșcani al capitalei. Afară, în văzul tuturor. Bordura de beton de alături, unde de obicei odihnea bărbatul, de această dată este goală.
„A fost aseară o bătaie mare și pe Andriuha l-au dus la spital”, îl lămurește pe Eugen un alt camarad de-al Gruzinului, în timp ce scotocește prin tomberon în căutare de sticle goale. În schimbul unei conserve, bărbatul acceptă să-și facă testul la tuberculoză, însă, nu înainte de a scoate din geantă o sticlă de Vodka pe jumătate plină și un păhărel mic. „Să se rupă mai bine”, explică boschetarul în timp ce dă peste cap paharul cu tărie.
„Mă uit după simptome. Dacă tușește și e slăbit, îl rog să-mi dea produs pentru analize. După care duc analizele la policlinică. Dacă se confirmă, venim și îi ducem la spital pentru tratament, care poate dura șase luni sau chiar un an. După externare, ei trebuie să continuie tratamentul, însă revin în acest mediu și nu o mai fac. Atunci noi luăm pastilele de la policlinică și le aducem lor, pe unde se află: clădiri abandonate, canale sau gunoiști. Îi punem să le ia în prezența noastră”, povestește Eugen.
În scurt timp, mai mulți bărbați, îmbrăcați modest, își făcură prezența. Eugen îi întreabă pe toți dacă au aflat ceva de Gruzin. Le propune și lor să-și facă analizele. Pentru o conservă cu ton bărbații fac tot ce le cere medicul. Astfel, Eugen reușește să prevină câtuși de puțin răspândirea tuberculozei.
„Înainte dormeau chiar la gunoiște. Dădeau tomberoanele la o parte și își așterneau plapume pe jos. Făceau mare tărăboi. Oamenii îi alungă, ei revin înapoi. Unde să se ducă? O vreme le punea cineva la tomberoane niște sticle cu băutură. Iar ei, dacă majoritatea consumă alcool, beau tot. Nu știu ce era în băutura ceea, dar îi găseam pe urmă câte unu, doi… ”, își amintește medicul.
Când să pornească din nou la drum, Eugen îl zărește pe Gruzin de departe, pășind moale. E bărbierit, aranjat și poartă haine curate. Eugen pare să se bucure de revedere. Gruzinul e mai mult un bătrân decât un bărbat. Arată obosit și își târâie cu greu corpul subțire. A venit în Republica Moldova cu mulți ani în urmă. A făcut aici armata, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit, chiar dacă acasă, în Georgia, avea deja o familie. Cu timpul a început să consume alcool. Asta l-a și prăbușit. Are câțiva ani de când a rămas fără adăpost. Un străin! Cei câțiva tovarăși de necaz, împreună cu autoritățile municipale care l-au ajutat și la perfectarea actelor de identitate, au încercat să-i caute familia din Georgia. „M-au dat la Жди Меня (n.r. o emisiune din Federația Rusă)”, spune bărbatul. L-ar fi găsit atunci pe primul său fecior pe care bărbatul l-a abandonat când acesta era încă un bebeluș. Au trecut câțiva ani de când l-au pus pe sticlă, însă niciun semn de la fiu.
Gruzinul și alți tovarăși de stradă de-al lui au câteva zile de când nu dorm în aer liber. Se adăpostesc în apartamentul unui bătrân care a decedat recent. Nimeni nu a venit să verifice locuința, așa că bărbații și-au găsit, în sfârșit, un loc călduț. E o cameră mică și prăfuită dintr-un cămin vechi și jegos, dar, e mult mai bine decât afară.
***
În capitală, autoritatea ce dirijează sistemul de servicii sociale este Direcția generală asistenţă socială și sănătate a Primăriei municipiului Chișinău. În subordinea acesteia este și Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil, care potrivit directorul interimar al instituției, Veaceslav Macovei, la moment, adăpostește 80 de oameni fără adăpost. Când e cald, instituția activează doar pe timp de noapte. Când e frig, însă, e deschis non-stop. Pe tot parcursul anului 2020 aici s-au adăpostit periodic circa 266 de persoane. Care este numărul celor care rămân în stradă sau care ar fi numărul total al persoanelor fără adăpost din Chișinău, nimeni nu știe cu exactitate.
„Beneficiarilor li se acordă asistență medicală, asistență socială și juridică. Li se dă loc de dormit, hrană caldă de trei ori pe zi. Beneficiază de blocuri sanitare și de alte obiecte de igienă de care au nevoie”, declară Veaceslav Macovei, care spune că nu-i poate ajuta pe cei care nu vin să ceară adăpost.
Şefa secţiei monitorizare, evaluare şi planificare strategică din cadrul Direcției generală asistenţă socială și sănătate a primăriei municipiului Chișinău, Marina Buga, spune că periodic se organizează razii de identificare și informare a oamenilor străzilor prin tot orașul.
„Noi colaborăm cu Inspectoratul de Poliție din municipiul Chișinău, la nevoie cu Direcția pentru Ocuparea pentru Forței de Muncă, cu diferite instituții comunitare dar și organizații de binefacere. Mergem în teren, identificăm persoanele fără adăpost și încercăm să lucrăm cu ele. Dacă doresc, și doar cu acordul lor, îi ducem la Centru. Am avut foarte multe cazuri când oamenii legii îi aduceau la Centru, iar ei când coborau din mașină o luau la fugă. Nu vor să se conformeze cu regulile impuse în instituție”, menționează Marina Buga.
Totodată, sunt mai multe organizații de binefacere, instituții religioase sau chiar persoane fizice care oferă ajutor oamenilor străzii, dar și altor grupuri de persoane aflate în dificultate. Despre asta ne-o spun chiar ei, dacă îi găsești prin canale, pe sub poduri, prin clădiri abandonate sau sub cerul liber, indiferent de anotimp.
„Înainte veneau voluntarii și ne aduceau ajutoare. Unii ne hrăneau, alții mi-au cumpărat chiar și medicamente odată. Acum, de când cu virusul ăsta nu le mai dă voie. Bine măcar că ne hrănește aici la biserică”, spune Elena, o femeie pe care am întâlnit-o, într-o zi de duminică. într-o locuință improvizată într-o gură de canal din sectorul Sculeni. După ce își îndesește căciula pe frunte, femeia lasă în urma locuința urât mirositoare și pornește agale către biserică. E trecut de ora liturghiei. Deci, în curând i se va servi masa, probabil singura pe ziua de azi.
***
Editare – Olga Ceaglei
Foto – Mia Bucătaru