Mia BucătaruIurie Brînza și Alexandru Crasnicenco sunt doi dintre cei 197 de pacienți incluși în lista de așteptare de transplant de organe și țesuturi. După o luptă de câțiva ani cu Hepatita C și D, boala a evoluat, în cazul lor, în ciroză hepatică. Iar, de câțiva ani, ambii bărbați sunt în așteptarea unui transplant de ficat.
Dacă până acum trăiau cu speranța că viața lor poate reveni la normal, odată cu înrăutățirea situației pandemice din țară, șansele au scăzut dramatic. „Potențialii donatori de organe sunt pacienții în moarte cerebrală, care în condiții de COVID-19 nu avem”, susține Vladimir Bolocan, directorul Agenției de Transplant din Republica Moldova. Potrivit acestuia, instituțiile medicale acreditate în prelevare de organe și țesuturi au fost transformate în secții pentru pacienții infectați cu Sars-Cov-2.
O bună parte din cei care mor în prezent în spitale au fost bolnavi cu noul tip de virus, iar organele și țesuturile lor nu sunt eligibile pentru transplantare. „Pacientul cu COVID-19 nu poate fi donator, deoarece el moare în secțiile de terapie intensivă din cauza infecției. Organele lui, din start, sunt moarte.”
Pe lângă asta, începând cu primăvara anului trecut, atât Iurie cât și Alexandru au întâmpinat mai multe probleme privind accesul la servicii medicale și spitalizare. Totodată, pentru a se menține în viață, bărbații cheltuie sume considerabile de bani. Pentru tratament, Iurie este nevoit lunar să scoată din buzunar în jur de trei mii de lei. În cazul lui Alexandru, suma depășește cu mult veniturile pe care le are.
***
Iurie face parte din categoria persoanelor cu risc ridicat de infectare cu noul tip de virus. „Dacă mâine mi-ar fi rău și aș avea nevoie de spitalizare nu m-aș putea interna. Nu mă poate primi nimeni. Cu mare greu găsești un loc liber într-un spital, într-o secție non-Covid și specialiști care să te trateze”, spune Iurie în timp ce soarbe dintr-o ceașcă de ceai.
Acum câteva luni, își amintește bărbatul, a început brusc să i se umfle picioarele și abdomenul. Tratamentul medicamentos pe care îl primește de câțiva ani nu mai avea efect. Avea nevoie de spitalizare. A apelat medicul de familie, care i-a recomandat să sune la 112, asta fiind unica posibilitate să nimerească într-o instituție medicală și să beneficieze de o consultație și tratament specializat. „Ambulanța m-a transportat la spitalul „Sfânta Treime” pentru că starea mea era foarte gravă. Am ajuns la registratură, am dat documentele, însă, înapoi mi-au spus: Sorry, dar nu vă putem interna în spital. Nu avem locuri. Trebuia să vă programați dinainte. Nu numai dumneavoastră vă este rău. M-au trimis înapoi.”
Timp de o lună Iurie a răbdat durerile acasă. A încercat să-și mențină stabilă starea de sănătate și a apelat la toate cunoștințele pentru a-i putea găsi un loc liber în spital. Într-un final, a reușit. În primul an pandemic Iurie a fost internat de două ori.
Pentru un eventual tratament spitalicesc, pacienții trebuiau să se programeze, așteptând uneori și câteva luni la coadă. „O altă dată, mă simțeam rău și am sunat medicul. Știam că trebuie să fiu internat în spital și să primesc tratament. Medicul m-a pus în rând. Eram programat în luna martie, însă mi-au refuzat internarea pe motiv că nu aveau locuri și nici medici. Pe urmă starea mea s-a agravat din nou. Îmi era frică să nu afectez și alte organe. Prin cunoscuți am reușit să mă internez din nou în Spitalul „Sfânta Treime”. Acolo era încă singura secție de pneumologie non-Covid. M-am tratat. Numai am ieșit din spital și s-a umplut și acolo secția de Covid.”
Deși această perioadă a pus pe pauză transplanturile de organe, Iurie este optimist. „Viața mea ar reveni la normal. Eu sper că totul va fi bine. Din păcate, în societatea noastră, viața unui om nu are valoare. Ar fi bine dacă am deveni cu toții mai buni și mai umani”, spune Iurie.
Pe de altă parte, directorul Agenției de Transplant din Republica Moldova, Vladimir Bolocan, spune că și până la pandemie situație nu a fost foarte bună, cea mai mare problemă fiind totuși lipsa de donatori, dar și lacunele legislative.
„Și până la pandemie era greu să convingi rudele ca pacientul în moarte cerebrală să devină donator. La noi rudele acceptă mai ușor să deconecteze pacientul de la suportul vital, decât să accepte că organele lui vor salva alte vieți. Lipsa donatorilor este cea mai mare problemă nu doar la noi, dar peste tot în lume. Oamenii încă mai cred în mituri fiind influențați de filmele cu traficul de organe. La noi în legislație lipsește activitatea de schimb de organe. Am avut odată un caz când aveam un ficat. La noi în țară nu am găsit niciun primitor eligibil, dar am găsit în România un pacient. Însă, din cauza faptului că nu am putut perfecta actele, organul nu a putut fi transportat și el a murit. Trebuie să avem stipulat clar în legislație noțiunea de donator de organe și țesuturi. În paralel cu ajustarea cadrului legal, trebuie să lucrăm și la educarea societății noastre. Ca să salvezi o viață, trebuie să faci tot posibilul.”
Potrivit Programului Național de Transplant, pentru anul 2020 au fost planificate 15 operații de ficat și 30 de rinichi. În total, însă, au fost realizate doar cinci operații de transplant: două de ficat și trei de rinichi.
„Am mai avut alte două operații de ficat de la donatori în viață. S-a găsit persoana compatibilă doritoare să doneze o bucată de ficat pentru a salva o viață. Ambii pacienții au venit într-o vineri la ultimele investigații medicale și consultații, intervenția chirurgicală fiind programată la începutul săptămânii viitoare. Cu regret, ne-au anunțat rudele că pacientul a decedat în weekend. În aceste cazuri orice secundă e importantă.” Pe lângă transplantul de organe, în țara noastră se efectuează și transplanturi de ţesuturi şi celule umane. Însă, și această activitate medicală a fost stopată complet de la începutul perioadei pandemice.
„Țesuturile și celulele umane se colectează de la cadavre. A venit pandemia și ne-a lipsit și de acest serviciu medical. Banca de țesuturi pe care o avem la Spitalul de Traumatologie și Ortopedie este complet goală. Potențialii donatori mor acum acasă, nu mai trec prin medicina legală”, explică Vladimir Bolocan.
De la un potențial donator în moarte cerebrală se pot efectua: două transplanturi de rinichi, unul de ficat, unul de inimă, doi de plămâni. După care, se pot extrage mai multe țesuturi sau celule. „Putem face transplant de cornee – doi oameni îi salvăm de orbire; oase – putem pe cineva să-l salvăm de invaliditate, piele – pe cineva putem să-l salvăm de stigmatizare și de complexe că a suferit o arsură complicată. Putem salva câteva vieți. Impactul social al unui donator este colosal, el nu poate fi transformat într-o valoare, atât este de prețios”, adaugă Bolocan.
Potrivit lui, lista de așteptare a persoanelor ce necesită transplanturi ar fi fost mai mare dacă în perioada de COVID-19 pacienții ar fi avut acces la consultații medicale. „Din cauza pandemiei mulți pacienți nu au fost examinați. Mulți oameni au amânat adresarea la medic de frică. Alții au vrut, însă nu au putut. Tot procesul a fost dat peste cap.”
***
După ce a terminat zece clase, Iurie, pe atunci un tânăr de 18 ani, a fost înrolat în armata sovietică în subdiviziunea „Военнослужащий ракетных войск”. (din rusă: Soldat al trupelor antiaeriene). Era sfârșitul anilor ‘80. Atunci, mai mulți soldați, printre care și Iurie, au fost infectați cu Hepatita A. „Era o perioadă mai precară din punct de vedere medical. Existau încă seringile din sticlă cu acul din fier, ce aveau nevoie de o foarte bună sterilizare. Atunci ne-am infectat foarte mulți”, își amintește bărbatul. S-a tratat cu bine și credea că acel incident va rămâne în trecut. Însă, peste câțiva ani, infecția respectivă avea să-i arate consecințele care i-au schimbat total viața.
În anul 1986, atunci când s-a întors din armată, a reușit să facă carieră în aviație. Intrase la Facultatea Organizarea Traficului Aerian al Academiei de Aviație Civilă din Sankt Petersburg – facultate pe care a absolvit-o cu brio cinci ani mai târziu. „Când mi-am făcut forma medicală, aveam câteva valori care depășeau limitele normale. M-a trimis medicul să dau analiza la markerii hepatici. Atunci m-au anunțat că virusul, căpătat în timpul armatei, a rămas în organism și s-a transformat, cu timpul, într-o formă cronică. Aveam deja Hepatita C. Am făcut atunci tratament îndelungat, am ținut regim și am reușit să readuc indicatorii hepatici în normă.”
Era 1991, an care i-a adus multe schimbări. S-a căsătorit cu femeia pe care o cunoscuse în timpul facultății. „Ambii eram din Moldova, dar ne-am cunoscut la Sankt Petersburg. Ea învăța de stewardesă.” Începuse să zboare, dar să lupte și cu boala. „Nu am reușit să pilotez, dar am lucrat ca însoțitor de bord. În aviație, controlul medical îl treceam periodic. Astfel, reușeam mereu să țin sub control boala”
În următorii ani, în tânăra familie au apărut doi copii. Iurie spune că îi era foarte frică. Șansele de transmitere a virusului hepatic atât soției, cât și copiilor era foarte mare. „Ne-a scăpat Dumnezeu. Din acest punct de vedere, totul este bine.”
Până în anul 2008, își amintește bărbatul, boala era mai ușor de ținut în frâu. Ținea un regim alimentar corespunzător, un trai echilibrat și, foarte rar, câte un tratament medicamentos. „Mă orientam după rezultatele analizelor. Când vedeam că nu erau în regulă, treceam repede pe un regim alimentar foarte strict. Eu am încercat mereu să duc un mod sănătos de viață, însă, uneori, îmi mai permiteam câte o bucată de carne mai grasă sau un pahar de vin la sărbători.”
Ducea o viață absolut normală. Împărțea turele de la serviciu și creșterea copiilor cu soția. Putea face treburi casnice sau să iasă să se odihnească cu prietenii. Până atunci, fizic, boala nu-i dădea niciun semn. Totuși, la un moment dat, rezultatele analizelor au început brusc să se înrăutățească, iar viața bărbatului a început să ia un alt contur.
„În 2014 totul a devenit mai complicat. Începusem să simt și schimbări fizice, oboseam mult, burta începuse să mi se umfle. Când am mers la medic și am trecut toate aparatele și investigațiile medicale, deja mi-au găsit și ciroză hepatică.”
De atunci, își amintește Iurie, a început să frecventeze din ce în ce mai des medicul pentru a controla, periodic, evoluția bolii. Se interna în spital din jumătate în jumătate de an și ținea mereu legătura cu medicul. „Am cunoscut-o pe doamna Taran, medic hepatolog la Spitalul Republican. În 2017, tot dumneaei mi-a spus să fac investigațiile pentru a fi inclus în lista de așteptare a unui transplant de ficat. Am fost investigat și de domnul profesor Hotineanu, Dumnezeu să-l ierte. Și, în final, mi-a spus că o bucată de ficat nu va rezista și aș avea nevoie de un ficat întreg.”
În 2014 ieșise la pensie. Însă Iurie s-a mai ambiționat să lucreze. Chiar dacă nu a mai zburat, până în 2019 bărbatul a ocupat mai multe funcții în administrația companiei aeriene. „Am ieșit la pensie cu 12.474 de ore zburate. Ultimul zbor a fost la Moscova. În ultimii cinci ani m-am ocupat de castingul la stewardese, de instruirea lor. M-am mai ocupat de mâncărurile și băuturile care se serveau la bordul aeronavelor. Aveam diferite însărcinări în organizarea zborului. În 2019 funcția mea s-a redus, însă nici starea de sănătate nu-mi mai permite să continui munca. Obosesc foarte mult. Dacă, de exemplu, o zi am energie și pot să mă mai mișc sau să fac câte ceva, apoi următoarele câteva zile stau doar în pat.”
Deși, este conștient că nu are nicio șansă ca până la sfârșitul perioadei de pandemie să aibă un ficat nou, Iurie trăiește cu speranța că totul va fi bine. „Aștept un transplant. Vreau să revin la muncă. Să am o ocupație și o viață normală.”
***
Faptul că nu a avut acces la servicii medicale și i-a fost frică de infectarea cu virusul Sars-Cov-2 îl recunoaște și Alexandru Crasnicenco din satul Gotești, raionul Cantemir. Bărbatul suferă și el de Hepatită. Cu timpul, virusul hepatic a căpătat forme mai grave. Din 2018 bărbatul este în așteptarea unui transplant de ficat.
Alexandru povestește că, de când a început pandemia, îi este din ce în ce mai greu să se descurce. Din cauza că organismul său are imunitatea foarte scăzută, noul tip de virus ar fi fatal pentru el. Astfel, de mai bine de un an bărbatul a fost obligat să evite vizitele la medic, ieșirile în spații publice și a pus pe pauză căutările unui potențial donator compatibil, care ar dori să-i ofere o bucată din ficatul său.
„Perioada de COVID-19 mă afectează foarte mult. Fiind în grupa cu risc sporit de infectare, nu mă pot deplasa la medici ca să-mi pot schimba tratamentul. Organismul meu începe să se deprindă cu un anumit tratament și nu mai dă rezultate, am în permanență nevoie să mi-l schimb. Din cauza bolilor de care sufăr, imunitate este foarte scăzută și medicii mi-au interzis să ies din casă. De când a început perioada și până în prezent, eu urmez tratament la domiciliu. Însă, în orice moment starea se poate agrava și atunci…”
Alexandru este infectat cu virusul hepatic de la vârsta de un an și opt luni. Făcuse atunci o formă mai severă de răceală și părinți au hotărât să îl ducă la spital. „Era anul 1983, iar pe atunci medicina nu era atât de avansată. Am primit un vaccin. Pe atunci erau seringile din sticlă cu metal. Ele se fierbeau. Și probabil că nu era seringa bine sterilizată și astfel am căpătat gălbenelele. (n.r. Hepatita A). Cinci copii din localitatea mea atunci au fost infectați. Câțiva dintre ei, care aveau imunitatea mai scăzută, au decedat. Eu am supraviețuit. Cu timpul, Hepatita a căpătat alte forme: B și chiar Delta.”
Mai bine de 35 de ani Alexandru a putut ține sub control indicatorii hepatici, ducând o viață absolut normală. A absolvit 11 clase, apoi Colegiu Tehnic-Agricol, s-a căsătorit și a făcut doi copii. „Am răsuflat ușurat. Copii au alte probleme de sănătate, însă, nu au fost infectați cu Hepatită.”
Până în anul 2017, Alexandru a lucrat pe unde a putut pentru a-și întreține familia, dar și pentru tratamentul său, care devenea din ce în ce mai costisitor. A lucrat și ca hamal, și în construcții. A avut și munci mai ușoare, dar și mai toxice, neglijând total regimul pe care trebuia să-l urmeze cu strictețe pentru a nu da voie bolii să se agraveze.
„În anul 2016 organismul a început să-mi dea de știre că ceva nu e bine. Am luat niște medicamente, însă la medic nu m-am adresat. Totuși, la sfârșitul verii anului 2017, boala s-a agravat și a evoluat foarte tare. Atunci am avut prima hemoragie internă. La fix un an distanță am avut-o pe a doua. Fusesem deja diagnosticat cu ciroză hepatică. După asta, atât de mult a început să se adune apa în organism că nu putea fi eliminată nici prin pastile, nici prin perfuzii. Am stat în spital la Cantemir, apoi la Chișinău. Atunci medicii m-au anunțat că cel mai bine ar fi să-mi fac un transplant de ficat. Am făcut un set de analize și investigații, după asta am fost anunțat că am fost pus în lista de așteptare.”
În cazul lui Alexandru, transplantul de ficat s-ar putea face și de la un donator în viață. Asta, deoarece, în urma investigațiilor medicale, s-a depistat că organismul său ar putea funcționa și cu o bucată de organ. Acum, însă, procedura s-a amânat. „Aștept, ce altceva mai am de făcut”, spune resemnat bărbatul.
La vară Alexandru va împlini 40 de ani. În prezent e divorțat și trăiește cu părinții săi. „Dacă nu ar fi pensia și salariul părinților nu aș avea ce mânca. Sincer, aș muri de foame, ori de boală, pentru că și tratamentul este foarte scump. Primesc din copilărie pensie de invaliditate – 750 de lei pe lună. Ce îmi ajung de ei?”
Mama lui Alexandru, Nadejda Crasnicenco are 65 de ani. Femeia are câțiva ani de când e la pensie. Din cauza lipsurilor, a fost nevoită să se angajeze. „E imposibil să supraviețuim. Și eu, și soțul, și Alexandru primim pensie. Când te-ai gândi, ți-ar părea o grămadă de bani, dar în realitate nu ne ajung nici de la lună la lună. M-am angajat ca femeie de serviciu la școala din sat și mai primesc 700 de lei pe deasupra. Tot e în plus.”
***
Agenția de Transplant a fost instituită în anul 2010. Până în prezent au fost efectuate 148 de operații de transplant de organe (ficat și rinichi), dar și 1.636 de operații de țesuturi. În anul 2020, primul an pandemic, au fost efectuate cinci operații de transplanturi, cu 227 mai puțin decât în anul 2019.
–––––––––––––-
Ilustrații – Diana Roșcovan
Editare – Olga Ceaglei