Mihail Calarașan„Tatăl meu nu mă înțelege. Când vine, noi mulgem oile. La nouă [dimineața]! Tata râde: ‘Nu cumva le pașteți noaptea?’ Cei care se ocupă cu oieritul se trezesc la patru, iar la șase oile deja sunt scoase la păscut. Doar că acești oameni se ocupă de oi, în timp ce noi ne ocupăm de oameni.”
După ce părăsești Râbnița pe traseul ce duce spre orășelul ucrainean Slobodka, faci vreo 10 kilometri și dai peste indicatorul „Colbasna”. Urmându-i direcția, virezi la dreapta și te pomenești pe un drum îngust, străbătut regulat de automobile civile cu persoane în uniforme kaki la bord. (În preajmă se află celebrul depozit de armament de la Colbasna, aflat sub controlul unui grup al armatei ruse.)
În scurt timp, la orizont își face apariția zona cu căsuțe de vacanță de lângă satul Mihailovca Nouă – construcții mici și pustii, cu rable de import parcate pe ici-colea și vehicule de mare tonaj. De aici, drumul urcă în serpentină, apoi virează la stânga pe un drumușor de țară ascuns sub vegetația abundentă.
Un minut mai târziu, trece pe lângă o salcie plângătoare impunătoare și-și face loc printr-o câmpie flancată de conifere – în stânga, și de livezi – în dreapta. Practic pe mijloc, câmpia este întretăiată de un lanț de stâlpi. Imediat ce treci de ei, rămâi cu senzația că ai traversat o „frontieră” – zgomotul mașinilor și lătratul câinilor rămân undeva în urmă, iar telefoanele mobile nu mai au semnal. Niciunul dintre operatorii de pe ambele maluri ale Nistrului nu are acoperire în această fundătură.
Iar în această fundătură, la marginea câmpiei, se înalță ceea ce la prima vedere pare să fie o fermă – o casă cu două niveluri și câteva anexe, șoproane și ocoale pentru animale. În realitate, e un Centru de reabilitare pentru persoanele dependente de droguri fondat de Alexandru Rusnac, un fost narcoman din Râbnița. Despre existența lui am aflat accidental de la sătenii din partea locului.
Suntem cam la 100 de metri de teritoriul Centrului, când auzim lătrat de câine și observăm trei dulăi gonind spre noi. Apropiindu-se, câinii încep să dea din coadă binevoitori. Cel mai mare dintre ei, un ciobănesc de Anatolia, începe să ne adulmece. Fără mișcări bruște, trecem pe lângă un tractor ruginit cu șenile și ne apropiem de poartă.
„Alexandru!” În pofida lătratului puternic, strigătul nostru este auzit de un bărbat. Pare să aibă vreo 70 de ani. Cu mers lent, se apropie și-și întinde mâna vânjoasă, deși el însuși pare surmenat și-ți lasă impresia că acuș o să se prăbușească de pe picioare. Și mai are și o rană deschisă pe tâmpla stângă.
Îl urmăm pe teritoriul Centrului, pe un drum crestat de copitele oilor și presărat prin părți cu diverse piese ruginite de la tehnică agricolă. Virăm printre ocoale, trecem pe lângă rămășițele a ceea ce cândva a fost seră și ne pomenim în fața casei cu două niveluri.
Alături, pe o platformă, arde un foc de tabără cu un ceaun mare atârnând deasupra. În jurul lui se porăiesc trei femei și doi pici în pielea goală. În cealaltă parte a curții, doi bărbați sunt prinși cu pregătirea lemnelor de foc. Observându-ne, cel mai tânăr dintre ei se apropie în grabă. Are mâinile acoperite de numeroase cruste.
„Aveți nevoie de Sașa (Alexandru – fam. în rusă)?”, întreabă acesta cu voce obosită și suspicioasă. „Îl sun imediat. Telefoanele noi nu prind aici, dar cele vechi, cu butoane, prind „o bară”.”
După ce convenim la telefon cu directorul Centrului unde și când ne putem întâlni, facem cale întoarsă. Cei trei dulăi ne petrec până la lanțul de stâlpi care întretaie câmpia. Soarele tocmai s-a ascuns după linia orizontului.
.
Capitolul I
Locatarii
Acum 10 ani, când Centrul de reabilitare s-a mutat lângă satul Mihailovca Nouă, în el locuiau doar consumatori de droguri. În Centru nu există medicamente și condiții pentru o detoxifiere fără durere, astfel că aceștia sunt nevoiți să suporte sevrajul fără analgezice. În opinia lui Alexandru, doar trecând printr-un astfel de șoc, o persoană se va gândi mult înainte de a reveni la droguri.
Doar că sevrajul este prima etapă. După, persoana trebuie să-și schimbe viziunile despre viață și despre sine. Și aici intervine religia și munca fizică. La Centrul de reabilitare sunt crescute oi, capre și porci. Anume datorită acestor activități se și menține centrul pe linia de plutire. Totuși nu e vorba de o afacere în sensul direct al cuvântului, precizează Alexandru.
„Tatăl meu nu mă înțelege. Când vine, noi mulgem oile. La ora nouă [dimineața]! Tata râde: ‘Nu cumva le pașteți noaptea?’ Cei care se ocupă cu oieritul se trezesc la patru dimineața, iar la șase oile deja sunt scoase la păscut. Doar că acești oameni se ocupă de oi, în timp ce noi ne ocupăm de oameni.”
Îngrijirea animalelor este necesară pentru a-i ține tot timpul ocupați pe cei găzduiți la Centru. Dacă nu au timp liber, nu au nici tentația de a reveni la vechiul viciu, susține Alexandru.
În plus, cei care-și găsesc un adăpost la Centru nu au bani de buzunar. Ei nu plătesc pentru cazare sau mâncare, dar nici nu sunt plătiți pentru munca lor, până când nu vor fi botezați. Or anume botezul este scopul principal al fiecăruia dintre ei. E ca o linie de demarcație între vechiul mod de viață și cel nou, liber de vicii.
Una dintre cele trei femei care locuiesc la Centru visează să fie botezată și face totul pentru ca acest lucru să se întâmple cât mai curând. A preferat să nu-și divulge numele și a încercat să nimerească cât mai rar în obiectivul camerei foto.
Are aproape 30 de ani și este într-a cincea lună de sarcină, termen similar celui de când locuiește aici. Spune că s-a născut în Chișinău, într-o familie înstărită și că, din fragedă tinerețe, a început să consume droguri. Când a aflat că este însărcinată, și-a părăsit casa și gașca și s-a mutat la Centrul de reabilitare. Mama ei, observând schimbările pozitive din viața fiicei, s-a gândit chiar să-i cumpere un apartament la Râbnița și, astfel, s-o țină cât mai departe de Chișinău și de vechiul anturaj.
Doar că, pentru a fi botezat, nu este suficient doar să te rogi și să renunți la consumul de droguri. Persoana trebuie „să-l accepte pe Dumnezeu în inimă și în suflet” sau „să ajungă la El”, proces care poate dura de la câteva luni la câțiva ani. Astfel, în fiecare joi, Alexandru îi duce pe locatarii Centrului la Râbnița, la slujbele oficiate anume pentru cei care intenționează să primească botezul.
Potrivit statisticii lui Alexandru, în cei 10 ani de când a mutat Centrul de reabilitare lângă Mihailovca Nouă, prin el au trecut circa 100 de persoane. Dintre ele, doar fiecare a zecea a reușit să-și găsească, ulterior, un rost în viață. De regulă, persoanele respective au continuat să păstreze o legătură strânsă cu biserica.
Acum la Centru locuiesc opt persoane – trei bărbați, trei femei și doi copii, însă unii dintre ei nu au nicio legătură cu consumul de droguri. Ideea e că, odată cu trecerea anilor, la Centrul de reabilitare au început să vină și persoane care suferă de alcoolism, dar și persoane care pur și simplu nu mai aveau unde să tragă.
Anume așa și s-au pomenit aici mamele celor doi copii. Ambele femei au o soartă practic trasă la indigo – sunt orfane, au crescut la internat, s-au căsătorit devreme, au născut, soții au ajuns după gratii – unul din cauza drogurilor, celălalt în urma unei încăierări -, iar ele au ajuns cu copiii în stradă.
Grișa, bărbatul care ne-a întâmpinat la poartă în timpul vizitei de recunoaștere, este primul locatar al Centrului. Potrivit lui Alexandru, rana lui Grișa de la tâmplă, pe care acesta și-o prelucrează periodic cu un unguent, sunt efectele cancerului de piele de care el suferă deja de vreo 20 de ani. Totuși, noi nu am văzut vreun certificat medical care i-ar confirma diagnosticul.
Grișa are 62 de ani, 28 dintre care i-a petrecut în detenție. Ultima condamnare a încasat-o pentru omorul soției. Când se certau, el o tot avertiza: „Te voi omorî!”. Până într-o bună zi în care chiar a omorât-o.
Bărbatul este de baștină de pe malul drept al Nistrului. Mai exact, din raionul Nisporeni. Vorbește o română colocvială și îi place la nebunie balada „Miorița”. Uneori chiar o recită oilor, când le scoate la păscut.
Deși este primul venit la Centrul de reabilitare, Grișa nu face parte din categoria locatarilor permanenți. Vine, stă vreo jumătate de an sau un an, apoi pleacă, dar revine imediat ce intră în vreo belea. Însă de la ultima lui ieșire iată că se fac deja doi ani și spune că, deocamdată, nu intenționează să părăsească Centrul.
.
Capitolul II
„În rând după moarte”
E o după-amiază de vară cu zăpușeală și nori grei la orizont care prevestesc o ploaie zdravănă. Deși practic toată viața Centrului de reabilitare se învârte în jurul casei cu două niveluri, or ea servește și locuință, și bucătărie, și atelier de reparații, acum aici domnește liniștea.
Cândva, în această casă locuia un bătrânel care avea o fermă de gâște, iar în vecinătate se întindea un câmp cu marijuana. Așa că atunci când narcomanii dădeau câte o raită pe plantație, bătrânul ieșea glonț din casă și trăgea câteva focuri în aer, pentru că unii dintre ei aveau obiceiul să dea valma și în ferma sa și să-i șterpelească din gâște. Printre acei tineri narcomani era și Alexandru.
Calea lui Alexandru de la un dependent de droguri la director al unui Centru de reabilitare, devenit cunoscut practic în toată regiunea transnistreană, a fost una lungă.
Fiind singurul copil al unei familii înstărite, ducea o viață lipsită de griji. La 17 ani deja avea propriul automobil, iar la 19 ani s-a pricopsit și cu apartament. Apoi a intrat într-o gașcă în care petrecerile și drogurile veneau întotdeauna la pachet.
Când a aflat că fiul său se droghează, mama lui Alexandru a devenit o femeie evlavioasă și timp de zece ani s-a tot rugat la Cel de Sus să-i călăuzească copilul spre calea cea dreaptă. Iar după ce, pe la începutul anilor 2000, la Râbnița a avut loc un seminar biblic, în timpul căruia mai mulți studenți ucraineni din Bucha, un orășel situat la 30 de kilometri distanță de Kiev, au povestit cum Dumnezeu le-a schimbat viața în timpul aflării la un Centru de reabilitare, femeia a început să-și îndemne fiul să meargă și el încolo.
Doar că Alexandru a mai avut nevoie de un an întreg ca să se decidă. Iar în tot acest răstimp cât s-a ținut de droguri, Alexandru a fost arestat de șapte ori și de fiecare data mama îl ajuta să scape de închisoare. „Când am venit la Dumnezeu, eram la marginea prăpastiei. Îmi înmormântasem deja jumătate dintre prieteni și stăteam și eu în rând după moarte.”
A luat o ultimă doză, a urcat în tren și a doua zi s-a pomenit la Centrul de reabilitare din Bucha. Primele zile au însemnat pentru el șoc și amorțeală. Atmosfera care domnea acolo i-a dat peste cap ritmul obișnuit de viață. Abia în a treia zi a remarcat că, de la sosire, nici nu s-a atins de țigări, deși a început să fumeze încă de copil și, între timp, ajunsese să tragă un pachet pe zi.
Pentru a-i distrage de la gândurile despre droguri, cei veniți la Centru erau puși să muncească. „Le găseau orice de lucru, doar să-i țină ocupați. Azi săpau o groapă și duceau pământul „acolo”. A doua zi cărau pământul de „acolo” și astupau groapa făcută în ajun. Săpau de dragul săpatului… La acel Centru nu exista posibilitatea de a crea locuri de muncă.”
După un an de reabilitare, Alexandru a revenit în orașul său natal. Trei zile mai târziu a visat cum și-a deschis propriul centru de reabilitare în incinta căsuței sale de vacanță din Molochișul Mare, un sătuc de pe malul stâng al Nistrului, la 13 kilometri nord de Râbnița.
Pentru început, a găsit câțiva adepți în cadrul bisericii protestante din oraș și, împreună, organizau întruniri cu dependenții de droguri, discutau cu ei, îi hrăneau, după care îi lăsau să plece. Dar „a doua zi ei reveneau din nou „injectați”. Era clar că aceste persoane trebuiesc izolate, scoase de oraș. Astfel, au început să muncească la casa mea de vacanță.”
Mai târziu s-au mutat într-o încăpere a fostului colhoz din sat, pe care Alexandru a luat-o în arendă. Noul loc le-a permis să țină câteva vaci, iar mai apoi și 700 de găini. Dar ulterior au apărut disensiuni cu autoritățile locale din stânga Nistrului, așa că Alexandru a mutat Centrul pe malul drept, în satul Cinișeuți din raionul Rezina. Însă din moment ce majoritatea dintre consumatorii de droguri cu care lucrau nu aveau acte de identitate, aceștia nu puteau traversa frontiera nerecunoscută dintre cele două maluri.
Disperat de situația creată, Alexandru și-a amintit de casa moșului din prejma fostei plantației cu marijuana. „Am fost să văd o groază de clădiri, am încercat o sumedenie de variante, dar nimic nu mergea: ba apărea o problemă, ba nu existau acte, ba altceva. Și-atunci mi-am amintit de această clădire. Vin eu încoace. Moșul deja murise, iar în casă trăia fiul lui, un alcoolic. Bea de usca pământul.”
Cel de-al doilea fiu al bătrânului, lucra electric în apropiere de Mihailovca Nouă. Inițial acesta a refuzat o eventuală tranzacție, pe motiv că este o moștenire de familie. Alexandru le-a dat proprietarilor un răgaz de trei zile ca să-i analizeze oferta și să ia o decizie finală, timp în care s-a tot rugat la Dumnezeu. În cea de a treia zi a venit și răspunsul. Unul pozitiv.
.
Capitolul III
Rutina
Locatarii Centrului au un program zilnic pe care îl respectă cu sfințenie, indiferent de timpul de afară sau de situația politică. Se trezesc la 5:30, iar jumătate de oră mai târziu încep să citească Biblia, sub îndrumarea lui Alexandru, care vine în fiecare dimineață de la Râbnița, la volanul unui Nissan de teren.
Slujba începe cu o rugăciune. Adepții bisericii protestante nu au rugăciuni învățate pe dinafară. Fiecare comunică cu Dumnezeu așa cum găsește de cuviință: cineva Îi mulțumește pentru eliberare și pentru că I-a scos în cale oameni buni, altul Îi cere răbdare și putere pentru a depăși greutățile vieții.
Odată încheiată rugăciunea, Alexandru ia Biblia și citește, aleatoriu, diferite versete, dezghiocându-le sensul ascuns. Mai adresează întrebări și, deseori, fără să mai aștepte răspunsurile, începe singur să explice esența celor citite.
Dintre cei șase locatari ai Centrului, Vitalic este cel care încearcă de fiecare dată să răspundă și tot el este cel care pune cele mai multe întrebări, provocând discuții în timpul cărora pot dezbate la nesfârșit versetele citite.
De altfel, Vitalic este cel mai secretos dintre bărbați. Are fruntea înaltă și pomeții ascuțiți și poate fi surprins deseori hoinărind printre gânduri. De fel nu este vorbăreț, iar despre trecutul său n-a lăsat să-i scape niciun cuvânt.
Am aflat mai târziu de la Alexandru că Vitalic este originar din Tiraspol și a ajuns la Centru din cauza abuzului de alcool. De câteva ori a și plecat la o fermă din apropiere să câștige niște bani, după care se apuca de băut. De fiecare dată, însă, revenea la Alexandru și la dezbaterile lor religioase.
Slujba de dimineață se încheie cu rugăciunea „Tatăl Nostru”, după care fiecare își vede de treburile lui prin gospodărie, pe fundalul unor cântece despre Iisus Hristos care răsună dintr-o boxă mare.
Vitalic merge să facă ceai, apoi se alătură lui Grișa și Alexandru, care se așează în strungă și se apucă de muls oile. Când gălețile sunt pline, Mișa le cară în casă, într-o încăpere specială unde laptele este transformat în brânză.
După muls, toți locatarii iau în grabă micul dejun, stropindu-l cu câte o cană mare de ceai negru. Apoi Vitalic și Grișa scot animalele din țarcuri. Vitalic este responsabil de oile mature. Le duce să pască departe de Centru, „acolo pe unde un om simplu nu trece.” În schimb Grișa nu se aventurează pe dealuri și paște mieii prin apropiere. Între timp, femeile încep să deretice și să pregătească prânzul, iar Mișa pune mâna pe topor și despică lemne pentru foc.
Pe la amiază, Vitalic revine cu turma „acasă” și, împreună cu una dintre cele trei femei, se apucă de tuns oile, aruncând lâna undeva după gard. În doi timpi și trei mișcări dau gata jumătate de turmă, după care mașina de tuns cedează. Vitalic se căznește o oră întreagă până o repară. În acest răstimp, Mișa și femeile prășesc grădina năpădită de buruiene înalte. Deși afară stă o arșiță de 35° C, ei muncesc fără să-și tragă sufletul.
În partea dreaptă a casei, tânăra din Chișinău prepară la tigaie slănină pentru cartofii prăjiți pe care-i vor mânca la cină. Se aude din nou cum toporul sparge lemne. Revine și Grișa, mânând mieii în țarc.
Furtuna care se apropie colorează cerul azuriu în violet închis, iar din cauza umidității din aer în creștere e tot mai greu să respiri.
.
Capitolul IV
Opium des Volkes
Când un locatar ajunge să fie botezat, acesta începe să fie plătit pentru munca sa în cadrul Centrului. În plus, în lipsa lui Alexandru, cei botezați îi devin un fel de adjuncți, iar în momentul în care se simt pregătiți să-și vadă singuri de viață, părăsesc Centrul.
Anume pe un astfel de final și contează Mișa, cel mai tânăr dintre bărbați. Are puțin peste 30 de ani și nu el a găsit Centrul, dar Centrul l-a găsit pe el.
Mișa a fost diagnosticat cu Sarcomul Kaposi – un tip de cancer al țesuturilor moi. Când Alexandru a aflat despre el, l-a rugat pe un medic cunoscut din Colbasna să-i dea îndreptare la un spital din Tiraspol, să facă rezonanța magnetică.
Medicii i-au spus lui Alexandru că pierde timpul degeaba și că există doar un singur lucru pe care l-ar putea face pentru Mișa – să-l îngroape. Asta pentru că rezonanța magnetică a arătat că tânărul are organele interne afectate de metastaze. În afară de cancer, medicii i-au mai găsit hepatită și HIV.
Însă Alexandru l-a adus la Centru, unde, timp de o jumătate de an, ceilalți locatari l-au îngrijit și s-au rugat pentru sănătatea lui. Acum Mișa se simte bine și, în pofida numeroaselor cruste de pe mâini, trebăluiește cu spor prin gospodărie: cară găleți cu lapte, despică lemne.
Deși a fost deja botezat, spune că nu are de gând să părăsească Centrul. Din contra. Planifică să-și cumpere o căsuță în Mihailovca Nouă, în care să-și întemeieze o familie cu o fată din sat, dar că o să revină regulat la Centru să-și ofere ajutorul.
Povestea lui Mișa a și devenit exemplu cum „Dumnezeu te ajută să supraviețuiești”. O poți auzi la biserica protestantă din Râbnița, unde locatarii Centrului vin nu doar joia, când au loc slujbele pentru cei care vor să fie botezați, dar și duminica. Este ziua în care toți se chitesc ca de sărbătoare – femeile îmbracă rochii, bărbații își pun cămăși, și urcă în mașina lui Alexandru.
Slujba de duminică durează vreo trei ore, timp în care predica pastorului alternează cu cântecele corului și cu mărturiile enoriașilor. Deși locatarii Centrului de reabilitare stau dispersat printre cei circa 100 de persoane din sala de rugăciune, ei pot fi ușor recunoscuți după faptul că privesc țintă, parcă hipnotizați, la ceea ce se întâmplă pe scenă.
Doar că pe ei îi mai leagă un lucru. Când slujba se va încheia, se vor aduna grămăjoară la ieșire, vor urca în mașina lui Alexandru și vor pleca „acasa”, în Centrul de reabilitare de la marginea câmpului întretăiat de un lanț de stâlpi.