Kickboxing la sat

E ora 7:33, când în ograda gimnaziului din satul Hîrtopul Mic, raionul Criuleni, se aud ecou de pantofi grăbiți: Țoc-țoc! Țoc-țoc! De după ușă se zărește o mustață deasă, doi ochi somnoroși și un cap ciufulit. E nea Colea, paznicul. „De la o luni ați venit cu noaptea în cap?!”, o întreabă jucăuș pe șatena focoasă care se apropia. „Eii, azi am multe de făcut”, îi răspunde tânăra.

.

Poartă o rochie bordo până la genunchi, mulată pe corpul lucrat, și o pereche de pantofi roz, pe care-i freacă insistent de cârpa neagră tăvălită la intrare. Țoc-țoc! Țoc-țoc! Pantofii își continuă șicanele până în capătul coridorului rece și semi-întunecat, unde coboară la demisol și opresc în fața sălii de sport. Țoc-țoc! Scoate cheia, descuie și intră. Țoc-țoc! Țoc-țoc!

Câteva minute mai târziu, e de nerecunoscut. Fără urme de ruj pe buze, cu părul buclat ascuns sub chipiu, în costum sportiv Boviline – denumire care-ți sare în ochi de pe o mânecă, cu încălțări Adidas și cu un fluier atârnând la gât. Acum e Nadejda Canțîr, profesoara de educație fizică.

Biroul său cam strâmt, atașat sălii de sport, e decorat cu un scaun și o masă cu fel de fel de foi – ordine, regulamente, orare, liste cu elevi, două sticle cu apă și o mască. De pereții verzi atârnă diplome și medalii obținute de elevi în anii trecuți.

Mai sunt încă 10 minute până începe prima lecție. Nadejda are emoții. A trecut abia o lună de când, zi de zi, toți o strigă: „Doamna profesoară!”, și încă nu și-a intrat pe deplin în noul său rol. Nici primul salariu încă nu l-a primit. 

Din cauza pandemiei de COVID-19, lecțiile de educație fizică se desfășoară pe terenul de sport din fața școlii. E o dimineață răcoroasă. Toamna își face simțită prezența prin vântul insistent, prin iarba galbenă care foșnește sub talpă și prin mirosul ușor de must, venit de la gospodăriile din preajmă. 

Când o văd pe Nadejda, 13 copii din clasa a VI-a se grăbesc să formeze o linie dreaptă. Se mai șușotesc între ei, își mai dau brânci, dar se cumințesc rapid. Știu că, dacă nu sunt disciplinați, profesoara îi va pune să alerge cu două cercuri mai mult. 

Bună dimineața, elevi! Sunteți gata de start?”, întreabă Nadejda cu mult înainte de a ajunge în dreptul lor. Hai, fuguța, trei cercuri de alergare ușoară”, vine imediat și prima comandă. 

Nadejda Canțîr a intrat în istoria Republicii Moldova drept prima și, deocamdată, unica luptătoare din Republica Moldova care a obținut centura de campioană mondială la kickboxing. S-a întâmplat în 2018, în cadrul unei gale desfășurate la Chișinău.

.

.

.

Kickboxingul e un sport asemănător cu boxul, dar în care adversarii lovesc și cu picioarele. Nadejda a început să-l practice încă din perioada liceului. „Un om din sat a deschis o sală de sport pentru tineri. Am aflat întâmplător de ea. Nici nu știam ce reprezintă aceste lupte. Știam doar că e un gen de sport mai agresiv.

De-atunci se fac mai bine de 10 ani, timp în care Nadejda a absolvit psihopedagogia la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, a urcat constant pe ringul de luptă, inițial la amatori, apoi la profesioniști, a început studiile la Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport și, în paralel, s-a făcut ajutor de antrenor de kickboxing.

Anul trecut, regimul surmenant și o durere de spate au convins-o că e timpul să facă o pauză. Perioadă pe care a umplut-o cu tratamente, joburi mărunte, vizite la cele două surori mai mici stabilite peste hotare, dar și la tatăl lor, rămas în Hîrtopul Mic.

Anume în timpul vizitelor în satul natal, „părinți și elevi mă rugau să organizez antrenamente în sat, să le dau ocupație tinerilor. Datorită propunerilor pe care le primeam constant, am înțeles că lumea într-adevăr este dorită să facă mișcare”. 

Și cum ideea de a-și crea și educa propria echipă de viitori luptători o măcina mai demult, în vara acestui an a decis să revină în Hîrtopul Mic ca să antreneze o grupă de copii și una de adulți. Iar din septembrie a preluat și orele de educație fizică, după ce fosta profesoară, care a învățat-o și pe Nadejda, a trebuit să renunțe din cauza unor probleme de sănătate. 

Spune că nu salariul de 2.000 de lei a motivat-o, ci dorința de a ajuta și alți copii. „Îmi doresc mult să obțin ceva al meu. Am 29 de ani și înțeleg că vreau să văd roadele muncii mele. Am investit ani la rând energie, timp și sănătate. Pe alocuri am sacrificat și viața personală ca să obțin cel mai bun rezultat.

Și-și mai dorește să deschidă o sală de kickboxing în sat și să-i facă pe tineri să nu mai repete constant: ‘Eii, mai repede să termin 9 clase și să plec’, ci să rămână acasă.

.

.

După primul cerc, cei 13 elevi dintr-a VI-a încep să gâfâie, dar niciunul nu se dă bătut. „Doamnaaa, da’ Ionuț a tăiat colțul!”, se plânge un elev rămas cu mult în urma celorlalți. Nadejda nu-i răspunde, dar îl urmărește pe Ionuț până trece de următorul colț. 

Unul câte unul, elevii ajung la linia de finiș. 

Urmează partea cea mai așteptată. Elevii își roagă profesoara să-i învețe elemente de autoapărare, „așa, ca în filmele cu bătăi”, precizează ei. Vădit entuziasmați, se postează câte doi față în față și încep să arunce pumnii alandala în aer. 

Taniușa, o fetiță cu obrajii încă purpurii de la alergat și cu un păr lung ce-i curge de-a lungul spatelui, caută neputincioasă un partener. Numai ea nu are pereche. Dezamăgită, își încleștează mâinile la piept și așteaptă s-o vadă profesoara. 

Pentru următoarele 10 minute va face echipă cu Nadejda, învățând o tehnică de autoapărare. „O iubesc pe doamna [profesoară] cu adevărat”, avea să ni se destăinuie ulterior fetița, „fiindcă simt că am [pus] mușchi pe mine.

În a doua parte a lecției, elevii au tot țopăit de colo-colo, ca niște mingi de ping-pong, antrenându-se conștiincioși pentru normativele de la final de semestru pe care Nadejda vrea ca ei să le susțină cu brio. 

Elevii s-au obișnuit deja că, după ora de educație fizică, să fie uzi leoarcă. „La noi tot timpul e așa”, asigură ei. Chiar și așa, așteaptă cu nerăbdare lecția de sport. Unii nu prea înțeleg ce anume înseamnă să deții centura de campion la kickboxing, dar sunt încrezători că „doamna Nadejda” are „mușchi de fier”.

Doar că, de când a devenit profesoară, „eu mă impun să port pantofi și să îmbrac rochii”, recunoaște Nadejda. Are acasă 62 de perechi de încălțăminte, dintre care doar două sunt pantofi. Restul 60 sunt sport. Și nici „coafatul și machiatul nu sunt de mine”.

.

.

Însă provocarea cea mare care a venit odată cu noul rol „sunt foarte multe documente”. „Eu, ca persoană din generația mai tânără, nu sunt de-acord cu toată hârțogăria asta. Mai ales pentru tinerii profesori și mai ales pentru profesorii de educație fizică.” Din această cauză și se străduiește să ajungă devreme la școală.

În schimb colectivul profesoral a primit-o cu brațele deschise. „Suntem unicii din Republica Moldova, care au o așa onoare”, punctează Petru Mardari, directorul gimnaziului. „Doamna Nadejda nu e doar un exemplu pentru elevi, ci e un exemplu și pentru noi.

Mai ales că, în ultimii 10 ani, doar un singur tânăr specialist a ales să meargă la gimnaziul din Hîrtopul Mic, susține Lidia Stavila, profesoară de educație muzicală. Dar acum, datorită Nadejdei, „s-a ridicat ratingul satului și a școlii. E foarte muncitoare și responsabilă. Fugărește copiii pe teren, dar lor asta le place și sunt motivați”. 

.

.

A doua jumătate a zilei tânăra o petrece la Chișinău, la Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport, acolo unde își face studiile. Imediat cum se termină cursurile, în zilele de luni și miercuri, intră în rolul de antrenoare de bază în pregătirea fizică a unei echipe de fotbal din Chișinău. 

Apoi aleargă într-un suflet la Piața Centrală, de unde ia microbuzul înapoi în sat. Acolo, pe terenul de sport, o așteaptă câțiva zeci de de copii. Strigătele și țipetele lor se aud de la câțiva kilometri. Până să ajungă Nadejda, ei pregătesc inventarul sportiv: cauciucuri vechi, sticle umplute cu apă, pietre, și câte o păturică, ca să-i apere de balega vacilor și găinațul gâștelor. 

Sar de pe un cauciuc pe altul, execută genuflexiuni cu pietrele ținute la piept, iar sticlele de apă servesc drept haltere la exercițiile pentru mușchii brațelor. După o oră de mișcare fizică, cei mici predau ștafeta unei grupe de maturi. Mai exact, unei grupe de femei. Numărul lor variază, în dependență de muncile agricole sezoniere. Azi sunt opt din 17. 

Rând pe rând, ele se adună în jurul antrenoarei și se străduiesc să execute cu dibăcie exercițiile pentru abdomen pe care Nadejda le arată. Unele cu palmele negre de la curățatul nucilor, altele cu bătături de la săpatul în grădină. La fiecare 20 de minute, fac pauză ca să bea apă din sticlele de plastic aduse de acasă. 

„Vin cât încă nu ninge. Azi, chiar dacă toată ziua am fost pe deal la strâns popușoi, am venit. Cum altele să poată și eu nu?!”, spune cu mândrie Valea, 37 de ani, mamă a trei fete. Pe cea mică, de 2 ani, a lăsat-o acasă, în grija surorii mai mari. Pe cea mijlocie a adus-o cu ea pe teren. Stă cu ochii într-un telefon și, astfel, n-o încurcă pe maică-sa.  

„Toată vara ne-am antrenat aici pe teren. Cât eu lipsesc de acasă, de băiețelul meu are grijă tata. De când fac sport cu Nadea, am dat jos vreo cinci kile”, spune Ala, o tânără de 30 de ani.

Una din doamne întrerupe exercițiul și răspunde la telefon. O altă e sustrasă de fetița ei care se apropie la fiecare câteva minute și o întreabă când se vor duce acasă.

Antrenamentul i-a sfârșit la ora 19:30. Cu un rucsac mare în spate, o minge și un caiet cu lista elevilor de la antrenament în mână, Nadejda pornește spre casă. „Eu vreau să îmbunătățesc satul meu. Îmi doresc ca familia mea să crească aici. Aici am primit educația corespunzătoare, aici am muncit mult. Din toate țările pe unde am călătorit, acasă e unicul loc unde mă simt cel mai liber.”

TextNicoleta Stavila, studentă a Școlii de Studii Avansate în Jurnalism

FotoMihail Calarașan