Vitalina SimeretchiiEmilia Lazăr are 74 de ani și este cea mai fidelă lucrătoare poștală. Anul acesta se fac 57 de ani de când și-a dedicat viața poștei.
E ora șapte dimineața, aerul rece abia începe să se dezmorțească, iar lumina unei camere de la etajul cinci al unui cămin din sectorul Buiucani al capitalei arde deja de vreo 40 de minute.
În interior, Emilia Lazăr își aranjează șalul pe cap, își încălță adidașii și își pune geanta de poștaș pe umăr. La ieșirea din locuință, verifică dacă nu a uitat nimic: cheile sunt, pachețelul cu biscuiți este, lumina a fost stinsă.
Cu pași mărunți și atenți, coboară cele cinci etaje ale blocului și pornește printre clădiri, pe niște scurtături care nu apar pe hărțile digitale, spre str. Paris, acolo unde este amplasat unul din cele 1 232 de oficii poștale câte sunt în Moldova.
Emilia Lazăr, 74 de ani, povestește că a crescut în satul Călmățui din raionul Hâncești. Pe la 18 ani, când a absolvit școala, a venit la Chișinău și s-a angajat la un oficiu poștal.
„Mi-au arătat repejor ce și cum și mi-au zis că cel mai important e să nu uit să pun „peceatiul” (ștampila – din rus.), pentru că fără de el se întorcea scrisoarea. Nu știam prea multe și nu a stat nimeni să mă învețe ca lumea, dar am prins eu repede treaba și m-am descurcat bine.”, relatează ea.
Apoi a participat și la niște cursuri de pregătire a viitorilor șefi de sediu. Nu-și mai amintește cât au durat și ce a învățat exact acolo, dar știe bine că era vara, fiindcă nopțile le petrecea cu picioarele în apă rece, în timp ce învăța biletele pentru examen. „Am dat examenele și m-am transferat ca șefă și ca operatoare”, povestește femeia.
Dat fiind faptul că poștașii circulă pe jos, pentru ei este important ca oficiul să le fie cât mai aproape de casă. Astfel, pe măsură ce viața Emiliei evolua, se schimbau și sediile în care activa. A tot schimbat oficiile când s-a căsătorit, când a devenit mamă și când și-a dat copilul la grădiniță. În total, a trecut prin șapte oficii poștale și printr-un sediu de telegraf, până când, într-un final, a ajuns la oficiul din str. Paris, unde lucrează deja de 18 ani.
„Când copilul îmi era mic, mai întâi mergem cu el în cărucior la lucru, apoi cu el de mânuță. Îmi mai făcea bazaconii, câteodată păzea momentul în care eram ocupată cu lucrul și o zbughea în drum, iar eu alergam după el. Așa m-am chinuit până l-am dat la grădiniță”, își amintește Emilia.
Dacă în anul 2017 funcția de poștaș era exercitată de 2 407 persoane, în anul 2021 numărul poștașilor a scăzut cu aproape 500 de persoane, numărând până la 1 920 de persoane.
„Bună dimineața, doamna Mila!”, o salută prima colegă cu care se întâlnește înăuntrul oficiului. „Asta-i cea mai fidelă lucrătoare a poștei, știați? Stagiul ei de lucru e aproape de-o seamă cu mine”, ține ea să ne precizeze.
Între timp, Emilia își sortează tăcută scrisorile pe care trebuie să le livreze: un plic alb, unul roz, unul cu timbre colorate, toate se adună pe o masă în șase grămăjoare divizate pe străzi și pe tipuri de scrisori.
„Azi îs mai puține scrisori, că le-am dus pe toate sâmbătă. Dar trebuie să merg la un bloc care are un deal maaare-mare în ogradă. Nu înțeleg pentru ce l-au construit, dar, după ce îl ridic, mă așez pe scaunul din fața casei și-mi trag aerul”, spune Emilia.
Chiar și în zilele când are mai multă corespondență, cantitatea acesteia nu se compară cu vremurile în care „gazetele” erau la ordinea zilei în fiecare casă. Emilia spune că, pe atunci, geanta poștașului putea să cântărească și câte 13 kilograme.
„Înainte oamenii nu își serveau ceaiul sau cafeaua de dimineață fără gazetă și nu numai fără una. Era Pravda, Komsomolskaia Pravda, Trud, Sport, mai pe scurt, cam câte 4-5 gazete la fiecare casă. Și scrisori erau mai multe, îndeosebi de Anul Nou, de 8 martie, de 23 februarie, când toți își trimiteau felicitări. Și valul acesta începea cam cu o săptămână înainte de sărbătoare și vreo două săptămâni după. Și târâiam, că hârtia e foarte grea”, spune ea.
Astăzi, greutatea genții sale s-a înjumătățit, fiind cam de 6 kilograme. Însă, comparativ cu corespondența de pe timpuri, o bună parte din aceasta pleacă la întreprinderi, și mai puțin la persoanele fizice.
În atribuțiile unui poștaș intră distribuirea trimiterilor poștale, a facturilor de plată și a materialului publicitar, precum și a pensiilor și a alocațiilor sociale. „Meseria de poștaș este una dintre cele mai vechi, care asigură legătura între oameni. Indiferent de vremea de afară, poștașii parcurg zilnic distanțe mari pentru a distribui trimiteri poștale sau colete. […] Tehnologiile evoluează, dar munca de poștaș rămâne la fel de necesară indiferent de cât de mult s-ar promova automatizarea parțială sau totală a serviciilor”, menționează Poșta Moldovei.
După ce și-a sortat corespondența și a schimbat câte-o vorbă cu colegele de lucru, Emilia pornește să distribuie scrisorile. Pe ulicioare înguste, printre blocuri mai vechi și altele mai noi, prin scurtături neasfaltate, merge sigură, știind exact traseul potrivit pentru adresele indicate în scrisori.
În scara unui bloc, scoate o legătură de cipuri și le potrivește fără a da greș, apoi la alta, până ajunge la un restaurant. Când vede că ușa este închisă, scoate un carton pe care își are notate mai multe numere de telefon și îl caută cu degetul pe cel de care are nevoie.
„Alo! Bună ziua, am venit să vă aduc o scrisoare simplă, dar văd că e închis. Aaa, am înțeles, atunci voi veni mâine”, se înțelege ea cu persoana de la celălalt capăt al firului, după care își continuă drumul.
Primul salariu pe care și-l amintește a fost de 12 copeici, apoi a ajuns la 80 de ruble, după care, peste ani, la 5 400 de lei. Susține că pe atunci îi era mai ușor să se descurce, însă nici acum nu se plânge și spune că se descurcă datorită pensiei, pe care o primește din anul 2006.
„Pe vremuri, cele mai mari pensii erau de 120 de ruble, la care se adăugau 12% pentru persoanele care au lucrat mai mult de 20 de ani la aceeași întreprindere. Și eu am vrut să am o pensie bună și să mă pot bucura de bătrânețe”, mărturisește ea.
Femeia spune că radiază când interacționează cu oamenii primitori și tocmai de asta vine la muncă în fiecare zi, timp de aproape 57 de ani. „Chiar m-am îndrăgostit de acest lucru. Toți oamenii mă știau, îmi deschideau ușa. Și acum spun că mă așteaptă, ca pe neamul cel mai scump. Îmi zâmbesc, vorbesc cu mine și chiar simt că se bucură să mă vadă”, spune cu entuziasm Emilia.
„Mă bucur că [ea] mai are forțe să lucreze și că ne face și ziua noastră mai frumoasă și plină de soare”, ne spune Natalia, secretara Școlii nr. 18, pe la care poștașa trece să lase corespondența cam o dată la două zile. „Și când e frig, și cât e cald, și când plouă, întotdeauna vine”, ne asigură secretara.
Nici pandemia de COVID-19 nu a oprit-o pe Emilia să-și ia geanta cu scrisori și să hoinărească străzile, chiar dacă vârsta o încadra în categoriile de risc.
„O vedeam peste geamul casei mele cum mergea cu corespondența, echipată cu mască, cu mănuși pe mâini și pare-mi-se și bahile avea. Se vedea că îi e greu, dar țop-țop la deal, țop-țop la vale, la fel ca de obicei, își făcea lucrul”, spune Diana, angajată la Direcția Asistență Socială Buiucani.
Emilia are deja vreo șase kilometri parcurși pe jos, dar, pe măsură ce își parcurge traseul, și geanta cu scrisori se golește treptat. „Iaca, aici e blocul cu dealul cel mare, despre care v-am spus!”, exclamă ea în momentul în care ajunge la poarta unei clădiri noi.
Poștașa urcă dealul oftând din greu. Pe la jumătate, arată cu mâna spre banca din fața clădirii pe care se odihnește de obicei. Nu înainte de arunca scrisorile prin cutiile poștale. Apoi scoate din geantă o ediție a Monitorului Oficial. Bănuiește că nu o încăpă în cutie, dar încearcă totuși să o înghesuie înăuntru.
„Va trebui să mergem la ușă să o livrăm, că nu încape”, constată ea și pornește spre lift. Ajunsă la ușă, apasă pe sonerie. „Deschideți vă rog, e poșta!”, strigă ea, după ce nu primește niciun răspuns. „Se vede că-s acasă, dar nu vor să-mi deschidă”, spune ea cu ochii triști, insistând pe sonerie. Într-un sfârșit, ușa se deschide și transmite revista proprietarilor. Deja poate să plece împăcată înapoi la poștă, pentru a se pregăti de ziua următoare.
În anul 2021, volumul total al traficului de trimiteri poștale (scrisori, reviste, pliante etc) a constituit peste 46 milioane de trimiteri, cu aproape 2 milioane de trimiteri mai puțin față de anul 2020, arată datele Agenției Naționale pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației.
Este ora 15:30, iar ziua de muncă a poștașei este pe sfârșite. După ce și-a sistematizat cele necesare, o ia spre casă, tot pe jos, dar mult mai relaxată decât atunci când distribuie corespondența.
Intră în căminul cu cinci etaje și urcă scările încet, sprijinindu-se de balustrada care scârțâie și se mișcă dintr-o parte în alta. În sfârșit, se vede intrată în casă. Își schimbă adidașii pe papucii de cameră, pornește televizorul și merge în bucătăria comună, dintr-un capăt de coridor. Lasă mâncarea să se încălzească la foc mic și revine în camera sa. Pe un dulap, stau agățate câteva fotografii vechi cu ea, cu soțul și fiul său.
Emilia spune că lucrul i-a fost și salvare prin faptul că a ținut-o ocupată în cele mai complicate momente din viața sa: când și-a înmormântat sora, apoi fiul, iar apoi soțul. Chiar dacă au fost perioade pline de lacrimi și durere, ea e mândră că nu a disperat, că nu a căzut în pahar și că a reușit să-și adune gândurile și să continue să trăiască. „Am rămas singurică, dar încerc să mă iau în mâini și să trăiesc cum pot mai bine”, mărturisește ea.
„În fotografia asta am 23 de ani și lucram la Oficiul Poștal 22. Aici sunt în Oficiul Poștal 36, împreună cu două colege de acolo. O! Fotografia asta mi-a făcut-o bărbățelul meu. Aici lucram la Oficiul 47”, spune ea meditativă, în timp ce răsfoiește un album.
După decesul soțului, Emilia nu s-a mai recăsătorit, dar spune că nici nu a avut scopul să o facă, fiindcă îi place libertatea de a-și organiza timpul așa cum îi place și de a se simți liniștită. Are și două vise mari, despre care vorbește cu lumină în ochi și cu mult entuziasm.
Pe 15 mai, urmează să împlinească 75 de ani și unul dintre cadourile pe care vrea să și le facă este să-și sărbătorească ziua de naștere într-un restaurant, împreună cu persoanele dragi. Cel de-al doilea cadou pe care visează să și-l facă este să iasă cu adevărat la pensie și „să se bucure de libertate”.
Foto – Alex Vengher