Polina CupceaO noapte senină, îmbrăcată într-un infinit de stele lucitoare și cu tremur în glas, se așterne peste Stepa Bugeacului. În stâna cocoțată pe panta unui deal de la marginea satului Ciucur-Mingir din raionul Cimișlia, măgărița Mița, împreună cu pisoiul Mirlau și câteva sute de oi, întâmpină Nașterea Domnului printre clinchete de tălăngi răgușite. Prin iesle încă mai rătăcește nutreț și boțuri de sare pregătite de cu zi. Sărbătoarea le e vegheată de șase dulăi consistenți, postați strategic la toate căile de acces în țarc.
În bordeiul ciobanilor Gheorghe și Vitalie viața pâlpâie abia șoptit sub lumina unui beculeț conectat la acumulator. Patronul stânei, nea Ion, un bărbat cu mustața însurită și pălărie neagră, a avut grijă din timp să-l încarce. Acum stă la masă și-i dă cu rândul. Paharul cu vin roșu trece din mână în mână.
– Ei, hai, sănătate! Iaca c-am ajuns cu bine și-n ajunul Crăciunului, trage o dușcă moș Gheorghe.
– Închină sănătos, îl acompaniază Vitalie cu privirea.
Un radio pe baterii murmură în surdină colinde. Amintirile de odinioară despre mese întinse cu nemurele primprejur stau calde în gura lor, învăluite într-un foc rumen ce mocnește nestingherit din vatră. Prezentul e mai timid – o bucată de brânză de oi, carne afumată, salam și ceapă.
La o habă de vreme Vitalie nu rezistă și-și umple o farfurie din borșul cu varză și jumări pe care l-a gătit la amiază. „E dulce ca mierea”, își apreciază bărbatul mâncarea și zvârle o bucată de brânză în farfurie. Înfulecă hulpav. Aburii îi acoperă fața roșie și uscată. Are 30 de ani, dar pare de 40. L-a îmbătrânit peste măsură ploile, vântul și greutățile.
Îl îndeamnă și pe Moș Gheorghe la un străchinoi, dar bătrânul strâmbă din nas. Are timp. „Nopțile sunt lungi și cât poți să dormi? Dacă ne culcăm cu găinile o dată”, constată ca pentru sine bătrânul, tot frecându-și genunchii înțepeniți.
Cămăruța în care dorm ciobanii e micuță. Cu sobă care trosnește lin ca un colind, lejancă plină cu haine de-ale bărbaților, o masă și două paturi. Sus, în ungherul de la răsărit, tronează un Crăciunel rumen și o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus în staul. Moș Gheorghe se laudă că-i aparține și că o are încă de la cununia cu prima soție. „Are oi și cârlani”, insistă bătrânul să precizeze, îndreptând lumina unei lanterne spre colțul întunecat.
Se așează obosit pe blana albă de cârlan care-i așterne patul de sârmă și se lasă pe-o coastă. Un căscat prelung și apăsat îi înfoaie pieptul. S-a ținut cât e ziua de mare după cele 280 de oi sprintene. Noroc de vremea frumoasă, dar, în general, povestește moșul, e o muncă grea. „Când e cald, și-o babă bătrână stă cu oile și încă toarce lână, dar când e frig…”, și iar își duce mâna la genunchi.
„De Anul Nou parcă a fost mai interesant, dar de Crăciun e cu mult mai skucina (plictisitor – din rusă), îl întrerupe Vitalie. Atunci am bufnit saliuturi (focuri de artificii – din rusă) aici la stână, am închinat până la 12.00 și ne-am culcat”, explică tânărul cioban.
Când nea Ion ia lanterna și iese să verifice dacă oile s-au dat la adăpost, moș Gheorghe își aruncă privirea la ceasul de la încheietura mâinii stângi. Face socotelile la minutare că va fi o noapte lungă dacă se culcă de pe-acum, chiar dacă la cinci dimineața e trezirea.
– Jucăm cărți, ascultăm radioul sau hămăim, când unul, când altul, până adormim. Altceva, ce poți să faci? Turbezi de urât, zice Vitalie ridicându-și fesul pe urechi.
Pe peretele de la capătul patului lui moș Gheorghe stă agățată o cușmă de iepure pentru femei. Bătrânul evită să spună de unde s-a luat și a cui este, dar, ca să facă haz de necaz, și-o trage pe cap și se fandosește în ochii lui Vitalie, care râde înfundat de colegul său pus pe ghidușii.
Vecinele căciulii iepurești sunt mai multe femei care-l privesc țintă pe bătrânel. „El le taie dintr-o revistă și le pune pe perete. Sufletul vede, dar inima cere”, explică Vitalie proveniența acestora.
La un moment dat, din dosul ușii apare nea Ion. Le urează noapte frumoasă și pleacă. Rămași singuri, ciobanii au mai ascultat știri, au tăifăsuit nițel, s-au spălat pe picioare și s-au culcat liniștiți. În surdină radioul îi tot dădea cu colindatul.
* * *
Dimineața, când porțile țarcului se deschid, oile se îmbulzesc spre ieșire. Măgărița Mița e în frunte și dă tonusul călătoriei. Ciobanii, îmbrăcați în paltoane și înarmați cu ciomege, pornesc agale din urma turmei. Soarele matinal prevestește o zi călduroasă. Pe la 8.00 deja și-a scos generos pieptul de după orizont, lăsând să ningă din belșug cu raze fierbinți. „Parcă e primăvară. Prima dată întâlnesc așa Crăciun luminos pe deal”, sesizează moș Gheorghe, înfigându-și barba în toiag.
Crăciunul pentru cei doi ciobani e o sărbătoare de familie, cu rude în jurul mesei pline cu bucate, multă băutură și continuarea sărbătorii pe la alții. Însă de când s-au dedicat păstoritului, farmecul de cândva a cam devenit amintire. „Nașterea Domnului o sărbătorim tot în familie, numai că deja în cea a oilor”, surâde bătrânul, descoperindu-și dinții gălbejiți. Acum intensitatea petrecerii depinde de stăpân și produsele pe care acesta le aduce. „Dacă nu, sugem degetul”.
Turma o pornește aiurea, așa că moș Gheorghe scoate un muget și animalele o iau pe calea cea dreaptă. Vitalie îi raportează moșului că ovinele nu vor adăpate. „Da, cred că n-au peregar (mahmureală – din rusă)”, îi răspunde bătrânul, făcându-i din ochi.
Vitalie scoate din căptușeala paltonului o sticlă cu vin și un pahar. Prinde a povesti că, anul trecut, a întâlnit Crăciunul la un văr de-al său și că sărbătoarea a fost una nemaipomenită: au tăiat o oaie, s-au îmbătat măciucă – „cine nu bea când e sărbătoare?!” și veselia au ținut-o până în zori, condimentând cu focuri de artificii spectaculoase. Însă anul acesta parcă e în pădure. „Nici tu lumină normală, nici tu televizor. Poți să turbi de atâta liniște”, scuipă acesta de ciudă și își ridică fesul în vârful capului.
Nu-și prea aduce aminte să fi avut în copilărie vreun Crăciun în sânul familiei sau să fi cântat „Florile Dalbe” pe la casele oamenilor. De mititel se tot învârte prin preajma stânelor. Părinții alcoolici nu i-au dus grija și l-au trimis la stână. Mai întâi a fost desemnat strungar, iar după ce i-a crescut mustața, a fost avansat la „gradul” de cioban.
Astfel, nici pe la școală nu a mai dat. „În clasa I-a am fost de trei ori. De-am’ murea directorul și eu tot nu o mai terminam. Nu știu nici să citesc, nici să scriu. Deloc”, se confesează Vitalie.
Deși nu a mai scos nasul din „curul oii” de la cinci ani, nu le poartă pică părinților, decedați între timp. Ba din contra. Acum doi ani, când mama sa a plecat în lumea celor drepți, a vândut cu 10 mii de lei casa părintească pe care o moștenise ca sa-și îngroape părintele. De atunci e pe drumuri, însă acest lucru nu-l disperă. Din salariul de cioban de 1.500 de lei nu cheltuiește o para. Adună pentru o nouă casă.
Între timp speră să dea peste „o femeie de treabă, că până acum am trăit numai cu niște prastitutci (prostituate – din rusă) și să ies nah..i din oierit, că nu e a bine. Îți distrugi sănătatea și te stâlcești la cap”, povestește scârbit bărbatul.
Când un iepure cafeniu țâșnește ca o nălucă din scaieți și o rupe la goană în zigzag, Alfa, un ciobănesc german de culoare, se aruncă pe urmele lui, dar cedează rapid și se întoarce la stăpâni. „L-ai scăpat, Alfa. Ei lasă, ești bătrână. Să fi fost Budulai cu noi, acela îl prindea”, o mângâie cu vorba moș Gheorghe.
Răsfirate pe șes, oile înghit pe nerăsuflate iarba firavă răbufnită de la temperaturile ridicate. Mița deja nu le mai conduce. Ea are grija spinilor. Totuși, când mioarele se abat de la traseu, moș Gheorghe le mai dezmiardă cu un răcnet. „Unde o iei, drace? Nu știi că azi e Crăciunul?”
Ultima Naștere a Domnului adevărată a făcut-o acum 10 ani, pe când mai era în viața cea de-a doua soție, nășelul Leonea și nășica Maria. Atunci au serbat împărătește, adunați toți în jurul mesei și veselindu-se până dimineața. „Nu în fiecare zi e Crăciunul”, spune moșul tânguitor.
E cioban de vreo două decenii și spune că, de, îi place munca sa. În tinerețe, când s-a întors din armată, taică-su l-a sfătuit să se facă polițist, dar s-a împotrivit. „Să nu pot bea liniștit un pahar de vin cu cumătrii?” Așa a ajuns șofer, apoi îngrijitor de animale la fermă, iar după destrămarea colhozurilor s-a năimit ba văcar, ba cioban.
Ultimii trei ani i-a petrecut la Comrat. Acolo i-a plăcut cel mai tare, fiindcă găgăuzii se purtau regește cu el. De sărbători mânca ca un haiduc și bea până adormea cu capul pe masă. Din primăvara lui 2017 a intrat în slujbă la nea Ion, cu care este și cumătru, și consătean. Așa că acest Crăciun nu-i aduce nici bucurie, nici tristețe. Departe de soție, departe de copii, departe de vremurile bune.
Pe Vitalie l-a cunoscut acum două luni, când acesta i-a devenit coleg. Ambii chinuiți de viață și fără soții, au găsit repede limbă comună și și-au partajat responsabilitățile. Dimineața merg împreună să pască oile, dar la amiază Vitalie revine la târlă și pregătește de-ale gurii, umple ieslele cu fân proaspăt și mai dă cu mătura prin bordei.
– Îmi place mai tare pe deal. Mai vezi un iepure, o mașină și altfel trece timpul, dar la colibă trebuie să faci una, alta și mă enervez, explică moș Gheorghe.
– În schimb eu mă enervez să mă belesc numai la oi, intervine și Vitalie.
Spre amiază, turma face cale întoarsă. E vremea adăpatului. Pe drum își face apariția mașina lui nea Ion. Însoțit de un cumătru, trage chiar sub nasul ciobanilor și iese cu o sticlă de șampanie în mână. „Azi e Crăciunul, totuși”, remarcă acesta. Spumantul e distribuit rapid în câteva pahare cu floricele roșii. „Crăciun fericit!” își urează bărbații, întovărășiți de zornăitul tălăncilor.
Odată șampania băută, fiecare o ia pe drumul său. Nea Ion și cumătrul său urcă în mașină și-o țin înspre sat, în timp ce moș Gheorghe mână turma spre fântână. „Prăjim carnea cea afumată și salamul și o îndesăm cu brânză de oi. Dacă Ion ne va aduce o sticlă de vin, bine. Dacă nu, om bea și apă sau v-om suge degetul cel din mijloc. Ieri e ca și azi, după cum văd eu”, râde șugubăț bătrânul.
Vitalie îl bate cu palma pe umăr și-i face semn că merge la stână să pregătească masa de Crăciun.
Foto – Nicolae Cușchevici și Polina Cupcea