Polina CupceaGara feroviară din Chișinău e liniștită în seara Crăciunului pe stil vechi. Singurele zgomote – larme de copii și câteva pufăituri trase de trenul Chișinău–Kiev, care numără 10 vagoane albastre tăiate la mijloc de o linie galbenă.
„Stimați călători, ocupați locurile în vagoane. De pe linia 3 pornește Chișinău-Kiev”, se aude clar, din megafon, o voce feminină.
Vreo doi călători rătăciți, cu căței parfumați în brațe și urmați de geamantane masive, urcă înaintea conductoarelor, care stau, ca niște soldați, aproape la fiecare scară. Drepte, nemișcate, zvelte, îmbrăcate ca niște profesoare – cu fuste creion până la genunchi, sacouri turnate până la șolduri și cu lanterne orbitoare în mâini.
Roțile pornesc sacadat pe șine, iar elegantele însoțitoare, proptite pe scările trenului, și-au tras cușmele rusești pe ceafă și luminează cu lanternele din mersul legănat al convoiului de vagoane.
Peronul se pustiește cât ai clipi, așteptându-și ultimii călători din această seară.
⁃ Încă unul și gata! Ungheniul! anunță o blondă îmbrăcată într-o pufoaică albastră, inscripționată cu CFM pe spate.
Traversează două linii de cale ferată și se salută prietenos cu câțiva colegi, muncitori și ei la Calea Ferată. Cu torbele alături, aceștia au ocupat niște scaune din lemn pe peron. În așteptarea ultimului tren, vorbesc și ei despre scumpiri prea mari și sărbători prea multe.
Gara Chișinău e luminată abundent. Ceasul arată încă 10 minute până la ora 18:00. Urnele, aranjate în culorile tricolorului, așteaptă parcă să se termine toată vânzoleala de pe peron ca să poată răsufla ușurate de sub greutatea gunoiului nesortat.
Câteva femei încotoșmănate, cu sacoșe burdușite într-o mână și sticle din plastic goale de 3 litri în altă mână, ies pe ușa gării. Se poziționează lângă scaunele maro și sporovăiesc despre graficele de muncă și zilele libere care le-au fost acordate.
Se adună în grupușoare. Femei la femei și bărbați la bărbați. Tineri la tineri și familii la familii. Cei singuratici stau cu nasurile în telefoane.
Pe linia trei își face apariția un tren cu patru vagoane. Jumătate e vopsit în roșu, cealaltă jumătate e galben. Vopseaua de pe el e scorojită, iar pe alocuri s-a umflat, semănând cu un bolnav de ciumă bubonică.
Pe trecerile de pe linii, niște podețe din lemn, unsoarea groasă și neagră stă la pânda papucilor cu talpa lunecoasă.
– Aici tot e mazută, bombănește supărată prima femeie care se îndreaptă spre tren, după ce și-a pierdut echilibrul pentru câteva secunde.
Oamenii de pe peron, vreo 30 la număr, o urmează ca pe Iisus. Apoi, majoritatea se despart în două rânduri, ca Marea Roșie despicată de Moise. O parte aleargă spre primul vagon, cealaltă parte – spre ultimul. La mijloc rămân doar două femei, din cele cu torbele, un bărbat turmentat și două tinere.
Megafonul roagă pasagerii pentru ultima oară să urce în trenul Chișinău- Ungheni. Scrâșnind din toate încheieturile, nămila veche și ruginită pornește zăngănind. Ai impresia că încă un pic și se dezambalează pe șine.
În vagonul doi, jumătate din becuri nu funcționează. De fapt, ca și în celelalte. Iar cele care totuși funcționează aruncă o lumină chioară. Atât cât să vezi băncile reci din lemn și ferestrele murdare, ceea ce face ca interiorul să pară și mai jegos decât este. Pereții verzi sunt căptușiți cu plastic, iar ramele ferestrelor din lemn sunt prinse în șuruburi.
Dacă nu ar fi cele 15 opriri, trenul ar face vreo două ore și jumătate până în Ungheni. Dar așa, viața pe șine i se prelungește cu încă 40 de minute. În total, 3 ore și 10 minute. 3 ore și 10 minute de frig.
Cele două femei cu torbele s-au cuibărit într-un colț al vagonului. Angela e din Bumbăta, Ungheni, și pare mai în vârstă, iar Nastia e din Sipoteni, Călărași, și pare mai tinerică. Ambele lucrează la CFM. Și-au tras mânecile peste mâini, și-au afundat gâtul în gulerele scurtelor pufoase, iar pe genunchi și-au aruncat șaluri groase de lână.
– Primul și ultimul vagon se încălzesc, dar sunt mai gălăgioase, așa că mai bine stau aici, în frig, explică Nastia despre decizia luată de a alege vagonul doi.
Nu doar frigul le nemulțumește pe cele două femei, ci și salariile care nu s-au dat de jumătate de an. Azi-mâine ar trebui să le facă transferul abia pentru luna iulie a anului trecut.
– Nu am avut așa ceva demult. La cât e de mică leafa, nici pe aceea nu ne-o dau. Parcă se mai stabilizase situația, dar văd că nu pe mult timp, oftează Angela.
Primesc aproape 5 000 de lei, adică 250 euro, pentru 15 zile de spălat și curățat gara. În sate nu e de lucru, așa că se bucură și de acest salariu mizer.
– De-am ne-am obișnuit și cu bănuții aceștia, numai să ni-i dea la timp, se văicără femeile, deși recunosc, cu un zâmbet timid, că și-ar dori un salariu dublu.
– Să te duci în altă parte nici sănătatea nu permite, nici anii nu-s aceeași, se scuză lucrătoarele de la CFM.
– Sunt familii în care lucrează ambii la CFM și acolo le e mai greu decât nouă, se mângâie Angela prin comparația necazurilor ei cu ale celor și mai necăjiți.
Angela, când o ajunge cuțitul la os, iar găinile nu se mai ouă, împrumută din pensia maică-sii de 84 de ani.
– Slavă Domnului că e sănătoasă. Mi-i rușine să cer bani la anii mei, dar nu am încotro. Soțul e decedat de doi ani și puteam supraviețui din pensia lui de invalid, dacă se reținea salariul meu, povestește Angela, care, la abia 52 de ani împliniți, pare mai în vârstă.
Așa că, atunci când primesc bănuții pe card, economisesc la greu și pun deoparte cât pot, spune Nastia. Facturile sunt cele mai importante, că pentru mâncare apelează la grădina cultivată cu cartofi, roșii, fasole.
– Ei, dar oricum trebuie de cumpărat tot – orez, macaroane, hrișcă. Chiar și aratul, cultivatul, semănatul, tot plătim. Așa că cruțăm fiecare leu. Când primim salariul, nu-l cheltuim pe tot, continuă femeia, a căror copii muncesc în Europa, pentru un trai mai bun și diferit de-al ei, pentru că „aici nu e chip”.
Plătesc cu mult zbucium pentru această leafă. Nastia se trezește pe la patru de 18 ani. Pentru că la 4:40 să iasă din casă și să meargă 40 de minute pe jos, ca la 5:20 să fie în gara de la Sipoteni.
– Sunt care merg și 5 kilometri pe jos, dacă trăiesc în capătul cela de sat. Și sunt nevoiți să se trezească și la trei, afirmă Nastia picurând și cu nasul lăsat în piept. E ruptă de oboseală.
– Asta e chinul lui Dumnezeu. Ninge, plouă, nu avem încotro. De sus nu cade nimic gratis, iar greutățile o să fie mai mari și dureroase cu scumpirile la lumină și căldură, o completează Angela.
Angela, la rândul ei, tot la patru se trezește, chiar dacă are de mers vreo 10 minute pe jos, fiindcă trenul ajunge în gara de la Bumbăta la 4:33. În schimb, are de străbătut o pădurice sălbatică și deasă care desparte satul de linia de tren.
– Ei, nu mă tem. Mă tem, dar mă las și eu în voia Domnului. Puterea lui e mare și are grijă de toți, explică femeia care, de 28 de ani, face naveta la două zile a câte două: Chișinău–Bumbăta seara și Bumbăta–Chișinău dimineața.
***
Huruitul trenului crapă timpanele.
Lumina chioară obosesc ochii.
Frigul zdrobește oasele.
Oamenii moțăie pe scaune.
Aproape de Ghidighici, ușile vagonului se deschid, iar Nelu, un bărbat de vreo 50 de ani cu șapcă pe ochi și cu un echipament de casă și control după el, verifică fiecare suflare dacă are sau nu bilet de călătorie.
Cetățeanul turmentat simte pericolul și pornește agale spre ieșirea din vagon. Nelu îl înhață din spate cu câteva vorbe de duh chiar în coridorul dintre vagoane, acolo unde vântul urlă ca un apucat printre metalele uzate.
– Scoate bănuți, lei. Tot ce ai acolo, tot scoate, strigă Nelu.
– Scuzați-mă, vă rog, îi răspunde bărbatul îmbrăcat în geacă de piele și cu părul grizonat, dându-i de înțeles că nu i-a mai rămas bani și pentru bilet.
– E beat, așa-i? întreabă Nastea bănuitor.
– Dă-te jos. Ruliu!(Marș! – n.r.) îi strigă și mai tare Nelu.
Bărbatul bâiguie că trebuie să ajungă tocmai la Călărași. Se clatină mai abitir ca vagoanele și când, în gară, ușile la tren se deschid, e cât pe ce să cadă.
Nelu îl probozește și mai aspru.
– Stai, că nu e Călărașul! Acuși îi mai cădea din tren. Treci în vagon. O să fac păcate numai cu tine.
Femeile urmăresc scena consternate. Țâțâie speriate să nu se întâmple vreo tragedie. Ambii bărbați revin în vagon, iar Nelu nu se lasă păgubaș și îi aruncă aspru vorbele peste umăr:
– Azi e Crăciunul, dar la Călărași cobori. Să nu umblu din urma ta, ca să te dau jos.
Și totul revine la normal: frigul și piroteala, scrâșnetul și vacarmul metalelor.
Fiarele trenului răcnesc una la alta din rărunchii garniturii. Parcă s-au pus pe ceartă. Angela și-a înfășurat și mai strâns picioarele cu pătura de lână. Dă să ațipească cu mâinile căuș în poală, dar Nelu se așază lângă ele, după ce a verificat și primul vagon, în care s-au ascuns mai toți călătorii.
– Lumea circulă cu trenul că e mai ieftin. Decât să dai 100 lei până la Călărași și înapoi, mai bine dai de 3 ori mai puțin cu trenul, le ațâță la vorbă pe cele două femei.
– Se deprinde omul cu toate, filozofează una dintre angajatele CFM.
– De sărbători e puțină lume, dar sunt zile când stăm și în picioare, aruncă vorbe piezișe, printre reprize scurte de somn, Nastia, care ține isonul conversației pe jumătate adormită.
– Și eu, anul acesta, numai de sărbători nimeresc la lucru, se plânge Nelu celor două femei.
– Ai mâncat de mititel, râd femeile.
– Ei, lasă, strâmbă bărbatul din nas la gluma lor.
Apoi Nelu le povestește cum și-a luat apartament în Chișinău din banii adunați în Federația Rusă, unde și-a îngropat opt ani din viață pentru 8 000 de dolari. A plecat exact când Moldova și-a declarat independența, iar raketul făcea legea în țară. Propriul apartament îl salvează, astăzi, oarecum, de salariul care nu l-a văzut și el din iulie, fiindcă nu mai dă un pumn de bani și pentru chirie, ci doar pentru comunale.
După ce a înfulecat o mandarină, iar Angela a ros un codru de pâine pe care l-a rumegat ca pe nafura de la biserică – cu atenție și smerenie, le mai roagă stăruitor pe cele două femei să aibă grijă de cetățean, ca să coboare la Călărași. El se retrage în primul vagon. Frigul l-a pătruns de-a binelea.
Trenul aleargă moșnegește, luminând în calea sa dealurile negricioase și tufarii sălbatici de pe acostament, care-l plesnesc cu putere peste burtă. Aleargă paralel cu șoseaua națională. La viteze mai mari și curbe periculoase, ușile din tren zboară și ele. Se deschid în lături până și cele din afară, de parcă sunt posedate de puteri paranormale. Locomotivei puțin îi pasă de dansul ușilor dirijate ca de strigoi și fantome, continuând să hârșâie și să scrâșnească din toate încheieturile. Mușcă cu dinții ca de fierăstrău de șinele lucioase, producând sunete asurzitoare. Deși pare morocănos, cu peste 60 de ani adunați în garnitură, zgomotul pe care-l produce bătrânul te năucește.
Bărbatul turmentat iarăși se ridică. O nouă încercare de a coborî, dar e Strășeni, nu Călărași. Se potolește. Din gara negricioasă și timidă de la Bucovăț, urcă un cuplu. Ușa se dă în lături și în vagon intră aceiași oameni cu aceleași fețe obosite, posomorâte, sfărâmate de griji.
Frigul se simte și mai tare, mai ales la genunchi și spate. Nastia a adormit cu capul în propria poală. La Călărași, cetățeanul turmentat dispare din peisaj fără să fie rugat, iar Nastia se trezește brusc și își pregătește gențile. Aruncă o privire printre perdelele întunericului trase la geam. Își face socotelile și pornește cătinel în coridorul întunecat, îndreptându-și căciula. Alături de ea, la Sipoteni, cobor aproape toți pasagerii. Niște becuri LED de la câțiva stâlpi dau de înțeles că aici e gara.
Angela o petrece cu privirea, după care își pregătește și ea torbele. Pornește lanterna telefonului. Dimineață, când a luat trenul, a avut norocul să fie însoțită de un consătean. Însă acum e singură. Își înfige ochii în beznă, de parcă ar caută o cale să ajungă acasă fără să treacă prin păduricea sălbatică.
Se alină cu gândul că mâine, a doua zi de Crăciun, îi vor veni neamurile și vor sărbători Nașterea Domnului, pe care ar fi trebuit să o serbeze astăzi. Copii nu are. Iar după moartea soțului, singurătatea îi țiuie în urechi ca un radio stricat.
– Dar așa ne e lucrul. Plus că, la sărbători, dacă nimerești, se plătește dublu.
La Bumbăta, Angela coboară din tren și o apucă cu pași rapizi, mâncând pământul. Întunericul a pus stăpânire nu doar pe pădurice, dar și pe femeie. Numai lanterna telefonului se zărește pe poteca care duce până în vârf de deal.
În compartimentul nostru rămân doar eu. Nu mai simt frigul. Sunt înțepenită. Privesc cu jind în primul vagon, a cărui ușă când se închide, când se deschide fantomatic. Într-adevăr, de-acolo răzbate mult zgomot, dar și mult cald. Atât de cald, că cei vreo cinci oameni stau dezbrăcați de pufoaice și butonează pe telefon. Dar nu mă încumet. Mai am doar o stație până la Ungheni.
.
***
Cocoșii cântă necontenit în depărtare. E un măcel al cucurigărilor descântate de puterea nopții. Câinii latră și ei ca niște amețiți. Nu prea vor să lase garda jos în fața vocilor gâtuite.
La câțiva metri de intrarea în Gara feroviară Ungheni, pe la 3:20, se aude un huruit nădușit. Bătrânul tren Ungheni–Chișinău se mișcă greoi, împrăștiind lumini diafane în întunericul de mormânt. Până să ajungă la ușa Gării, pufăie și scoate pe hogeac aburi transparenți.
Doi bărbați turmentați fac gimnastică chiar pe peron. Râd, se dau unul pe spatele celuilalt, înjură și cotcodăcesc glume vulgare. O femeie încearcă să le țină isonul. Le cumpără cafea de la un aparat din holul gării.
– Na, ține. E americano!
– Eh, să vezi ce o s-o încurc eu cu americanul ăsta al tău, râde înfundat și horcăit unul dintre ei.
Nelu își face apariția în holul gării. Îi oprește pe toți care trec pe lângă el și îi îndeamnă să cumpere bilet. Amuzat, cetățeanul cu gluma americană se apropie de Nelu.
– Un bilet până la Chișinău!
– Facem, care-i problema!
– Da’ nu fac eu probleme. Oleacă să mă scuzați, îi răspunde bărbatul și pufnește în râs.
O femeie voluptoasă se plimbă încolo și încoace pe peronul gării sugrumat de lumina opace a nopții și verifică biletele. Apostrofează un tânăr să-și ia bilet, apoi mai pune câteva întrebări unor bărbați îmbrăcați în uniforme CFM ce târâie după iei niște cărucioare vechi. Par niște umbre în care viața abia mai pâlpâie: slabi ca niște țâri, cu rame groase de ochelari, cu obrajii scofâlciți și ridați. Și care târșâiesc agale după ei picioarele de bătrânețe.
La 3:56 trenul ticăie ca un ceas cu picioare așezat pe comodă. Urcăm câțiva oameni de la Ungheni. Cetățenii turmentați se îmbrățișează, prinși toți trei într-o horă, și nu se lasă despărțiți. Apoi se cocoață în primul vagon. Eu în ultimul. Știu deja ce te așteaptă în doi și trei.
Huruitul roților se transformă în motor de tractor. I se alătură și scrâșnetul sinistru de fier și zăngănitul tablei. Satele abia de se văd din întuneric. E beznă. Poți s-o tai felii, atât e de groasă. Cei câțiva stâlpi leșinați, care apar în apropierea unor stații de tren, nu îmbunătățesc cu nimic situația obscură. Doar benzinăriile mai păstrează un iz de civilizație.
Ultimul vagon, care promite căldură ca pe lejanca bunicilor, încă nu s-a încălzit. Frigul pătrunde până la oase. La 2 grade, mâinile îngheață și roșesc. Îngheață și fesele, chiar dacă îți pui sub ele căciula sau fularul.
Tânărul ghidat de femeia voluptoasă a urcat și el în ultimul vagon, alături de un domn cu mustață. Mirosul abundent de praf și motorină îți ustură gâtlejul. Frigul încă nu ne-a părăsit.
Peste 25 de minute ajungem în Pîrlița. Trenul vechi se umple cu fețe obosite. Viețile lor par asemănătoare cu cea a trenului Ungheni– Chișinău – sărăcăcioasă și fără prea multe schimbări în viitorul apropiat. Mulți dintre ei nu-și permit luxul unui alt tip de transport, fie și public. La tren plătesc de trei ori mai puțin decât la microbuzele de rută. Adică își păstrează 90% din salariul de gardian, infirmieră, bucătăreasă sau vânzătoare.
La microbuz ar trebui să dea o pătrime din leafă. Și pentru pătrimea asta, care în fond însumează doar câteva sute de lei, se trezesc cu noaptea în cap. Își fac un ceai sau o cafea, trag alene scurtele și pufoaicele pe ei și ies adormiți din case. Încet, ca să nu-i audă ceilalți membri ai familiei.
Iar ca să ajungă la stațiile de tren, unele dintre care sunt mai mult niște improvizații sau seamănă cu grajduri: fără acoperiș, cu pereții mâncați ca de carii, mai fac pe deasupra și câte 40 sau chiar 60 de minute de mers pe jos.
Oboseala li s-a cuibărit în cearcănele de sub ochii umflați și în pliurile de la colțul gurii. Râsul le e amar și la bucată. Botoși și cu căciulile trase pe urechi, cum plătesc, cum adorm. Ca pruncii. Cu capetele rezemate de ferestre și cu mâinile vânjoase ascunse în buzunare.
– Ăsta e chin, îmi spune o femeie care a urcat de la Cornești și care s-a așezat în fața mea și mă probozește că mi-am lăsat rucsacul pe scaun și, astfel, am ocupat un loc de om care e treaz de la patru.
– Efort, o corectez eu.
– Pe naiba efort. Chin! mi-o trântește femeia.
Lucrează infirmieră la Spitalul nr. 1. „Vizavi de mall”, concretizează ea. De 34 de ani circulă cu trenul. „În sat ce să lucrezi?” Face 25 de minute până la stație. Pe drumul central e lumină și foșnește de oameni în diminețile timpurii. „Iarna e mai greu, dar nu avem încotro. Ne-am deprins și nu e bine. Tace moldoveanul și tot nu e bine”, se mustră infirmiera.
Câștigă 10 000 pe lună și asta deoarece lucrează o zi (24 ore) și trei acasă. Din aceștia, 1 000 de lei îi dă pe drum. Ar plăti și mai puțin, însă, dacă dimineața ajunge la Chișinău cu trenul, în următoarea dimineață nu are tren înapoi spre Cornești. Unicul care face legătura cu Ungheniul dimineața e cel spre Iași, dar el pornește pe la 7 din gară, iar ea termină lucrul la 8:00. Așa că dă 70 de lei la microbuzul de rută.
Nelu se apropie de femeia uscățivă, cu părul gri la rădăcini și portocaliu la capete și bocănește în tastele aparatului un bon. Ea are deja pregătiți 21 de lei.
– Azi sunt mai puțini, îi numără cu ochii infirmiera pe cei câțiva pasageri.
– E sărbătoare. Mâine o să fie mai mulți, îi explică Nelu.
– Numai să nu se strice. Că nu vreau să mai întârzii.
– Azi nu, râde Nelu și o ușchește din loc, mărșăluind și prin celelalte trei vagoane.
Femeia își pune căciula albă pe rama de lemn a geamului și privește în întuneric. Oftează, mai mult ca pentru ea: „Nu mai apuc eu Europa. Măcar nepoții… Europa e la ei în buzunare” și adoarme cât ai clipi.
Bărbatul mustăcios, trecut de 50, doarme și el, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Tânărul a adormit și el, gheboșat lângă fereastră, cu gura căscată și cu mâinile ascunse la subțiori.
Nu mai știu dacă s-a încălzit în vagon sau doar m-am obișnuit cu frigul.
Cei de la Bahmut par mai vioi. O femeie voinică își face apariția în vagon ca un mareșal, urmată de câțiva bărbați și tineri.
Abia acum își face prezența, prin găurile de jos, și căldură multașteptata. Spatele mă doare, dar rabd și mă bucur de compania căldurii, care îmi mai alină durerea de genunchi.
Cei de la Sipoteni par și mai vioi, dar și cei mai mulți. Umplu vagoanele ca niște soldați trimiși pe front. Fețele biciuite de frig par mai sprințare decât cele moleșite din vagon. Iar unii dintre ei au dormit, totuși, cu o oră mai mult decât cei care au urcat de la Ungheni sau Pîrlița.
Cu toate acestea, cum se așază, cum cad pradă somnului: care și-au tras cușmele pe ochi, care îndoiți, care crăcănați, care rezemați de ferestre, care cu căciuli sub tâmple, care cu genți sub obraz. Au o putere inimaginabilă de a adormi rapid și de a dormi adânc.
Dorm și sforăie.
Câteva femei, pentru că sunt la margine de bancă și nu au de ce se sprijini, tăifăsuiesc. Dar nu pentru mult timp. Cu capul pe umărul celeilalte, adorm și ele.
Se mai trezește câte unul, însă doar pentru a-și dezmorți oasele. Cască prelung, se întinde puțin și adoarme numaidecât înapoi. Un amalgam de mirosuri se duelează între ele: mai iute, mai acru, mai de motorină, mai de băutura din ajun. Au mocnit cât au mocnit la frig, iar la cald prind viață și dau târcoale celor treji.
La stația Visterniceni, penultima, se începe o mică forfotă în vagon, dar fără deranjuri prea mari. Călătorii parcă-s niște somnambuli: au aceeași capacitate de a se trezi precum adorm: brusc, cât ai pocni din degete. Când trenul oprește, o doamnă îmbrăcată ca o călugăriță, încă cu ochii lipiți de somn, deja e afară și-și descrețește cu palmele faldurile rochiei lungi. Ritualul e repetat și de ceilalți, care sar din vagoanele arctice.
În apropiere de ultima stație, holul luminat slab de zorii zilei ce au brăzdat cerul cu lumini roșietice se umple de oamenii care mai picură cu nasurile în jos. Infirmiera mă zărește într-un colț, strivită de un bărbat robust, și îmi strigă printre huruit și zăngănit de ciocane, cu subînțeles, de parcă s-ar teme că o să-i fac ceva bătrânului și ramolitului tren:
– Așa cum e hârbuit, dar dacă ni-l mai iau și pe ăsta, nu știu ce ne mai facem. Suntem pierduți.
Foto – Polina Cupcea