Tatiana EțcoDe câteva luni, Igor Babiac își trăiește viața pe drumuri, între aici și acolo. Între Moldova și Ucraina, unde și de unde aduce călători, dar mai ales între actorie și șoferie, unde s-a refugiat în speranța că va reuși să-și pună gândurile în ordine și să-și găsească echilibrul interior. „Eu m-am speriat când din culise m-am trezit în garaj, dar asta m-a învățat că orice job e decent.”
Când a ajuns la Gara de Nord din Chișinău, în amiaza ultimei zile din septembrie, pe peronul numărul 1 deja îl aștepta microbuzul Chișinău-Kotovsk cu vreo zece pasageri în el. Numai bine reușise să ajungă la timp. Participase dis-de-dimineață la un casting care a durat mai mult decât se așteptase. Dar, ajuns în gară, și-a dat seama că a uitat pașaportul acasă. I se întâmpla pentru prima dată. Nu era mare treabă, dacă nu ar fi fost chiar el șoferul rutei. Și-a sunat tatăl. „Căscătură!”, a lăsat acesta să-i scape, angajându-se să i-l transmită.
Parțial de acord cu replica tatălui, Igor pune, totuși, întâmplarea pe seama fugărelii de dimineață, dar și a emoțiilor din ajun. Încă nu digerase cum se cuvine noutatea zilei anterioare – premiul pentru cea mai bună interpretare în cadrul „48h Film Challenge. Way Up!”, un proiect organizat în Chișinău și în cadrul căruia opt echipe din trei țări au concurat pentru cel mai bun scurtmetraj realizat cap-coadă în 48 de ore.
În acele două zile, Igor a trecut din spatele volanului în fața camerei de filmat. Era prima revenire pe platou de când schimbase actoria pe șoferie. Și nici măcar nu era atât de valoros premiul, cât momentul în care a venit, recunoaște Igor. Tocmai când avea nevoie ca cineva sau ceva să-i reamintească de satisfacția de a fi actor. Tocmai când se tot întreba ce este el, în mare parte, ACTOR sau ȘOFER?
.
*
Igor Babiac are 30 de ani și este considerat unul dintre cei mai realizați tineri actori de film din Republica Moldova. El, însă, are rezerve în a se considera de succes. Chiar dacă a jucat în mai multe dintre puținele producții cinematografice moldovenești din ultimii ani – (lungmetrajul de debut al lui Igor Cobileanski – „La limita de jos a cerului”, lungmetrajul de debut a lui Anatol Durbală – „Ce Lume Minunată” și lungmetrajul de debut al lui Eugen Damaschin – „Beautiful Corruption”) -, iar între filmări urca pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Chiar dacă, la începutul acestui an, a fost selectat la „Berlinale Talents” – secțiune din cadrul celui de-al doilea festival de film ca importanţă şi mărime din Europa, după cel de la Cannes.
„Rolurile jucate sunt cam toate la fel – terpili (persoane răbdătoare – din rusă). Poate eu n-am putut să le fac altfel. Da’ nici în viață eu nu-s cine știe ce veselciak (haios – din rusă). M-am apucat de actorie și-s mai mult în depresniak (depresie – jargon rusesc).” Inclusiv asta l-a și determinat să se detașeze temporar de artă și să muncească în cu totul alt domeniu.
Evadarea lui Igor a pornit de la un autobuz. Un Iveco alb din 2002, pe care l-a cumpărat în august anul trecut și care este cel mai scump lucru pe care îl deține. Reușise să strângă niște bani din rolurile jucate în câteva filme și s-a gândit să-i investească în ceva. Tatăl său, care întreaga viață a lucrat șofer și care administrează o firmă de transport de pasageri, își dorea acel Iveco alb. Așa a și ajuns actorul Igor Babiac proprietar de autobuz, iar ulterior și șofer.
Propriul autobuz l-a condus o singură dată, și atunci de probă. Își amintește că era după prima reparație. Iar de atunci, au cheltuit pe reparația lui cam tot atât cu cât l-a cumpărat. S-a dovedit a fi nu cea mai reușită investiție. În drum spre atelierul auto era și în ziua în care Igor își uitase pașaportul acasă. „Neobișnuită zi”, constată Igor ca pentru sine, după ce și-a recuperat documentul undeva după comuna Stăuceni din mun. Chișinău.
De mai bine de cinci luni de când lucrează șofer la firma în care tatăl său deține o parte din afacere, este responsabil de ruta spre Sergheevca, un orășel sudic de pe litoralul ucrainesc al Mării Negre cunoscut pentru sanatoriile sale, unele fiind proprietăți ale Republicii Moldova.
Însă în dimineața respectivă a fost anunțat că trebuie să meargă la Kotovsk. Orașul face parte tot din regiunea Odesa, doar că este amplasat în nord, la 200 de kilometri distanță de litoral și 120 de kilometri de Chișinău. De fapt, Kotovsk – denumire provenită de la numele liderului militar sovietic Grigori Kotovski, născut la Hâncești și decedat acolo -, a devenit Podilsk încă în 2016, când Rada de la Kiev a decis interzicerea denumirilor de origine sovietică. Dar, pe panoul de pe torpedoul microbuzului, Podilsk e scris în continuare Kotovsk. „Pentru că, în caz contrar, oamenii se revoltă”, explică Igor.
Petru, șoferul de bază al rutei, își luase liber câteva zile pentru a-și culege strugurii, iar Igor deja știa drumul. Îl parcursese în primele zile la noul său loc de muncă. Nu era tocmai încântat de situație, dar nu vedea rostul să se revolte. „Unde trebuie, acolo lucrez.”
Deși ambele rute sunt spre Ucraina și durează aproximativ egal, între patru și cinci ore într-o direcție, cu retur în ziua următoare, Igor deja s-a convins că sunt total diferite. Fără să vrea, de-a lungul călătoriei le tot compară.
În primul rând, diferă mașinile, exact ca și drumurile pe care sunt conduse. „Asta e ucisă rău”, nu ca a lui, cum deja o consideră pe cea cu care merge la Sergheevca. Apoi călătorii. La Sergheevca, aproape toți merg la sanatorii. Pensionari, bugetari, persoane cu dizabilități și, în perioada caldă a anului, turiști care se duc la mare.
Diferența o face și regiunea transnistreană, controlată de autoritățile nerecunoscute de la Tiraspol, pe care o traversează spre Podilsk. Prima oprire este la punctul de control de la intrarea în Dubăsari.
„Pregătiți, vă rog, actele la control”, se adresează Igor pasagerilor în română, deși o bună parte dintre ei sunt vorbitori de rusă. La salutul grănicerului, răspunde vesel cu un „Bună ziua! Zdrastvuite!”.
În aproximativ jumătate de oră, pasagerii își primesc pașapoartele împreună cu o fișă migrațională. Urmează gara auto din orașul Dubăsari. Igor anunță că vor staționa vreo 15 minute și merge s-o salute pe tiotea Mașa, proprietara unuia din cele câteva magazine amplasate de-a lungul peronului.
Când îi pășești pragul, pare că te strecori în bucătăria cuiva. Ghiveci cu plante pe pervaz. Draperii albe lungi la fereastra lată cât întreaga fațadă a magazinului, adică vreo trei metri. Două scaune, o masă pătrată și o cutie lipită cu un afiș în rusă care te îndeamnă să donezi pentru îngrijirea animalelor fără stăpân. Alături – un culcuș pentru câine.
Cealaltă jumătate a încăperii e un alt univers. Unul comercial. Frigider pentru băuturi, rafturi și vitrine pline cu de toate.
Spre nedumerirea lui Igor, la tejghea stă o străină, mai tânără.
– Da’ unde-i tiotea Mașa?, întreabă Igor în rusă.
– La policlinică, îi răspunde necunoscuta care pare să-i anticipeze următoarea întrebare și, pe un ton glumeț, îi spune că femeia e bine, s-a dus doar pentru o injecție.
Igor își cumpără o plăcintă și, în timp ce-o mănâncă, se gândește ce urmează să facă. Colegii i-au recomandat, dacă tot trece prin Transnistria, să cumpere o băutură de care el nu auzise – balsamul „Cosmic”. E „o băutură tonică unică, creată în 1976 la inițiativa BCCEM (în prezent Corporația de Nave Cosmice „Energie” S.P.Koroliov – n.r.), cu participarea Centrului de pregătire a cosmonauților Yurii Gagarin”, după cum remarcă producătorul din Dubăsari pe etichetă.
De regulă, Igor făcea rost de ruble transnistrene de la tiotea Mașa, pentru că era mai simplu și rapid. Ea schimbă și lei moldovenești, și hrivne ucrainești, și combinația dintre acestea.
Nu funcționează așa cu toată lumea. Doar cu unii șoferi, inclusiv cu Igor, pentru că este feciorul lui Marcel. E adevărat că uneori și tiotea Mașa îi roagă să-i facă plinul cu ketchup, maioneză sau cafea din Ucraina, unde costă mai ieftin.
Și la punctul de control Goianul Nou, la ieșirea din regiune, un grănicer îl roagă să-i cumpere din Ucraina 10 sticle de ulei de floarea-soarelui, pentru că e mai ieftin și mai bun.
Pentru transnistreni, Igor cumpără produse alimentare din Ucraina. Pentru ucraineni, câte un divin sau vin din Moldova. „Nu este o practică neobișnuită”, explică Igor, și depășește relația profesională, fiind una pur umană.
.
*
Punctul de trecere a frontierei Goianul Nou-Platonovo este unul mic, transport circulă mai puțin și oamenii sunt mai deschiși, mai prietenoși, este convins Igor. Dă mâna și se salută prietenește și cu grănicerii și vameșii transnistreni, dar și cu cei ucraineni.
Și unii și alții îl întreabă de Petru, șoferul rutei. De vreo nouă ani, cu unele întreruperi, el traversează acest punct de două ori pe zi: în zori – spre Chișinău și după-amiază – spre Podilsk. Este singurul transport de pasageri care unește aceste două orașe. „La cât îi de stricat drumul, nimeni nu vrea să-și ucidă mașinile pe aici”, explică Igor.
Uneori, tatăl lui îl mai înlocuiește pe Petru. Așa că toți de aici știu că Igor este feciorul lui Marcel, că este actor și că joacă în filme. Vameșul cu uleiul a și îndrăznit să-l întrebe, cât așteptau pașapoartele, de ce s-a făcut șofer și de ce nu merge să joace peste hotare, măcar în Federația Rusă.
A insistat și să-i găsească pe Youtube un film în care apare. Igor nici nu a reușit să pornească mașina din loc, că vameșul, căruia i se alăturase și doi colegi, deja vizionau pe ecranul telefonului filmul despre protestele anticomuniste din aprilie 2009.
În schimb călătorii nu-l prea recunosc în șoferul lor pe Viorel din „La limita de jos a cerului”, nici pe Andrei din „Beautiful Corruption”, nici pe Petru din„Ce Lume Minunată”. „Filmele [în care am jucat] nu-s așa ca oamenii să le țină minte. Pe mine nimeni nu mă [re]cunoaște, pa liubomu (oricum – din rusă).”
Dar ar vrea să fie recunoscut. Pentru „că-i important, că eu mi-am băgat acolo suflet. Da, am băgat suflet, pentru că vreau pe lume să fac să fie mai bine, cât de banal n-ar suna, de parcă îi speech la Mister Vselenii (Mister Univers – din rusă).
Pe oamenii nu pre’ i-o atins filmele în care eu m-am filmat. Da’ poate și i-a atins, dar nu s-a răspândit în masă, dar asta ar fi cel mai bine. Ce folos să faci film, dacă nu are impact, nu rezolvă o problemă?!”
Între Goianul Nou și Platonovo se întâlnește cu autobuzul Balta-Chișinău, care tocmai ieșise de pe teritoriul Ucrainei. Ruta este administrată de aceeași firmă la care lucrează și Igor. Când ajung unul în dreptul altuia, șoferii încetinesc, scot capetele prin geamurile deschise și se salută. Chiar și așa, trebuie să strige ca să se audă.
– Aseară ai băut?, întreabă Igor, iar felul șugubăț în care o face sugerează că e mai degrabă o aluzie.
– Da, da, îi răspunde colegul, zâmbind rezervat.
– Mi-o povestit băieții cum te-o oprit GAI-ul (prescurtare din limba rusă pentru poliția rutieră – n.r.). Era tare smeșno (amuzant – din rusă).
Ambii șoferii râd și își fac din mână semn de rămas bun, în timp ce se îndepărtează în direcții opuse.
„I-o zis [un polițist] că îi pare că o băut, și el a spus că da, numa’ că amu’ vreo 16 ani”, explică ulterior Igor faza cu GAI-ul.
Imediat după frontieră, pe acostament așteaptă Lena. Ea este un fel de taxatoare, contractată de firma de transport, dar numai pe partea ucraineană. Pe teritoriul Moldovei călătorii sunt luați din gările auto de unde și procură bilete, ceea ce nu funcționează pe cealaltă bucată a călătoriei, unde oamenii așteaptă transportul pe marginea drumului și în intersecții.
„Ruta asta este specială și pentru că mergi printr-o zonă foarte frumoasă. Da, e multă sărăcie vizibilă, dar și natură frumoasă, aproape sălbatică”, remarcă Igor.
Nu trece mult timp și drumul urcă pe un deal după care se zăresc doar nori pufoși alb-albaștri pregătiți de apus, iar prin părți, cât vezi cu ochiul, doar pădure tomnatică scăldată în nuanțe de verde, roșu, galben și maroniu.
„Ooooo, lepota! (frumusețe – din rusă)”, exclamă Igor, ca pentru a confirma cele spuse puțin mai devreme.
Periodic, hodorogitul mașinii este întrerupt de câte un pasager care vrea să coboare. „Na perekreostok, pajalusta!” (La intresecție, vă rog – din rusă). „Na pavarote. Spasiba. Do sfidania” (La cotitură. Mulțumesc. La revedere – din rusă).
Și în astfel de situații face comparație cu drumul spre Sergheevca. Acolo rareori ia pasageri de pe marginea drumului. De regulă, doar din gări, cu bilete, și dacă traversează frontiera. Așa spune legea și așa e mai simplu și pentru șofer. Rămâne doar să-i ducă pe oameni pe la sanatorii, nu ca pe ruta spre Podilsk. Mai ales că, de câteva zile, mânerul ușii pentru pasageri este atât de defect, încât la fiecare oprire trebuie să coboare și s-o deschidă din exterior.
,
*
La intervale de vreo jumătate de oră îi tot sună telefonul. De multe ori în legătură cu ruta spre Sergheevca. La ce oră sau în ce zi pleacă? La cât revine și de unde? Pentru că are concurență, și-a făcut și cărți de vizită, dar și se poartă frumos cu oamenii: rezervă bilete, sună rudele călătorilor să le anunțe când ajung, în cazul celor care nu au telefoane mobile sau greu le folosesc.
La un moment dat, îl sună bunica pe WhatsApp. Vorbesc scurt despre proiectul la care a participat în week-end-ul din ajun și la care obținuse premiul pentru cea mai bună interpretare, dar și despre un conflict între niște rude. „Mamucă, eu îs pe drum și nu pre’ pot vorbi. Te sun mâine, când îs mai liber”, îi promite el înainte să închidă.
Tot pe WhatsApp are un grup comun cu bunica, mama, sora, o mătușă și un văr. Unii în Italia, alții în Republica Moldova. Cel mai des așa și comunică. Tot acolo îi anunță și când are proiecte noi. „[Familia] se bucură tare mult pentru mine și cred că ar trebui să fiu implicat mai mult în actorie, că șoferia nu este pentru mine. Și ei au dreptate.”
Acum 12 ani, imediat după absolvirea liceului din orașul natal Sângerei, Igor a plecat cu sora mai mică, Irina, la mama în Italia. Fără a cunoaște italiana, cu puțin efort a fost admis la Facultatea de Economie Industrială a Universității din Torino. Dar după două săptămâni a decis să abandoneze studiile în favoarea actoriei la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.
„Niciodată nu mi-a părut rău că m-am întors. Eu acolo eram nikakoi (cu sens de: într-un hal fără de hal – din rusă). Nu respiram, nu trăiam pe adevăratelea. Prosta (doar – din rusă) îndeplineam un plan că așa ar fi bine, că băieții buni fac o facultate și după asta parcurgi o cale așa, ca la carte. A fost destul de irațională fișka (chestia – din rusă) asta [cu lăsatul facultății din Torino].
Nu știu, n-am un caracter puternic. Îs destul de ușor de influențat. Iaca abia amu îmi dau seama că anumite lucruri pe care le fac cerez ne magu (împotriva voinței – din rusă), cu timpul ele dau roade kapeț (cu sens de: extrem – din rusă) ce bune. Da’ fișka asta cu – nu-mi place, am plecat, de multe ori nu te face să înțelegi măcar ce nu-ți place.
Eu zic că nu-mi plăcea facultatea, da’ eu nu am depus absolut niciun efort s-o înțeleg și i-am dat cu piciorul. Și era șoc! Închipuie-ți: familie de moldoveni, rude care lucrează prin teatru și o duc greu material, eu dau examenul la facultate în Torino – o oarecare perspectivă. Și la noi este stereotipul ista cu universitate în Europa. Da’ eu am zis „Nu” și am făcut actorie în Chișinău, când aici nu se făcea niciun kinou (film – din rusă) de ani de zile, iar în teatre actorii o duc greu”.
Acolo, în Italia, ducea dorul prietenilor de acasă. Când a revenit, prietenii erau deja împrăștiați, iar Igor a rămas cu dorul de soră și de mamă. Crede că anume despărțirea de mama, care a plecat și i-a lăsat pe cei doi copii în grija bunicilor, l-a afectat cel mai mult în viață. Apoi urmează despărțirea de sora sa.
„Asta-i pizdeț (extrem – din rusă) de dureros. Mama s-o despărțit de mine când eu aveam 16 și ea are încă reflexe și comportament de parcă eu am 20. Pentru că ea, la câteva mii de kilometri de mine, n-o reușit să vadă cum m-am maturizat. Alta e că eu nici nu am reușit tare multe să dau, să demonstrez maturitate multă.
Dar cel mai jestoka (dur – din rusă), asta mi s-a întâmplat amu într-o dimineață. Mă uitam la niște fotografii cu sor’ mea și am zis: Iahuieiu! (cu sens de: să-l dai dracului! – din rusă). Ea de-amu are 25, a absolvit universitatea și eu am praibit (ratat – din rusă) toată adolescența ei. Și asta nu o să se întoarcă niciodată în viață. Îs prosta (doar – din rusă) niște ani cu cei mai apropiați oameni din viața ta pe care tu îi pierzi.”
.
*
În Krasni Oknî, un orășel de provincie aflat la 35 de kilometri de Podilsk, face o pauză de 10 minute. În stația care pare a fi mai degrabă o parcare în care sunt amplasate câteva chioșcuri îl așteaptă vreo șase persoane.
Urmează cea mai deteriorată bucată de drum. Pare imposibil să eviți gropile, la cât de multe sunt. Igor încearcă să le ocolească măcar pe cele mai periculoase. „De asta și mașina îi așa hârbuită. O dată în săptămână merge la atelier să-i schimbe sau să-i repare ceva. În Moldova nu am văzut așa drumuri. Îi și interesant, ca în Tătris (jocul Tetris – n.r.). Partea bună e că sigur nu adormi și îți trece și depresniakul.”
Din cauza drumului mult prea gălăgios, de ascultat muzică nici vorbă. Spre Sergheevca, mai ales la început, experimenta cu repertoriul pe care-l punea pasagerilor. Le mai strecura și câte un Beethoven sau Vivaldi, dar deconecta orice muzică când vedea că majoritatea ațipesc.
Mai străbate câteva sate din care urcă școlari, în mare parte. Unii coboară înainte ca microbuzul să ajungă în Podilsk. La gara auto din oraș, Igor debarcă ultimii pasageri, cumpără ulei pentru grănicerul transnistrean și o i-a spre locul înnoptării.
Acum câțiva ani, tatăl său a decis să cumpere o casă într-un sătuc din suburbia Podilsk, unde ar putea trage el sau oricare șofer care parcurge acest traseu. Oricum trebuiau să doarmă nopțile pe undeva.
Soarele deja apusese când Igor a ajuns în fața porții. Avea instrucțiuni clare ce trebuie să facă. Întâi bagă mașina în ogradă. Apoi îl mângâie pe Lucky și îi dă o bucată de pâine înmuiată în apă încă în ajun de colegul său și care, între timp puțin se înăcrise. La final pregătește mâncarea pentru cele câteva zeci de găini care așteaptă grămăjoară lângă gardul cotețului și adună ouăle într-o căldărușă.
Îndeplinește cu stângăcie aceste activități gospodărești, până de curând atât de străine pentru el. De altfel, se consideră un Babiac în sensul direct al cuvântului. Găsise pe undeva că, din poloneză, numele lui ar înseamna copil crescut de femei. Și cum tatăl său era mereu pe drumuri și absent de acasă, a fost educat preponderent de mama și, ulterior, de bunica. Așa își explică și de ce mai degrabă se pricepe la făcut curățenie, de exemplu, decât la schimbatul unui bec.
Aici, la o margine de Podilsk, a pus mâna pe sapă pentru prima dată în viață și a prășit harbujii din grădină. A și făcut un live pe Facebook cu acea ocazie, video pe care, între timp, l-a șters. De altfel, ca și multe alte înregistrări publicate.
Și nu doar prășitul a fost o noutate în viața lui Igor, pe parcursul acestui an. Întins pe o sofa veche din lemn de pe terasa casei, savurează băutura „Cosmic”-ă din pahar la lumina stelelor și sunetul greierilor, în timp ce încearcă să-și descifreze propriul cosmos.
„Des mă gândesc la întrebări la care încă nu am răspunsuri. De exemplu: de ce mă consum așa tare când joc? Știu că nu se întâmplă asta cu toți actorii, dar eu nici prietenii cu alți colegi nu am legat, atât de serios îmi părea totul. Eram permanent pe un fel de alertă maximă, că aici nu e loc de ha-ha și lea-lea, că e slujbă serioasă și responsabilă să apari în fața oamenilor.
Ajunsesem într-un moment în care nu mai aveam plăcere de viață. Era mai multă goană după carieră și după faimă și după frica de a nu pierde centrul atenției. Era meseria și restul – zero. Nu erau prietenii, familia, petreceri, vacanțe, nu era nimic. Nu zic că toți au fost răi în jurul meu. A fost și problema mea că eu m-am zvezdanit (mi s-a urcat faima la cap – din rusă). Erau numai covoare roșii și interes numa’ pentru asta. Erau foarte intense momentele acelea și, în rest, viața era pizdeț și di skucinaia (extrem de plicticoasă – din rusă).
Iar asta te obosește după o perioadă. Pe mine m-a obosit tare. Și pentru mine a mai fost foarte obositor a fi persoană publică, că trebuie să fii exemplu. Pe de altă parte, eu îs omul care zice: pofik (indiferent – din rusă) cine tu ești, nu trebuie să trăiești cum le place altora sau după anumite reguli. Nu pre’ pot duce eu fișka asta cu atenția publicului. Lumea vrea să apari în public, să vorbești frumos, să-ți împarți momentele frumoase, da’ eu cred că asta-i amăgeală.
Dimpotrivă, eu văd că lumea îi compusă din mai multe lucruri urâte pe care toți le ascund, dar tre’ să apară frumos, că li-i bine. Eu mă abțin de multe ori, în sensul că nu exteriorizez. Sunt introvert și mă gândesc că adesea pun o mască care ascunde cât de închis sunt eu.
Experiența din vara asta mi-o adus aminte că eu, de când am început facultatea și până acum, când am început să lucrez șofer, practic nu am avut bani niciodată, dar e confortabil să trăiești când ai oleacă de bani. Știi de când îmi doresc să am televizorul meu? Din 2008. Și eu abia acum am reușit [să mi-l iau]. Jobul ista mi-o dat această posibilitate. Sună banal și materialist, dar e kruta (mișto – din rusă) ca atunci când vin iarna acasă, să nu mă uit la un film pe telefon, dar să mă uit la televizor.
Îi beda, koroci, (jale, mai pe scurt – din rusă) cu actoria. Ei [actorii] primesc salarii de 200 de euro cu care nici nu poți să mănânci. Ei îs actori și, pe de-o parte trebuie să se dezvolte, să lucreze cu dânșii, dar pe de altă parte nu le oferă nimeni timpul ista, pentru că salariul mizer îi fac să lucreze, în paralel, în mai multe locuri.
Îi [un] băț cu două capete. Dar nici pe dânșii nu poți să-i judeci. Materialiști, nematerialiști, dar pe-un copil dimineața nu poți să-l hrănești cu Mozart și cu Shakespeare. Și aista-i un motiv din care cauză am plecat din teatru. Mă simțeam frustrat. Aveam aproape 30 de ani și nu puteam să-mi permit să merg la o cafenea cu o fată.
Filmul nu-i stabil. Pe de altă parte, teatru-i stabil, dar îi puțin. Eu am avut filmări în care pentru o zi am luat onorariul meu de-o lună la teatru, chiar mai mare cu o treime. Și asta e onorariu de începător. Nu știu cum am trăit eu patru ani și jumătate acolo. Din salariul de vreo patru mii de lei, jumati plăteam pe chirie. Nici nu erau în cap așa idei ca să-mi cumpăr o haină nouă, că trebuia și să mănânc.
Mă îmbrăca mama. Îți închipui? Avem 27 de ani… La vârsta asta, părinții mei aveau copii și munceau în șapte ca să ne întrețină, da’ eu trăiam la tata, și când mă duceam în Italia la mama, ea mă îmbrăca. Ap’ cum mă simțeam eu? Mă simțeam vabșe nikakoi ((într-un hal fără de hal – din rusă). Și asta nu-i jestoka, așa cum credeam atunci. Jestoka e când vii la sanatoriu și vezi copii invalizi și înțelegi că toată asta îi pîli (praf – din rusă).
În ultimul timp încep să mă echilibrez, să devin mai eu, să dispară măștile. Încep să mă identific. Conexiunea cu realitatea e bună. Trăiesc mai liber. Am observat că pot să mă uit în ochi la oameni. Încep să mă bucur de lucruri simple, de care nu mă bucuram când făceam actorie.
Mie îmi place tare mult actoria, arta, dar viața și mai tare-mi place. Eu m-am speriat când din culise m-am trezit în garaj, dar asta m-o învățat că orice job e decent, că uneori nu contează cum se numește meseria, dar câți bani aduce.
Eu vreau să fac actorie în paralel cu ceva. Acel ceva trebuie să-mi ofere o viață confortabilă. Șoferia, pe termen lung, nu-ți oferă asta. Închipuie-ți să ai o familie și dormi o zi acasă și o zi nu. Eu nu aș vrea să am așa ceva.
Plus că începe să mă obosească drumurile și responsabilitatea asta, că viețile oamenilor depind de tine. Dacă acasă faci ceva și din vina ta nu ai lumină patru zile, nu e mare treabă. Dar dacă faci un accident și suferă oamenii, e altă treabă. Pe traseul ista recent a fost un accident și au murit vreo opt oameni. Microbuzul a intrat în benzavoz (autocisternă cu benzină – din rusă).”
Dar tot drumurile l-au ajutat să-și pună multe gânduri la locul lor. Timpul petrecut în Ucraina, între călătorii, fie sub nucul din ograda de la margina satului de lângă Podilsk, fie pe acoperișul sanatoriului din Sergheevca, de unde îi părea că este doar el și marea, l-a ajutat să înțeleagă ce-și dorește. Vrea să-și trăiască viața liniștit și să primească plăcere de la ea. Este convins că asta-i soluția optimă.
Și chiar a reușit să-și schițeze un plan pentru următoarele câteva luni. Se gândește să se mute la București pentru o vreme, dar nu înainte de a pune niște bani deoparte. „Vreau să-mi asigur vreo două luni, chiar dacă nu îmi găsesc job.”
Între timp oricum este atent la ce selecții pentru actori se anunță și nu prea contează dacă se află la Sergheevca, Chișinău sau București. Dar cu siguranță asta contează pentru relația cu tatăl său, pe care urmează să-l anunțe când se va ivi momentul potrivit.
„Pe de altă parte, dacă peste două luni mă îndrăgostesc de-o vameșă ucraineană și o să mi se schimbe toate planurile și tot ce cred sau zic?! Pentru că viața bate filmul și planul, pa liubomu (oricum – din rusă). În cazul meu, sto pudova (o sută de procente – din rusă).”
.
*
Noaptea a dormit iepurește. Nu gândurile au fost cauza, ci șoarecii din pod care deveneau tot mai gălăgioși cu cât se apropia dimineața. E nici șase când sună deșteptătorul. Afară e beznă. Aprinde lanterna de la telefon și iese.
Șterge parbrizul microbuzului, aranjează sticlele de ulei încât să nu le încurce călătorilor, își schimbă ciorapii, se piaptănă, se spală pe dinți și hrănește păsările. Și se mai convinge că orbul găinii nu e ficțiune, fără să înțeleagă cine de cine s-a speriat mai tare: el – când o pasăre ce dormea pe-o fereastră improvizată i-a sărit în brațe, sau ea – când Igor i-a întrerupt somnul.
Zorii îl prind aproape de gara auto din Podilsk, unde-l așteaptă mai mulți călători decât scaune în microbuz. Primii urcă cei care merg la Bender și Chișinău.
La semafoare Igor tot trage cu coada ochiului spre orizont. „Farmecul acestei rute este răsăritul soarelui. Îmi amintește de copilărie, adolescență și de mersul la școală. Acolo eu eram sufletul distracției. Nicăieri nu a mai fost la fel.
Trecerea asta de la o școală la alta și de la adolescență la maturitate a fost tare joskaia (dură – din rusă). Trăiești la țară și ești în krugul (cercul – din rusă) tău mitel de oameni și te simți în apele tale și ai încredere în oameni, dar, când te duci în oraș, oamenii îs cu totul alții și altfel.
Tânjești cumva toată viața după anii ceea, când totul era clar și totul era bine. Trebuie prosta (doar – din rusă) să schimbi plastinka (cu sensul de: macazul – din rusă) și să-i accepți pe oameni, da’ tu pa liubomu (oricum – din rusă) nu faci asta.”
Multe aspecte din viața personală care îl bântuie, Igor preferă să le discute doar cu sine și încearcă să se conducă după filozofia: ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat și nu merită să te consumi cu gânduri și remușcări. Și asta este o lecție învățată în acest ultim an.
Drumul spre Chișinău e dominat de o somnolență matinală. Aceleași gropi, aceleași sunete, același trântit de ușă când pasagerii coboară. La frontieră ucrainenii verifică mașina la fel de minuțios ca în ajun. Oamenii urmăresc ritualul plictisiți. La transnistreni Igor întreabă unde să lase sticlele cu ulei și i se face semn spre portbagajul unei mașini. Misiune îndeplinită.
La Bender coboară mai mulți călători, în mare parte femei în vârstă care vin la piață. În locul lor urcă alții. Înainte să pornească din nou la drum, Igor reușește s-o salute pe tiotea Mașa, s-o întrebe de sănătate și să-și cumpere o cafea. Abia când o fixează pe suportul din dreapta volanului observă că pe pahar scrie „London”.
Anume în Londra are următoarele filmări la o peliculă moldovenească despre un pensionar care merge în capitala britanică să muncească pentru a-și ajuta fiica să plătească un credit, nu-i prea reușește și se întoarce acasă.
„Eu sunt tipul care îl întâlnește și îl duce la casa de care el trebuie să aibă grijă. Sunt un tip care lucrează cu niște bandiți și sunt un fel de semi-bandițel. Până acum am jucat numai băieți corecți și ascultători, care nu încalcă legea. Acum e doar un pic diferit personajul, că până la urmă se adeverește că el este bun la suflet”, își descrie Igor noul rol.
Imediat după intrarea în Chișinău, pasagerii încep să coboare. Igor nu le caută nod în papură și oprește de fiecare dată când cineva îl roagă. La o stație din cartierul Poșta Veche o doamnă îi mulțumește în română că a adus-o cu bine acasă. A dădăcit nepoții din Ucraina și acum revine la cei din Chișinău. Igor îl sună pe feciorul bătrânei și-l anunță că a lăsat-o la oprire, așa cum s-au înțeles.
În gară își ia rămas bun de la ultimii patru pasageri. Are la dispoziție mai puțin de trei ore în care trebuie să treacă cu mașina pe la garaj, apoi să fugă acasă să facă un duș și să mănânce ceva. Și, cel mai important, să reușească să revină la timp pe peronul 1. La 12.40 o ia de la capăt, pe același drum între aici și acolo. Doar cu alți călători.