Liliana BotnariucLa a patra lună de izolare în apartamentul său cu o cameră, Ecaterina simțise o moleșeală și-o căldură în tot corpul, de parcă ar fi făcut o baie fierbinte. Aerul înăbușit i se păru dintr-odată prea puțin. Nu mai avea nicio putere în mâini și picioare. Și nu înțelese când și cum a căzut de pe scaunul fără spetează.
Câteva zvâcniri și încercări de a se ridica de la podea au rămas fără rezultat. Se lovise și la piciorul rupt acum câțiva ani, iar durerea cancerului din oase, diagnosticat acum opt ani, o simțea și mai acută. Inspirase adânc. Stătea întinsă și aștepta să se simtă mai bine. Știa că nu are cine să o ajute. Locuiește singură de 30 de ani. Nu are soț, nu are copii. Mai vin nepoatele din partea surorilor uneori. Dar în ziua aia nu era o astfel de zi. Era vineri, 19 iunie, cu câteva ore ore înainte ca voluntarii de la Misiunea Socială „Diaconia” să-i aducă prânzul cald pe care-l împart la 30 de bătrâni vulnerabili din orașul Chișinău.
De la 25 martie, persoanelor de peste 63 de ani li s-a interzis să iasă din casă, cu excepția deplasărilor în interes de serviciu, deplasarea medicală, procurarea produselor alimentare sau alte motive ce nu pot fi amânate, fiind grupul cel mai vulnerabil în cazul infectării cu COVID-19.
Am discutat cu 17 bătrâni din capitală ca să înțelegem cum i-a afectat pandemia. Iar trăirile lor nu sunt legate doar de singurătate. Unii nu vor să devină o povară pentru copiii sau apropiații lor, de asta nici nu cer ajutor, fie că este vorba de pastile, alimente sau niște bani de cheltuială. Cei mai mulți dintre ei preferă să nu-și divulge problemele cu care se confruntă, fie pentru că „nu vor să se plângă”, fie pentru că le este rușine de condițiile în care trăiesc.
Ecaterina, Ludmila și Gheorghe sunt trei dintre cele 558 de mii de persoane din Republica Moldova trecute de 60 de ani, adică 20,8% din numărul total al populației, care au ajuns să stea închiși între patru pereți și care ne-au oferit acces în viețile lor și ne-au permis să le urmărim rutina.
.
*
Ecaterina e o femeie uscățivă de 71 de ani, cu ochi albaștri și păr roșcat cărunt la rădăcini. În noaptea dinaintea zilei în care a căzut la podea, nu dormise practic deloc. La fel ca-n fiecare noapte. O ținea trează durerea provocată de cancerul diagnosticat la oasele bazinului.
„În 2011 îmi făceau injecții cu morfină. De un an m-au trecut la pastile. Eu adăugător cumpăr injecții Dexalgin și mi le fac singură, că mă țicnesc de durere. Și injecțiile astea mă ajută pe-un ceas-două. Și e 100 de lei cinci ampule. Pensia mea demult s-a mântuit”, povestește ea, așezată pe același taburet josuț de pe care a căzuse cu câteva zile înainte. Pensia ei de 1 550 de lei este singurul venit pe care trebuie să-l împartă pentru servicii, medicamente și alimente. Asta în timp ce minimul de existentă al unui pensionar în capitală depășește 1 700 de lei.
Zeci de bucăți de ziare și reviste decupate atârnă pe peretele din antreu, pe ușa frigiderului vechi și pe ușa albă din dormitor. „Odată am chemat salvarea și un medic, până nu le-o citit pe toate, nu s-o dus”. Alte bucăți zac la podea lângă picioarele ei albe și slabe, pe canapeaua de alături și sub scaunul fără spetează pe care-i aranjat un telefon fix alb. Sunt bucăți din revistele și ziarele lăsate de vecini pe masa din fața blocului și care, mai târziu, ajung în casa femeiei de la etajul șase. Ecaterinei îi place să decupeze articolele despre sănătate și diverse rețete, pe care le trimite mai apoi și rudelor de la țară.
Miroase a mentă. Zeci de fire stau la uscat pe podea, în fața unei vitrine lungă cât tot peretele, luată în rate. Pe o masă rotundă de la geam ține un container din plastic plin cu miez de nucă. Lângă piciorul mesei, o sticlă cu apă plată de 5 l. Ecaterina își duce cu degetele slăbite un elastic de la încheietura mâinii spre cot și invers. Apucă apoi cuminte de pe podea bucățile de ziar decupate și scrisorile de lângă picioare și le adună într-o folie de protecție.
De când cu pandemia, iese afară o dată la câteva zile: ca să arunce gunoiul, ca să-și cumpere pâine de la magazinul din curtea clădirii sau medicamente de la farmacie.
Înainte de pandemie, obișnuia să o viziteze pe Ludmila, o bătrână de 86 de ani din blocul vecin. O cunoaște de vreo 30 de ani, de când a primit apartamentul de la stat. Împreună cu ea mergeau să se întâlnească cu bătrânele din prima scară la masa din fața blocului, la umbra mestecenilor. „La ora 11 ziua de-am’ se auzeau cum râdeau și la 16 de-am’ veneau acasă. Ludmila m-o sunat și azi s-o scot afară. La telefon vorbim des”.
Plimbările zilnice în aer liber sunt necesare pentru sănătatea fizică și mentală, spun specialiștii. „Autoizolarea, în mod direct sau indirect, influențează asupra funcționării organismului. În primul rând asupra musculaturii, scheletului și a organelor. Sistemul scheletic, cel cardio-respirator și cel neurologic este legat unul de altul. Ele se întrețin unele pe altele. Dacă nu mai facem atâtea activități, există un declin al funcționalității și poate duce și la un declin cognitiv.”, spune Gabriela Șoric, cercetătoare la Laboratorul de Geriatrie și Gerontologie al Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, specializat în tratamentul vârstnicilor.
Durerile o mai țineau pe Ecaterina în apartament și înainte de pandemie. Dar putea să iasă oricând, fără grija că infectarea cu COVID-19 i-ar putea fi fatală. „Eu știu că-s în grupul de risc, cu boli din cap până-n picioare. Și vârsta… Cât poate organismul ista să mai lupte”.
Acum, socializarea Ecaterinei față în față este mai puțină. Povestește cu nostalgie despre viața de la orfelinat, despre bronșita, pneumonia și meningita care au țintuit-o la pat vreo trei luni în clasa a 7-a. Zâmbește când își amintește despre pețitorii pe care i-a avut, dar care n-au fost pe placul surorii ce-i înlocuia părinții decedați. Zâmbește când povestește despre cele două luni de cursuri de bucătar și patru de brutar, apoi despre cei doi ani de muncă ca laborant și trei de tehnolog la o fabrică de pâine.
Psihologii spun că, în astfel de perioade de izolare, amintirea unor momente din trecut îi poate ajuta pe bătrâni, la fel ca și orice lucru făcut prin casă: să citească, să tricoteze, să decupeze articole din ziar, așa cum face Ecaterina. „Vârstnicii nu percep durerea emoțională ca fiind reală, așa că nu caută ajutor. Unii dintre ei încearcă să ascundă grijile și nevoia de ajutor”, spune psihologa Angelica Russu.
Pe timp de pandemie, UNFPA Moldova a inițiat, în parteneriat cu Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale (MSMPS), un proiect în care tinerii voluntari sună vârstnicii pentru sprijin emoțional. „În proiect, din 300 de persoane care au primit ajutor, aproape 100 nu aveau telefon fix chiar pentru a fi contactați de către tineri. Ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de comunicare era interacțiunea cu alți membri ai familiei sau din vecini sau doar televizorul. Ei au fost izolați permanent. […] Asta ar putea avea ulterior o influență negativă asupra acestui grup de persoane”, spune Eduard Mihalaș, analist de Programe Populație și Dezvoltare la UNFPA Moldova.
Pe lângă serviciul telefonic, lansat pentru sprijin emoțional, reprezentanții MSMPS susțin că vizitele voluntarilor și contactul cu asistentul medical și social sunt măsurile statului pentru asigurarea vârstnicilor cu cele necesare.
„Asistența socială a venit cu ideea de a duce pachete alimentare la domiciliu și de a le face cumpărăturile. Acest proces continuă, ca vârstnicii să nu ducă lipsă de servicii esențiale și încurajăm vârstnicii să fie în legătură cu asistentul social”, zice Tatiana Zatâc, șefa Direcției politici în domeniul asistenței medicale primare, urgente și comunitare de la MSMPS.
În cazul Ecaterinei, asistentul social vine la ea o dată sau de două ori pe lună, ca să-i achite serviciile comunale și să-i aducă medicamente. Însă bătrâna spune că nici nu vrea să abuzeze de serviciile autorităților: „Eu tot tre să am suflet și soviste și față de lucrătorul social, și de nepoți, și de cine n-a’ fi. Eu pot să nu ies, că mie îmi ajunge și am cele necesare. Câtă pâine mănânc eu? Două săptămâni mănânc o pâine. Da’ ieșeam aici la colț în ogradă și îmi luam o pâine. Dap’ să vină asistentul social pentru o pâine aici la colț? Asistentul mi-a adus un praf de spălat data trecută. La început de pandemie – 500 g de pește și niște brânzele dulci”.
Înainte de pandemie, putea merge zilnic, de luni până vineri, să ia un prânz cald de la Diaconia. De când ei și-au sistat activitatea, nu mai poate face asta. Dar boala pe care o are bătrâna ar trebui întreținută cu o alimentație sănătoasă, pe lângă medicamentele ce-i amorțesc durerea. „O alimentație corectă: doza de carne, de proteine, de pește, de ouă. Nu toate vitaminele le găsim în pastile, acum e timpul potrivit pentru a găsi această doză în alimente și fructe. Avem o țară în care avem totul la îndemână, doar să le consumăm”, explică Adriana Botezatu, cercetătoare la Laboratorul de Geriatrie și Gerontologie.
Era ultima săptămână din iunie când am vizitat-o, iar bătrâna gustase de câteva ori fructele: „Am luat de două ori câte jumătate de kilogram de cireșe. Malină (zmeură – din rusă) mi-o adus nepoata vreo jumate de kilogram și vișine tot vreo jumate de kilogram, de la țară”.
În acea zi Ecaterina gătise hrișcă. „M-am gândit că o să vină nepoata și să aibă ce mânca. Dar n-o mai venit și stă în frigider. Eu n-am poftă de mâncare și mănânc cu de-a sila, dar nici n-am fost așa de mâncăcioasă, cum altele sunt. Eu, dacă n-am pâine, nu mănânc azi cu pâine. Da’ eu nu pot… Cum să-i zic nepoatei: Cumpără-mi o pâine, că eu nu mă pot duce?! Am șase nepoate și șase strănepoți. Cum să-mi aducă ei până la ușă, dacă ei singuri trăiesc foarte, foarte greu. Ele îs cu copiii și nu lucrează, soții din când în când”. Mâncase carne cu vreo patru zile în urmă, din prânzul compus din zeamă și paste cu garnitură, adus de voluntarii de la „Diaconia”.
Misiunea Socială „Diaconia” a început acum șapte ani să ofere câte o masă caldă în stradă mai multor bătrâni din Chișinău. Odată cu înregistrarea primului caz de infectare cu noul coronavirus în țară, au sistat acest ajutor, pentru a nu-i expune pericolului. Dar „am vrut să continuăm pentru că i-am știut vulnerabili și la limita sărăciei. Și faptul că până acum primeau câte un prânz de la cantină, acum iese că nu le mai deschide nimeni ușa și chiar nu mai au de mâncare”, spune coordonatorul proiectului, Andrian Agapi.
La început, duceau pachete alimentare o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni. Ecaterina s-a bucurat de cele patru pungi cu crupe, ulei, conserve, legume și alte produse alimentare primite de la Diaconia prin luna aprilie, însă evită să spună ce înseamnă pentru ea prânzul primit o dată în săptămână tot de la ei.
Până la 71 de ani, femeia a suportat de zeci de ori foamete. Și atunci când a intrat la Școala Pedagogică din Călărași, și când a fost Perestroika și nu mai găsea de lucru, și după prăbușirea regimului sovietic, care a lăsat-o fără muncă și bani. Înfometarea a lăsat-o în schimb cu gastrită, iar durerile de stomac le mai simte și acum.
Aproape de ora 18, Ecaterina se ridică cu greu de pe taburetele din fața patului. Își apleacă capul, rezămându-l în mâini. Închide ochii, respirând adânc. Se lasă pe pat. Au trecut mai bine de șase ore de când n-a pus nimic în gură. „Vreau să mă întind, că nu mai pot. Și capul mă doare și… M-am obosit”.
„Vârstnicii de la oraș sunt, într-o oarecare măsură, mai tare afectați decât cei de la sat. Dacă la sat au muncă de dimineața până seara și sunt implicați și nu sunt atât de deprimați de momentul ăsta, la oraș sunt. Ei au nevoie de socializare, să vadă oameni”, spune Adriana Botezatu.
.
*
În a treia lună de pandemie, Vasile își încleștase agitat mâinile slabe în cuvertură, încercând să-și miște corpul. Se târî până la marginea patului, împinse picioarele de pe saltea, ridică trunchiul, balansându-și mâinile, iar în clipa următoare se prăbuși la podea. Era unul dintre momentele sale în care nu mai suporta să stea culcat. Voia să fie din nou independent și să iasă din casă.
Cele patru luni de pandemie i-au luat lui Vasile, un bărbat de 83 de ani, singurele plimbări pe afară cu căruciorul. De două ori pe săptămână își ridica capul și privea cerul, zâmbea mai des, iar dacă el avea suficientă voință, iar soția Ludmila putere, încercau să se ridice din cărucior și să facă câțiva pași. „Avea 67-74 de kg, greutate normală înainte. Acum dacă are vreo 50 de kg. El îi greu, că n-are simțire în el. Dar așa el e slab tare”, spune femeia.
Acum, Vasile mai simte adierea vântului de la geamul din cameră. „Geamul, acolo, la noi în cameră, e tot timpul deschis. Și noaptea. Când de-am’ e frig, se înțelege că-l închid. Când e căldura mare, punem condiționerul, da-i scumpă electricitatea”.
Ludmila venise de la cumpărături când îl găsise pe soțul ei la podea, în dormitor. La doi ani de când și-a rupt piciorul și a ajuns la pat, are adesea astfel de episoade. „Are momente când strânge tot de pe pat. Tot grămădește. Și eu îl întreb: Ce-i cu tine. Și el pe urmă zice: Nu știu ce se petrece cu mine”, povestește Ludmila, o femeie de 77 de ani cu părul scurt, care a lucrat o viață medic endocrinolog.
De când e țintuit la pat, Vasile nici nu mai comunică. Tace mult, răspunde la întrebări cu da sau nu, iar în nopțile când are halucinații zice lucruri neînțelese de soție. Iar imobilizarea soțului a venit la pachet și cu necesitatea de a folosi zilnic câte 3-4 scutece. Ludmila cheltuie lunar vreo 1 300 de lei, mai bine de jumătate din pensia soțului pentru ele, nemaivorbind de pelinci, care o costă 25 de lei una.
Pandemia i-a luat lui Vasile și asistentul medical care venea la el gratuit, o dată pe săptămână și cu care făcea exerciții fizice, ca să prevină atrofierea mușchilor. Asistentul a revenit abia la sfârșitul lunii iunie când, după o pauză de mai bine de trei luni, autoritățile au permis reluarea activităților unor instituții.
Între timp, „am mai făcut eu [exerciții], dar înțepenește și pune picioarele în cruce. Dimineața, când mă scol, îl mai mișc, îl întorc. Au adus o bicicletă pentru el. E numai pentru picioare. Câteodată el singur cere să facă la bicicletă. Totul depinde de dispoziția lui. Altădată nu prea vrea, n-are putere. Eu am crezut că o să-l pun pe picioare. În altă parte mai bine nu o să-i fie, că alții zic să-l dau la o casă de bătrâni”, povestește Ludmila.
„Este o metodă clară și bună când izolăm persoanele cu risc înalt de a suferi de această infecție, doar că nu cred că este corect să închidem oamenii, ci, dimpotrivă, să le permitem să iasă în aer liber, să facă mișcare, să fie antrenați, educați despre distanța socială de doi metri. Ori asistentul social, ori cel medical, să-i organizeze să-i facă gimnastică. Să se ocupe cu el acasă. Iată asta ar fi într-adevăr grija. Iată aici e rolul politicului, da’ să-l închizi în patru pereți și să pândești să-l prinzi cu amendă de 25 de mii de lei, este urât”, explică Nicolae Bodrug, doctor în științe medicale la Centrul național de Geriatrie și Gerontologie.
Ludmila îl lasă pe soț dormind în apartamentul lor din sectorul Buiucani și iese într-o rochie violetă vaporoasă, cu un cărucior din material, până la „Piața Delfin”, peste drum de blocul unde locuiește. A tot așteptat să se deschidă piețele la sfârșitul lunii mai. De acolo ia produse mai ieftin. Femeia respiră adânc de după masca albă din material. A primit, la început de pandemie, când nu găsea nici o mască prin farmacii, patru măști. De atunci, le spală, le calcă și le folosește iar, căci nu vrea să mai dea bani pentru altele noi.
Începând cu 6 mai, masca a devenit un accesoriu obligatoriu pentru locuitorii Chișinăului în toate spațiile închise. Autoritățile recomandă ca masca de unică folosință să fie schimbată după fiecare patru ore. Asta înseamnă o mască nouă în fiecare zi când trebuie să părăsească domiciliul, dacă nu este o mască care poate fi spălată și călcată.
O mască ajunge să coste 8,80 lei în farmaciile din capitală. Dacă ar folosi o mască în fiecare zi, Ludmila ar fi nevoită să scoată din buzunare aproape 15 la sută din pensia ei de 2 mii de lei. Cam tot atât cât ar plăti din pensia medie de 1 800 de lei cei 528 de mii de pensionari din toată țara.
Și asta s-ar întâmpla în cazurile în care vârstnicii n-ar petrece mai mult de o oră afară, timp recomandat de specialiști pentru purtarea unei măști. „Masca ar trebui schimbată la fiecare 45 de minute. În caz contrar, această mască devine un izvor de infecții”, explică medicul terapeut Nicolae Bodrug. Iar acest focar de infecții este adesea folosit de vârstnici, în condițiile în care statul nu le oferă măști gratuit sau la un preț redus. Spre exemplu, în România, mai multe categorii de persoane, printre care și vârstnicii cu o pensie minimă, primesc lunar 30 de măști gratuit, după un proiect de lege votat în luna mai.
„Datele unui studiu UNFPA despre persoanele vârstnice în pandemie arată că 24,4% din persoanele de peste 55 de ani nu aveau mască. Și 11,2%, din 200-300 respondenți, nu aveau dezinfectant. Principala lor metodă de protecție era, de fapt, izolarea. De ce acest lucru? Pentru că veniturile pe care le au ei sunt foarte mici. Ei au o pensie care este la limita de sărăcie”, explică Eduard Mihalaș.
În pandemie, Ludmila a reușit în sfârșit să obțină salariul de asistentă a soțului, după un an în care a tot bătut la ușile instituțiilor. „Ne descurcam foarte rău. Ajungeam că plângeam că nu aveam pe ce cumpăra pamperșii. M-am adresat și la policlinici. M-o ajutat o perioada de timp, în decembrie, ianuarie”.
Cele 3 mii pe care le primește din aprilie îi sunt de mare ajutor. „Cu ăștia mai putem răsufla. Cu pensia, de unde avea eu să-mi permit să cumpăr azi și fructe și legume…”, explică Ludmila, urmărind cu privirea prețurile de pe cartonașele din fața lăzilor cu fructe și legume din piață. „Tare aș vrea jumate de kilogram de păstări…”.
– Cât îi kilogramul?, întreabă femeia curioasă.
– 43.
– Cu 40 măcar?
– Nu, răspunde vânzătorul răspicat.
– Ei, da’ ce, chiar îi carne?, îl întreabă femeia apăsat și merge demonstrativ la altă gheretă.
Trece rând pe rând pe la gheretele cu legume și fructe, comparând prețurile. Ar vrea și o căldare de orice, să facă dulceață pentru iarnă, dar asta ar însemna peste o sută de lei, bani cu care își ia lactate pentru vreo două săptămâni. Așa că ia jumate de kilogram de căpșuni la 15 lei și un kilogram de cireșe tot la 15 lei și le potrivește la fundul căruciorului.
Mai scoate din portmoneu 5 lei pentru mărar, 21 de lei pentru un kilogram de roșii mai mărunte și mai ieftine și continuă să iscodească cu privirea. Ardeii care-i plac și ei, și lui Vasile, ajung la 32 de lei kilogramul. Stă câteva secunde cu ochii în portmoneu și cere: „Dați-mi doi chiperi”. 8,40 de lei.
Dă târcoale și unei gherete cu zmeură, alegând un container mic, la 20 de lei. Vrea și castraveți. E 35 kilogramul. Ia jumătate. „Vreau să cumpăr și niște abricoase, că lui tare îi plac, dar din alt rând, că astea-s cam albe”.
– Cât îi kilogramul?
– 23.
În drum spre ieșire din piață, Ludmila mai ia o cutie cu ouă, repetând de câteva ori cu regret: „Și niște păstări aș fi vrut, să-i fac lui Vasile cu smântână…”. Aproape de ieșire, se răzgândește, se întoarce și ia jumătate de kilogram, cu 24 de lei.
Revenită în apartamentul cu două camere, lasă căruciorul în antreu. „Vasea”, îl strigă ea pe soț. Nu aude nici un răspuns și merge cu pași repezi în camera din marginea holului. Vasile doarme. „I-am dat o pastilă pentru memorie și aceea îl mai liniștește. Că noaptea nu prea doarme bine.”.
Revine la cărucior. Duce rând pe rând legumele și fructele în bucătărie. Spală un pumn de căpșune și cireșe, le aranjează într-o farfurie și merge la soț în cameră să-l alinte.
– Vasile, hai mănâncă niște fructe!, îi zice ea barbatului numai piele și oase.
Vasile deschide ochii. Zâmbește larg la văzul fructelor și încearcă să-și ridice capul. Soția îi lasă în mâini ba o căpșună, ba câteva zmeure, ba câte o cireașă.
„Cireșile îți plac?” Bărbatul duce pofticios fructele la gură și le înghite cu nesaț, dând din cap în semn de încuviințare. Ea îi ia, rând pe rând, câte un sâmbure în mână, urmărindu-l atent să nu le înghită.
– Mai dau o căpșună?
– Vsio,(gata – din rusă) răspunde el cu vocea stinsă.
– Vsio?, repetă ea pentru concretizare. Ei dacă-i vsio…, i-o întoarce ea înduioșată.
– Ce, asta-i acră?, se amuză femeia când îl vede cum își strâmbă fața la zmeură.
– Hai, mai ia astea două și ‘om face compot din restul, îl îndeamnă femeia cât apucă farfuria s-o ducă în bucătărie.
„Mă scol de la 7, mă aduc în ordine, încep să-l spăl, să-l berberesc, până când îl îmbrac, ș-ap’ mă duc să-i pregătesc mâncarea, mă duc să duc gunoiul. Când caut, e ora 12. Dacă șăd jumătate de oră și îmi îndrept spatele și mă duc să-i fac ceva mâncare pe la amiază. Până îl hrănesc.. El mănâncă încetișor. Îmi trebuie o oră să-l hrănesc. Ș-ap’ tre’ de la asistența socială să mai completez niște fișe”, își povestește Ludmila activitățile de rutină.
De pe 15 mai, când s-a terminat starea de urgență, Ludmila și Vasile au ieșit la plimbare o singură dată. Vasile i-a zâmbit soției exact ca atunci când l-a hrănit cu căpșune și cireșe. „Mă bucur și eu când îl văd bucuros, ca un copil, afară”, recunoaște Ludmila.
.
*
În luna iunie Gheorghe a chemat de trei ori ambulanța, din cauza aritmiei la inimă cu care se luptă din 2014, de când a venit de la Moscova. Acolo a reușit să adune bani de apartamentul în care trăiește de trei ani, deși zice că nu se merita. De la Moscova a venit și cu bronșită cronică, așa că acum, la cei 68 de ani, n-ar vrea să ajungă la spital: „Acolo te duci cu una, dar găsești tot buchetul de boli”.
Moș Gheorghe, așa cum îi zic și locatarii din „hrușiovka” în care și-a cumpărat apartament, trebăluiește prin bucătăria de patru metri pătrați și-și pregătește o salată. Locuiește singur, deși nu a divorțat de soția Tamara, care stă într-un bloc din apropiere. S-au despărțit dintr-o neînțelegere, dar îi leagă o prietenie puternică, doi copii și o viață de familie de aproape 40 de ani.
Taie puțină ceapă, după care ia jumătate de ardei verde, din care aruncă o fâșie mai pălită – era la un preț mai ieftin, și două roșii – le-a ales cu 10 lei, că așa-s 20, și merge să le spele în baie, unde cada are rol și de chiuvetă. Presară în salată puțină sare și adaugă o lingură de ulei. Își cântărește cu precauție cantitatea ingredientelor – trebuie să fie atent cu verdețurile, așa cum are pancreatită, dar „vitamine trebuiesc”.
Totodată, nu poate să gătească mai mult, pentru că nu are frigider unde să le păstreze. Crede că este o cheltuială mai puțin necesară, iar iarna își poate păstra produsele pe pervazul ferestrei. Acum pervazul este ocupat de câteva cutii cu ceai, două „turnuri” din pahare de carton, două brichete și o cutie de chibrite, cu care aprinde focul la aragazul cu două ochiuri, și un radiou ușor prăfuit, de culoare bordo, la care ascultă zilnic Sputnik și Plai. Pe perete – un calendar 2020 cu imaginea președintelui țării.
De când a început regimul de carantină, la piață a fost o singură dată, că-i „prăpăd acolo”, deși anume la piață găsește „câte ceva mai ieftin”. Dacă ia vreo roșie veștedă, o pune în apă și ea își revine „și-i tot aceeași”. „Bostănelul, dacă-i pălit, nu-i nimic strașnic”. Mai ales că îi ia cu 2 lei kilogramul, în loc să dea 10 lei.
Zice că, atunci când s-a pensionat, era mic coeficientul formulei de calculare, „de râsul câinelui”, se mărise și stagiul și nu își găsea niște ani în contabilitate, iar ca să-i recupereze trebuia să treacă prin „sud” (proces de judecată – din rusă), și așa a ajuns să primească pensie socială. Acum i s-a mai mărit pensia și are 1 292 de lei. „Îi cam puțin”.
Iarna cheltuie mai mult pe antibiotice, din cauza bronșitei cronice, dar cheltuie mai puțin pe alimente. „Vinerea sunt aprovizionat cu mâncare de la biserică (referire la Misiunea Socială „Diaconia” – n.r.) și sâmbătă toată ziua mănânc dintr-însa și, cu economie, îmi ajunge. Mai primesc sacoșe cu crupe de la asistența socială, câte un pachet de unt, sâr (cașcaval – din rusă), soția mai face câte un borș. Da’ cât îi trebuie omului?! Mă descurc. Clar că-i mai bine când omul mănâncă călduț, când omul mănâncă de trei ori pe zi cum se recomandă, da’ viața-i așa cum este ea. Nu-i fumatul, nu-i băutul și nu-i narcoticul. Dacă nu-s aiestea, omului mult nu-i trebu’. Și chiar și Plahotniuc, el tot nu mănâncă o pâine întreagă, mănâncă două hrinși. Ai o bucățică, zi-i mulțumesc lui Dumnezeu.”
Până la pandemie, moș Gheorghe mergea la piața de vechituri de lângă Gara Feroviară, unde mai vindea câte ceva din ale copiilor și ale soției. Acum, însă, „dacă nu se poate”, nu se mai duce. Oricum „nici n-ai cui vinde și nimeni nu cumpără. Acolo se duc de-alde mine, și mai ceva bolnavi.”
În bucătărie, unicele piese de mobilier sunt masa, pe care sunt așternute mai multe foi din cataloagele cu oferte ale supermarketurilor, un taburet, pe care stă un ceainic electric și un vas de plastic pentru apă, un scaun „de la construcții” și câteva lădițe negre pe care a reușit să le obțină de la comercianții Pieții Centrale.
Aproape jumătate de masă e ocupată de aragazul pe care stă pregătită o cratiță cu bostănei tăiați mărunt. Alături, printre tacâmuri, cești, pachete cu ceai, zahăr și sare, o sticlă cu ulei și un borcan cu miere „multiflor”, rătăcesc câteva foi cu rețete și cutii cu medicamente: Hartil pentru inimă, Aspenter, pe care-l ia cu 50% reducere ca pentru pensionari, Aspirin cardio, care-i „oleacă mai scump”, și Pancreatin.
Pentru că masa este neîncăpătoare, jos stau câteva borcane cu cireșe albe și cu vișină, pregătite deunăzi, acoperite de haine vechi, ca să se păstreze, o pungă cu roșii, o pungă cu agriș, o caserolă cu borș roșu și una cu orez cu carne, pe care le-a primit la amiază de la „Diaconia”.
„Multă lume e distrusă acum nu din cauza la coronavirus, da’ de inactivitatea lor, de spaimă. Nu zic, este și virusul acesta, dar depinde de imunitatea omului. Asta tot e făcut cu un țăl, toată lumea înțelege, să scăpe mai repede de bătrâni. Pur și simplu oamenii mai în vârstă, trecuți prin viață, mai multe știu, mai multe înțeleg și, mai ales la oamenii de după ocean, nu le trebuim noi, aiștia care înțeleg. Le trebuiesc oameni de ăștia care trăiesc cu ziua de azi și la ziua de mâine nu se mai gândesc.”
Cu rudele vorbește mai mult la telefon. De Paștele Blajinilor n-a fost la cimitir: „Necătând că eu în fiecare an îmi făceam datoria cinstit, dar ni-o spus atât de clar, și premierul Chicu a spus… De ce eu trebuie să mă fac cel mai deștept și să mă duc? Să mă ierte mama, să mă ierte tata, să mă ierte frații și așa mai departe, da’ nu m-am dus”.
Nici la biserică nu se duce acum, chiar dacă e ctitor la o biserică din preajmă.
Toarnă apă în cratița cu bostănei, ia una din brichetele de pe pervaz și aprinde focul. Aduce apă să toarne în ceainicul electric. După ce amestecă roșiile, ardeiul și ceapa într-o caserolă rămasă de la o înghețată de coacăză, deschide porția cu borș și cea cu orez, taie două felii dintr-o franzelă albă și pornește radioul. Din difuzor, președintele Igor Dodon vorbește despre noul partid politic Pro Moldova. Gheorghe îi recunoaște glasul imediat, fiindu-i susținător aprig.
Foto de Maria Ivanov
După ce soarbe din borș, gustă și din orezul cu carne, din care lasă și pentru a doua zi. Apoi își toarnă ceai într-o cană de metal de 0,5l și taie câteva felii de ghimbir pe care le îneacă în ceai. Ca să curețe pereții vaselor sangvine. Ceaiul și-l adună singur. Într-o cameră, pe care o folosește drept depozit, ține la uscat pe o masă flori de tei culese din parc, flori de romaniță, frunze de podbal. Tot pe masă stă un televizor, un ziar cu programul TV, un pachet plin cu medicamente și o fotografie cu Igor Dodon, însoțit de sloganul „Moldova are Viitor!”.
La un moment dat, răsună o melodie veselă. Moș Gheorghe se ridică și scoate un telefon negru cu butoane din buzunarul pantalonilor bej. „Da?… da… da!… ‘s acasă. Da! …Unde ești tu? Stai că eu… eu vin chiar amuia, vin încolo. Hai, eu vin încolo.”
Agitat, iese din bucătărie, se întoarce cu o sticluță în care toarnă apă, stinge lumina și se grăbește spre ușă. Ezită câteva clipe, se întoarce în apartament și, după câteva scârțâituri lungi de uși de dulap, revine cu un chipiu albastru, cu o mască de protecție și cu o sticluță cu „picături cardiace” de Validol în mână. Coboară grăbit de la etajul doi, iese din bloc, o ia la stânga spre stradă, așteaptă să plece troleibuzul din stație, se uită să nu vină vreo mașină și traversează drumul spre parcul de vizavi.
Privește în stânga și în dreapta, să o zărească pe soția Tamara. Înaintează, dar încă nu o vede. Scoate telefonul din nou. „Undi ești? Mă uit că nu te văd… Aha, te-am văzt, te-am văzt”, spune scurt, pe un ton apăsat.
O zărește stând pe o bancă din parc, cu două sticle de 6 litri umplute cu apă. Obișnuiesc să cumpere apă la litru de la un chioșc, pentru că o consideră mai bună decât cea de la robinet. Când nu pot ieși din casă, apa din robinet o trec printr-o „cană cu filtru” primită de la fiica din Londra.
– Ți-am luat apă, o anunță el.
– Mi-o dat acolo apă.
– Am uitat… Am luat și apă, și am luat picături. Nu ni-am dat sama.
– Eu niș nu m-am așteptat. M-au apucat așa niște slăbiciuni… Poate o să-mi treacă, poate o să-mi treacă.
– Ei, știu și-i asta…
Moș Gheorghe se așază lângă soție, pune mâna stângă în șold, ținându-și chipiul la subsuoară. Se mai scarpină din când în când la piept, pentru că a trebuit să se radă pentru o vizită la cardiologul de sector, care l-a consultat și l-a direcționat la Institutul de Cardiologie.
– Hai mergem, dară?… Le duc eu!, zice moș Gheorghe, aplecându-se spre cele două sticle cu apă.
– Nu, Jora, ție nu ți se poate. Jora, eu știu ce vorbesc, te rog frumos! Tu știi că nu ți se poate să ridici, insistă femeia.
– Într – amândouă se poate.
După ce ies din parc, traversează strada la semafor și merg spre blocul unde locuiește Tamara. Dacă s-ar fi simțit bine, ar fi mers împreună la plimbarea de o oră și cincisprezece minute pe care obișnuiesc să o facă în parcul Valea Trandafirilor de alăturea. Apartamentul ei e la doar cinci minute distanță de cel al lui Gheorghe. La ușa blocului, se despart. Gheorghe nu mai intră, din cauza carantinei.
Tamara spune că are o viață plină la pensie, iar în carantină are mai mult timp să citească, să asculte cărți audio. „Nu am rămas în urmă cu tehnologia.” Pe lângă gospodărie, are timp acum să vadă spectacole on-line, pe care i le trimite fiica din Anglia, să revadă filmele lui Franco Zeffirelli, de care s-a îndrăgostit încă din studenție, deși îi lipsesc ieșirile cu prietenele la o cafea. „Unii cred că la pensie sunt numai greutăți, dar îți dă și posibilități”, deși recunoaște că vârstnicii sunt „și așa vulnerabili, cu sau fără COVID”.
Ajuns acasă, moș Gheorghe simte din ușă un miros puternic de ars. „Ei, de-amu’, Dumnezău cu dânșii.” Oprește repede focul și ridică capacul cratiței cu bostănei. „Așa o trebuit să fie”, încheie el pe un ton consolat.
Își spală mâinile și se așază să-și bea ceaiul, care se răcise între timp. Deschide borcănașul cu miere „multiflor”, ia puțin pe vârful lingurii și o duce la „nioba”, cerul gurii, ca să îi simtă bine gustul.
Deși Comisia Națională Extraordinară de Sănătate Publică a declarat prelungirea stării de urgență, restricționând persoanelor cu vârsta de peste 63 de ani să iasă din casă și să se afle în spațiile publice fără necesitate stringentă, moș Gheorghe nu poate renunța la mișcare.
„Omul trebuie să se miște. Mișcarea-i viață. Dac-ai spus că: Gata-i cu mine!, singur ți-ai pus crucea. Atunci când omul se mișcă, se ridică imunitatea. Știți cum mă-ncarc eu? Știți de acumulator, de la fizică, cum el se învârtea și săreau scântei și el se încărca?! Iac-așa eu merg să mă încarc. Dar dacă eu mă culc, gata, mă descarc. Mai ales când adorm.”
După vreo zece minute de mers, ajunge în parc. Intră pe lângă un havuz, care adineauri împroșca cu „fel de fel de apă”, în ritmuri muzicale. Acum, însă, nu lucrează, ca să nu provoace aglomerație. Moș Gheorghe coboară scările spre o alee plină de felinare aprinse și forfotă de tineri. Trece printre cele două iazuri, pe lângă cărărușa întunecoasă ce duce la râușorul la care obișnuiește să se clătească cu apă rece și o ia la dreapta, spre terenul de sport, de unde se aud ritmuri de hip-hop. Acolo, ia fiecare aparat de antrenament la rând și face câte 21 de exerciții.
– … 18, 19, 20 … 21.
Acasă merge mai târziu, ca să nu adoarmă prea devreme. De obicei se culcă abia după miezul nopții, ca să nu-l ia inima. „Noaptea, când pulsul e scăzut, inima începe să se lupte și face tahicardie. Bradicardia – când bate încet, tîîî, tîîî, tîîî…, pulsul e mai jos de 55. Când omul doarme, toate organele se odihnesc, pulsul se duce în jos și inima dă de știre: ‘ă, stai oleacă, trebuie să mai trăiești’, și începe a bate tare – tac-tac-tac, și trece în tahicardie. Da’ tahicardia e nebunie, nu știi ce să faci. Și eu mă ieu în mâini, zic așa: ‘Gheorghe Vasilievici, te iei în mâini’, mai beu o valeriană, mai știu niște metode ca să se reguleze [inima] și opresc toată asta. Ușor de spus, da’ greu de făcut.”
A contribuit: Maria IVANOV, Școala de Studii Avansate în Jurnalism