Ilinca TelevcaGălăgia din oraș se înghesuie în sunetul claxoanelor de pe strada Șciusev din capitală, acolo unde, în anexa unei case din centrul vechi – o clădire proaspăt vopsită în verde de smarald, cu ușă cafenie și o placă din sticlă pe care e gravată o pasăre care trăiește într-o inimă – se află cabinetul psihologului Renata Bodorin.
În interior e un miros puternic de lumânări parfumate ce ard de ceva vreme, iar pe peretele din stânga biroului stă agățat un tablou cu valurile mării ce se izbesc violent de o stâncă.
Sub o veioză care abia îi luminează fața și părul bleu-albastru, Renata stă înghesuită într-un fotoliu. Fix lângă capul ei, pe suportul veiozei s-a cocoțat papagalul Zygmunt, o pasăre de decor ce completează motivul vertebratelor cu aripi din cabinetul ei.
Păsări, în special papagali, sunt peste tot – pe pereți, pe rafturile dulapului și chiar pe tricoul Renatei. „Păsările le asociez cu sufletul nostru, fiindcă ele reușesc să zboare din colivia pe care le-o construim toată viața. Pasărea este libertate”, explică Renata în timp ce își țintește privirea peste geam, unde plouă mofturos.
Renata Bodorin este psiholog clinician specializat în psihoterapie corporală și vindecare prin artă. Îi ajută pe oameni să caute cheițele corecte care să le echilibreze corpul, mintea și sufletul. Doar că, de aproape un an, Renata și-a pierdut propria cheie și, de atunci, este într-o continuă căutare de ea.
Inițial Renata a crezut că este extenuată de la prea multe angajamente asumate, doar că oboseala îi sugera altceva – depresie. „E o senzație de parcă mori, nu vrei nimic, nu primești plăcere de la nimic și în continuu te întrebi «Bă, ce se întâmplă cu mine? Totul e gata?»”. Dar „nu-i nimic strașnic, ieșim din glod”, râde ea, privind în continuare pe geam.
În Republica Moldova, datele privind depresia nu sunt colectate separat, ele fiind incluse într-o grupă generală a tulburărilor mentale și de comportament. Totuși unele date sugerează că peste 5% din populația țării se confruntă cu stări depresive, ceea ce presupune cel puțin 150 de mii de persoane (în 2015 – 5,5%; în 2017 – 5,4%, în 2023 – 5,5%).
.
***
Timp de 16 ani, cu o pauză de un an și jumătate, când a născut o fetiță, Renata a lucrat în management. La ultimul ei job, căruia i-a dedicat 10 ani, avuse „toată libertatea și independența în lucru” și „am învățat multe lucruri din mers”. „Eram super pasionată de acel job. Au fost ani de zile de dedicație și muncă continuă”, își amintește ea.
Însă, în toată această perioadă, Renata se prinsese la ideea că este pasionată de psihologie și de tot felul de traininguri de dezvoltare personală și profesională. „Săream dintr-un training în altul, așa încât am ajuns să învăț să fac coaching, pentru că inițial pornisem toată aventura asta cu ideea de a-mi facilita abilitățile de lucru, ca eu să pot să muncesc mai eficient.” Mai păstrează și acum, fix în colțul de la intrarea în cabinet, un teanc întreg de diplome pe care scrie titlurile a tot felul de cursuri.
Și nu s-a oprit aici – s-a apucat să facă și studii superioare în psihologie, în timp ce încă lucra în management. „Învățam ca o nebună însetată și curioasă.”
Pe când era la facultate, deja făcea specializări, totul într-un ritm aproape nebunesc. Avea peste 40 de ani și, după cum zice chiar ea, „nu aveam timp să aștept mai mult.” „Unul din elementele cheie care mă motivează, asta e curiozitatea și pentru mine învățatul, și, în general, cunoașterea psihologiei a fost un fel de «Uau!» constant”, povestește Renata entuziasmată.
Dimineața era la licență, seara – la master, în weekend – la instruiri, iar ziua și-o petrecea în cabinetul de pe str. Șciusev, pe care-l deschisese între timp. „Aveam o groază de emoții când făceam primile consilieri. Credeam că n-am învățat suficient, că trebuie să mai am în pușculiță zeci de instruiri. [Însă] Ideea e foarte simplă – tu când începi să practici, există o logică în acest proces, orice începător are o supervizie. Eu am avut un mentor și supervizor care mă ajuta să dezghioc și să rezolv niște provocări cu care mă confruntam.”
Iar „lista clienților pentru consiliere s-a umplut destul de repede și asta a fost pentru mine uimitor. Aveam momente când mă simțeam incomod față de alții. Sindromul impostorului era prietenul meu cel mai bun, dar cred că asta m-a ajutat, de fapt.”
„M-am pornit destul de repede și… nu m-am putut opri”, constată ea. „În familia mea, nu există leneși, toți cu facultăți peste facultăți, toată lumea a muncit foarte mult întotdeauna. Bunicii – profesori, părinții – arhitecți și ingineri, cu muncă overtime acasă, proiecte peste proiecte, lumea din jurul meu întotdeauna a lucrat mult, iar eu nu știu cum e altfel”, se confesează Renata, în timp ce face o retrospectivă a copilăriei.
Povestește că toți în familia ei și-au adorat munca într-atât, încât s-au lăsat absorbiți de ea, exact așa cum s-a întâmplat și cu ea. „La un moment dat, mi-am dat seama că la mine s-a stricat butonul de potolire sau, altfel zis – am mers cu roțile care trebuiau schimbate.”
La nivel global, depresia afectează anual 1 din 15 adulți, iar 1 din 6 persoane se va confrunta la un moment dat din viață cu depresia. Estimativ, circa 3,4% din populația globală suferă de depresie, adică aproximativ 264 de milioane de oameni.
.
***
„Ultimele luni din 2021, eu credeam că sunt foarte obosită”, își amintește Renata, ținând degetele mâinilor încleștate între ele. „Asta era ceea cu ce eu începeam și terminam terapiile la care mergeam: «Eu sunt obosită, eu sunt obosită, eu sunt obosită, eu sunt obosită» și tot așa, într-un cerc fără sfârșit.” În acea perioadă, agenda ei era plină deja pentru două luni înainte.
Aștepta sfârșitul anului ca să-și ia timp liber pentru a se recupera. „Nu lucram a lehamite, dar poate și asta m-a dus acolo unde am ajuns”, explică ea. „M-am înglodat pentru că nici n-am reușit să observ că duc prea multe în același timp. Creierul efectiv nu reușea să se recupereze. Alergam un maraton constant. Imaginează-ți: Tu alergi la galop, tu primești plăcere din asta și, la un moment dat, te lovești și nu mai simți nimic”.
Își amintește cum, în primele zile de prizonierat în pereții minții, „stă în living întinsă pe o parte, cu capul atârnat pe pernă, cu ochii triști și absenți. Nu-i nici rece, nici cald – pur și simplu – nu simt nimic. Totul în jurul meu este un vid. Zilele sunt diferite, cel puțin după număr, iar stările mele sunt la fel”.
Pierdere totală de interes, izolare, apatie, astenie – astea erau stările pe care Renata a ajuns să le trăiască. „Nimic nu-mi mai era interesant. Adică mie, cea care eram un combustibil de curiozitate… Asta și a fost un indicator puternic că ceva nu-i în regulă.”
La capitolul „Depresie”, Moldova stă mai bine decât Ucraina sau Țările Baltice, dar mai rău decât România.
În ianuarie, izolarea Renatei se numea „mă odihnesc”, iar în februarie a înțeles că se odihnește deja a doua lună și nimic nu se schimbă. „Eram sigură că asta e burnout, iar terapeuta mi-a zis să încercăm, totuși, să mergem la un psihiatru și endocrinolog. Evident că psihiatrul a confirmat că e vorba de depresie, iar imediat după asta am luat Covid, apoi a urmat perioada de post-Covid, care a fost la fel de dură, și toate astea s-a suprapus peste mine”, spune ea, întorcându-și ușor fața spre lumina veiozei, acolo unde stă cățărat Zygmunt.
Uneori o fugăreau prin cap gânduri funebre, de parcă asista la propria înmormântare, însă reușea să scape de ele și nu se lăsa în prada lor. „Uneori, în capul meu, îmi ziceam că mai bine totul să se termine, că nimic nu are sens. Însă eram conștientă că toate astea sunt doar gânduri. Eu le urmăream, le vedeam și eram absolut conștientă că n-au nicio șansă să se realizeze, în primul rând pentru că port o responsabilitate foarte mare față de copilul meu. Le dădeam voie să fie, mă tăvăleam în ele, apoi se duceau de la sine.”
Pe deasupra, mai apăruse și sentimentul de vină că nu lucrează, că oamenii așteaptă reîntoarcerea ei la cabinet, că a promis că iese la lucru după ce se „odihnește puțin”.
„Totul s-a schimbat în momentul când am realizat că am dreptul să-mi dau voie să nu lucrez. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot, fizic și psihic. Iar soțul meu a fost foarte empatic cu mine, el a avut grijă de mine și nu m-a întrebat niciodată când ies la lucru. M-a ajutat financiar și mi-a dat tot timpul din lume, iar asta a contat tare mult”, istorisește ea cu recunoștință.
Pe atunci „libidoul a fost plecat în croazieră, din cauza că luam antidepresante”, ironizează Renata, iar susținerea familiei a fost cu atât mai importantă cu cât, „chiar dacă eram 24/24 acasă, am devenit mai absentă ca femeie și ca mamă”.
.
***
A urmat o perioadă lungă de recuperare, iar unicele ei ieșiri rare erau în pădure sau pe dealuri. În societate a ieșit abia peste câteva luni. „Pentru mine recuperarea a fost și este despre solitudine, nu despre a fi între oameni. Eu am evitat să ies cu prietenii, asta mă consuma foarte mult, și o perioadă foarte lungă nu m-am văzut practic cu nimeni.”
Momentul ușoarei descătușări a fost când Renata a acceptat faptul că depresia există, că nu a căutat remedii magice care să o facă să dispară peste noapte, ea pur și simplu încredințându-se procesului de recuperare.
„Vara mă simțeam mai bine. A fost așa o beatitudine să simt asta… Iar primul lucru pe care l-am făcut a fost că am început să coc pâine. Acesta a și fost primul indicator că lucrurile merg spre bine”, povestește ea despre perioada de remisiune.
„Și încă un indicator bun este faptul că am început să fac schimbări, de exemplu am mutat un pic lucrurile în interiorul cabinetului, am vopsit în altă culoare pereții de afară, chiar și părul mi l-am revopsit. În perioada când totul era negru în jur, renunțasem la culorile părului, voiam să fiu eu în tăcerea și intimitatea mea, pentru mine asta a fost despre împământare. Iar acum lucrurile prin contur, apar interese și asta mă bucură enorm.”
Durata medie a unui episod depresiv este de trei luni, iar 76% dintre persoanele care suferă de depresie au nevoie de mai mult de un an pentru a se recupera.
Traumele, stările de apatie și anxietate nu trebuiesc evitate, ci „prelucrate”, zice ferm Renata. „Trebuie să facem cunoștință cu ele și trebuie de eliberat energia blocată acolo. Fiindcă ea este despre viață, este despre partea din noi care ne dă posibilitatea să respirăm din tot corpul și care ne permite să ne simțim vii.”
Pentru asta, trebuie să depășim frica de a cere ajutor, oricât de greu nu ar fi, sugerează ea. „Un om care se confruntă cu depresie are nevoie de susținere, de cineva alături, iar dacă nu are pe nimeni, trebuie să-l caute pe acel «cineva», care, la urma urmei, poate fi și un animal de companie.” Și, cel mai important, este să învățăm să spunem „mulțumesc nouă și copilului din interiorul nostru”, zice Renata.
Tot în vară, pe când tratamentul își făcea efectul „văzând cu ochii”, anunțase pe o rețea socială că a decis să revină „la cabinet din toamnă, ca și școlarii”. Însă de acest pas ea nu a fost pregătită nici atunci, nici aproape un mai târziu de când învăța să simtă și să trăiască lucrurile din nou.
„Când lucrez, eu sunt prezentă trup și suflet acolo. Iau durerea omului asupra mea, sunt un fel de vas în care el își varsă tot ceea ce simte, iar eu încă nu pot fi vasul acela. Pur și simplu n-am să pot duce asta și n-am să fiu acolo așa cum trebuie să fiu. Și asta deloc nu e sabotare”, explică ea.
„Pentru mine, acum este important să găsesc echilibru în orice – pe cât de simplu sună, pe atât de complicat este”, mărturisește Renata, ținându-și palmele unite.
Dacă treci printr-o perioadă instabilă emoțional, dacă te confrunți cu gânduri suicidale sau dacă cunoști persoane care au nevoie de ajutor, apelează la Linia Verde pentru Prevenirea Suicidului – un serviciu de susținere emoțională prin intermediul Chatului Anonim pe pagina www.pentruviata.md.
Lista centrelor comunitare de sănătate mintală din Republica Moldova o găsiți AICI.
Foto – Vlaicu Bunduchi