Victoria BortăUn șuvoi de raze fierbinți se strecoară insistent printre ulicioarele brăzdate de pici voioși care se întorc de la școală. În schimb ogrăzile au cam fost curățate de zăpușeala amiezii. Doar unii localnicii mai curajoși s-au aventurat să trebăluiască prin grădinile invadate de verdeață.
Odată cu ploaia de săgeți solare, viața în satul Bușăuca, raionul Rezina, capătă alt ritm și alte nuanțe. Pentru mătușa Ioana, însă, ritmul rămâne același – câțiva pași gârboviți în cârjă. Iar nuanțele nici nu le mai știe. De 15 ani ochii nu-i mai arată nimic. „Prea multe au văzut timp de un veac”.
.
Bătrâna cu față brăzdată de ani și mâini vineții își petrece practic tot timpul în locuința ei cocoșată de timp. Stă mai mereu în pat, acoperită cu o plapumă groasă. Nu s-a limitat doar la asta. În încercarea de a-și mai domoli tremuriciul care-i scutură corpul uscățiv, a pus pe ea și un cardigan gros, iar pe cap – o batistă albastră înflorată.
Când are nevoie de ceva sau când, pur și simplu, vrea să se asigure că nu e singură, o strigă pe fiica Vera – o femeie trecută de 60 de ani. Aceasta poartă un halat albăstriu și o eșarfă care-i acoperă părul deja încărunțit. Ca să-i răspundă, Vera trebuie să se apropie de urechea stângă și să ridice vocea.
Altfel nu are nicio șansă să se facă auzită. Acum doi ani, când mătușa Ioana a bătut un secol de viață, soarta a decis să-i facă un cadou mai puțin plăcut. S-a întâmplat după ce un grup de oficiali locali au venit să-i ureze „La mulți ani!”. Mătușa s-a emoționat, tensiunea arterială s-a mărit și, de atunci, aude rău, povestește Vera.
Pentru a avea grijă de mama sa, femeia cu ochelari pe nas și cute adânci pe frunte a lăsat Chișinăul și s-a mutat în casa părintească. Soțul bătrânei era deja mort, iar după ce doi ani mai târziu s-a stins în circumstanțe necunoscute și mezinul familiei, mătușa Ioana a cedat. „Nu-și mai putea purta singură de grijă”, zice Vera, cuprinzând în palme pumnii mici ai mamei sale.
Inițial aceasta venise pentru a-i fi alături doar pe parcursul iernii, dar aici a și rămas. „Eram unica fiică și era de datoria mea s-o ajut”, explică femeia.
Mătușa Ioana a născut 10 copii, iar pe jumătate dintre ei i-a supraviețuit. Primii doi s-au dus încă în timpul războiului, urmați de alți trei deja pe timp de pace. Din ceilalți cinci, patru sunt băieți, împrăștiați pe la casele lor, și deja unica fată, adică Vera.
„Nu doresc nimănui așa ceva, căci pe lângă bolnav și cel sănătos se-mbolnăvește. Uneori îmi vine să țip, dar n-are cine să m-audă, cine să m-ajute și nu se știe nici bătrânețile noastre cum vor fi”, spune femeia.
Însă mătușa Ioana e absentă la confesiunile fiicei și debitează cu voce stinsă: „Tare mi-i întuneric. Vin tăti amarurile, necazurile peste mine. Inima, maiura (ficatul) și picioarele de-am’ nu-s ale mele”.
.
* * *
Ioana Bargan s-a născut în toiul Primului Război Mondial, iar acum în martie a împlinit 102 ani. E cea mai în vârstă persoană din raionul Rezina și una dintre puținele femei care reușește să fenteze statistica unei țări care le dă o speranță de viață de 76 de ani.
Locuiește în Bușăuca, dar e originară dintr-un sat alăturat, numit Cogâlniceni, unde a copilărit cu cei doi frați și trei surori. I-a supraviețuit pe toți. Ultima soră a decedat anul trecut, fără să ajungă la 90 de ani.
Acolo, în Cogâlniceni, a făcut doar patru clase, „cu românii”. „Preotul venea o dată în săptămână și ne învăța să facem cruce, să spunem crezul”, își amintește mătușa. Face o pauză scurtă și dă să reia. „Am uitat… De-am’ am uitat…”.
În schimb unele rugăciuni le ține minte și până acum. Avram, fiul bătrânei, pensionar și el, e un bărbat blajin, cu barbă gri, și trebăluiește prin curtea Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Chișinău. Spune că anul trecut, când s-au dus cu părintele bisericii la ea în vizită, mama sa a spus pe de rost nu doar Crezul, dar și Psalmul 50. „…Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite…”
„Atunci toți cei prezenți au rămas impresionați că o femeie atât de bătrână a putut memoriza atâtea rugăciuni. Așa pameti (memorie – din rus.)-fenomen are. Mama însă îmi spunea: Avramaș, eu mă culc cu dânsele și mă scol cu dânsele”.
Își compătimește părintele, pentru că a lucrat din greu toată viața. „Mama s-a măritat de tânără și a construit casa singură. A târâit lutul, cotileții. Tatăl îi punea, dar ea îi aducea de la un kilometru și făceau cu așa greutăți de mari că eu nici nu am idee cum a rezistat ea până în ziua de azi”.
Deși memoria îi mai joacă mătușii Ioana feste, unele dintre cele mai vii amintiri sunt încă de pe timpul școlii. „Spuneam poezii, făceam dansuri. O dată pe mine m-au îmbrăcat în tricolor. Toate aveau rochii de un singur fel, dar eu eram tricolor”.
Așezată pe canapea, la picioarele bătrânei, Vera face ochii cât cepele. „De asta nici n-am știut”.
După școală, principala ocupație a fost ajutatul părinților. „Ne duceam la deal, prășeam. Băieții coseau, noi strângeam grâul. Erau niște călduri….”.
A ținut-o așa până și-a cunoscut ursitul. Își amintește bine acea seară. Stătea pe vatră acasă la una dintre prietene, când Hariton a pus ochiul pe ea. „A doua dimineață a trimis-o pe mătușa sa cu pețitori la mine, iar după o săptămână am făcut nunta. O venit și m-o luat cu căruți, cu legături, că era din familie boierească. Muzică mătincă (îmi pare că) o fost, dar am uitat”, oftează bătrâna.
Cere o cană cu apă. Vera ia ceașca de pe un taburet alăturat, o scufundă într-o căldare de metal și o scoate aproape plină, după care i-o fixează bătrânei între degete. Aceasta soarbe câteva înghițituri și o pune pe scaun. Fiica o întreabă dacă nu vrea să mănânce. Mătușa dă negativ din cap.
Al Doilea Război Mondial i-a luat bărbatul pe front și cât pe ce să-l și lase acolo pentru totdeauna. „În Krâm (Crimeea) l-au încercuit și l-au bombardat. O stat sub pământ vreo câteva zile. Când l-au găsit era cantujît (contuzionat) și cu maxilarul rupt. L-o dus în spital și l-o hrănit trei luni cu lingurița nemțoaicele, până s-o îndreptat”, povestește bătrâna. Iar după aceea „o avut un cârd de sprăvci (certificate medicale). Permanent era bolnav. Suferea cu plămânii”.
De deportările care urmau să vină familia mătușii Ioana a scăpat . „Nu era nimeni pe liste”. În schimb de foamete n-aveau cum să scape, așa că s-au descurcat cum au putut.
„Am avut oleacă de jin și, până au ajuns cu evacuarea (colectarea) la noi, un cumătru ne-o spus ce să fac. Aveam niște coajă de răsărită de foc și l-am ascuns acolo. Când au venit partizanii și s-au uitat, n-au văzut nică”, explică bătrâna și trage adânc aer în piept.
„Am dat jinul șela pe o cămeșă, o perdică, numai să nu ni-l ia [pe] degeaba. După aceea se ducea bărbatul și vindea terfele în Polonia și aducea ti neri și, da’ mai mult cartoafe”.
Pe lângă cartofi, mai apela și la ceea ce oferea natura. „Era niște lobodă înaltă. Până în acel an nu mai fusese așa. O șerbeam și fășeam din ea turte și mâncam. Le coceam pe plită. Mai deșchicam creanga de salcâm, scoteam miezul, îl șerbeam și făceam turte”, își amintește bătrâna, răsuflând din greu.
Vera o ține de mână. „Hai, liniștește-te un pic. Odihnește-te”, o dojenește aceasta. „Se emoționează prea mult când își amintește câte ceva. Mă tem să nu i se ridice tensiunea”, zice femeia și își lipește palma de fruntea mamei sale.
Însă mătușa Ioana se încăpățânează și continuă. Spune că, pe timp de foamete, autoritățile au deschis o cantină la care primeau zilnic câte 100 de grame de ceai și pâine. Dar „le puneam în sopcă și le strângeam pentru copil, că el nu vroia buruiene. Ne-o ținut Dumnezeu. N-am murit”.
.
* * *
Soarele bate cu putere în cele două geamuri mici și albăstrii din camera bătrânei, dar nu reușește să pătrundă prea mult în casă, pentru că două rânduri de perdele decorative îi stau în cale. Pe pervaz, câteva ghivece cu flori colorează atmosfera. Între ele strălucesc două iconițe și-o candelă stinsă.
O canapea, o masă, o comodă și un televizor sunt obiectele care domină încăperea. Televizorul e și el mai mult pe post de mobilier. „Nu prea îl aprind că nu aude bine și, chiar dacă aude câte ceva, de obicei sunt știri despre diferite nebunii și mă tem să nu se neliniștească”, spune Vera.
Femeia recunoaște că, în ultima vreme, mama ei e bântuită constant de o frică incontrolabilă. Cică totul a pornit de la un incident bizar mai vechi. Mătușa Ioana, deja nevăzătoare, stătea în fața casei și se odihnea. La un moment dat, a simțit că e cineva în preajmă și a început a striga. Necunoscutul a aruncat doar că are nevoie de „’chea Vera” și a fugit. De atunci se teme să rămână singură.
Mătușa Ioana nu-i atrage atenție fiicei. Dibuie după cârja sa de lângă sobă. O găsește, se sprijină în ea și se ridică încet. Apoi se reazămă de masă și își caută drumul spre ieșire. Chiar dacă nu vede nimic, traseul îi este deja cunoscut, pentru că îl parcurge zilnic de câteva ori. În antreu și la ușă deja o ajută Vera, care dă la o parte perdeaua albă menită să îngrădească accesul insectelor zburătoare. O muscă se strecoară grăbită și bâzâie insistent sub lumina becului electric.
Afară o întâmpină un cățel pufos, care își mișcă rapid coada și latră de câteva ori binevoitor. Mătușa Ioana petrece cam un sfert de oră în bătaia razelor, apoi se întoarce în odaie, dibuind încetișor cu cârja binecunoscutul traseu. Se așează pe canapea, cu greu ținându-se în șezut.
Crede că munca fizică a răpus-o, pentru că a lucrat din copilărie pe dealuri. „Atunci nu erau tractoare, mașini, totul făceam cu mâinile. Lucram pe norme. Ne mai dădeau și produse, dar și bani. Lucrul la tutun și la sfecla de zahăr era cel mai plătit. Casa de alături pe norme am făcut-o”, arată bătrâna spre o locuință din aceeași curte, în care nu mai stă nimeni deja.
Ioana Bargan a ieșit la pensie la 50 de ani și i s-a stabilit o alocație lunară de „29 de lei” (ruble). Acum, după cinci decenii de pensionat, bătrâna primește 1100 de lei și o indemnizație de 700 de lei pentru faptul că e nevăzătoare.
Conform calculelor Biroului Național de Statistică, această sumă e suficientă pentru a-ți asigura minimul de existență. Însă Vera se destăinuie că toată pensia bătrânei se duce pe serviciile comunale, mâncare și leacuri. „Alteori strângem bani pentru lemne, căci facem focul din septembrie și până în mai”.
Și „când te gândești că lucrezi o viață și dai totul de la tine și când ajungi la bătrânețe și nu are cine să-ți dea un pahar de apă sau nu-ți ajunge măcar să mănânci ceva normal, asta doare. Doare și te temi parcă să îmbătrânești”, consideră Valentina, fiica Verei și unul dintre cei aproape 30 de nepoți ai mătușii Ioana.
Însă bătrâna, de voie, de nevoie, s-a consolat cu singurătatea parțială. Anterior se mai aventura sa-și viziteze fiul din Chișinău, dar de vreo 15 ani mătușa Ioana refuză să mai vină în capitală. „I-o spus cineva că se va duce la drum lung și n-o să se mai întoarcă înapoi”, explică Avram.