Polina CupceaOdesa nu e unul dintre ele.
Odesa trăiește în două lumi, în același timp.
Pe o stradă, soarele cade cald peste terase pline și tumultoase. Se aud pahare ciocnind, râsete zgomotoase, muzică rock care răzbate din puburi irlandeze și cafenele cochete.
Seara, tinerii dansează ca și cum războiul ar fi foarte departe pe Deribasivskaia, celebra stradă pietonală a Odesei, unde se amestecă localuri cu nume adunate parcă din lumi diferite: de la Amsterdam și Mamma Italia, până la KFC, Lviv Croissants sau Ali Baba.
Printre terase apar mici pavilioane cu cărți, unde oamenii răsfoiesc romane în timp ce își beau cafeaua densă și bine prăjită. Fetele trec chicotind, îmbrăcate stilat, atent aranjate, cu acel rafinament relaxat specific marilor orașe, iar altele, îmbrăcate punk, cu bocanci grei și părul colorat, completează peisajul eclectic.
Orașul păstrează un aer cosmopolit, aproape mediteranean, care l-a făcut celebru de-a lungul istoriei sale. Și totuși, la patru ani și trei luni de la invazia rusă, Odesa îți poate schimba brusc privirea asupra lucrurilor. E suficient să cotești două străzi pe lateral și orașul își leapădă aproape violent farmecul de stațiune vie de la mare.
În față îți apare un bloc cu un perete smuls complet. Apartamentele se văd ca niște răni deschise: un frigider rămas în picioare, bucăți de tapet floral și coridoare care se termină în gol.
Într-un alt sector, un alt bloc în care viața oamenilor a rămas expusă, ca într-o fotografie sălbatică a războiului – de tavan încă atârnă un candelabru, iar draperiile se mai agață de zidurile rupte și dărâmate.
Acolo ne duce Mihail.
Este pompier în Odesa, iar în timpul liber lucrează taximetrist. Ne arată locurile recent bombardate de ruși. Spune că, de la începutul invaziei, chemările s-au intensificat atât de mult, încât în unele perioade abia dacă mai există o zi fără incendii.
„Bombardează totul”, spune el. „Grădinițe, cafenele, centre comerciale, hoteluri, case de locuit, instituții militare, anumite puncte din port.”
Apoi tace câteva secunde și adaugă aproape mecanic: „Știți care e cel mai greu lucru acum în meseria mea? După primul bombardament, ne ducem la chemare, iar peste jumătate de oră ocupanții lovesc încă o dată același loc. Așa au murit mulți colegi de-ai mei.”
În altă parte a orașului, Ilia, fost student la Politehnică, privește lung spre ceea ce a rămas dintr-un centru comercial aflat vizavi de universitate. O rachetă a lovit clădirea în plin. Explozia a fost atât de puternică, încât ferestrele Politehnicii au fost spulberate, chiar dacă era pe partea cealaltă a străzii.
„Săptămâni întregi am strâns sticlă spartă din universitate”, spune el.
Dar nu doar geamurile au dispărut. La etajul trei al centrului comercial era o cafenea iubită de studenți. Un fel de hub neoficial. Acolo învățau, își scriau proiectele, lucrau, luau decizii pentru facultate, își sărbătoreau zilele de naștere și își imaginau viitorul.
În același complex funcționa și Muzeul Științelor Interesante, dar și un supermarket. „N-a mai rămas nimic”, spune Ilia. Iar alături de centrul comercial era un bloc cu apartamente de locuit – urmele exploziei încă sunt vii.
Ilia povestește că rachetele erau umplute cu cuburi și bile metalice, elemente concepute să provoace cât mai multe victime și să lovească pe o rază cât mai mare. Astfel de muniții transformă fiecare explozie într-o ploaie de fragmente care provoacă daune pe sute de metri în jur.
.
La final de aprilie, o altă lovitură a afectat mai multe case și o creșă. Atacul a avut loc noaptea. Din fericire, în instituție nu era nimeni. O femeie care se îndreaptă spre parcul de vizavi ne arată liniștită spre clădire și spune doar atât: „Acolo era creșă.”
.
.
Mai târziu, Ecaterina, o altă locuitoare a orașului, ne oprește în fața unei scări de bloc rase de pe fața pământului. „Mergeam des la prietena mea care locuiește chiar alături.”
.
.
Pe partea opusă a fostului bloc încă stă o mașină carbonizată. În interior se văd câteva pungi goale de semințe și bucăți de plastic topit.
.
Rachetele și dronele rusești au lovit până și simbolurile orașului. Hotelul Odesa, una dintre cărțile de vizită ale portului și o clădire cu care localnicii se mândreau de ani întregi, a fost bombardat și el. La fel și hotelul Bristol, una dintre cele mai elegante clădiri istorice ale orașului, cu o arhitectură care pare mai degrabă coborâtă din Viena, decât de pe malul Mării Negre. Racheta a lovit centrul clădirii, așa că din exterior hotelul pare practic intact. Fațada încă stă în picioare, iar de la distanță nici nu ai spune că a fost atins de război.
.
Și-aici înțelegi că Odesa nu mai poate fi privită doar ca un oraș-port romantic de la Marea Neagră. Astăzi, Odesa este și un front psihologic.
Pe vremuri, orașul a fost mereu un amestec de culturi, limbi și identități: ucraineni, evrei, greci, moldoveni, armeni, italieni. De aici și aerul lui aparte:
Marea i-a dat viață.
Portul i-a adus bani, comerț și influență.
Iar istoria i-a dat un caracter imposibil de încadrat într-o singură identitate.
Poate tocmai de asta, după 24 februarie 2022, Odesa a devenit una dintre marile obsesii ale Kremlinului.
Pentru Rusia, controlul Odesei nu înseamnă doar un port. Înseamnă lăsarea Ucrainei fără acces la mare. Înseamnă influență militară și economică asupra întregii regiuni a Mării Negre. Înseamnă un culoar strategic spre regiunea transnistreană a Republicii Moldova, dar și proximitatea cu România, adică NATO.
Mult timp, Odesa a fost privită drept un „oraș rusesc”. Doar că realitatea a fost întotdeauna mai complicată, spune Hanna Shelest, expertă în securitate. Pentru mulți locuitori ai orașului, limba rusă nu a însemnat niciodată loialitate față de Rusia.
Orașul a trăit într-un amestec de identități, nostalgii culturale și influențe istorice ale Imperiului Rus, fără ca asta să însemne automat susținere politică pentru Kremlin. Înainte de 2014, existau grupuri proruse, explică ea, însă acestea reprezentau o minoritate mică. Mai numeroasă era „zona gri”: oameni rusofoni, inclusiv intelectuali, atașați cultural de literatura și istoria rusă, dar care nu îl susțineau pe Putin și cărora le era greu să separe cultura de politică.
.
Shelest spune că rusofonia Odesei a fost și rezultatul unei politici istorice. La sfârșitul anilor ’90, într-un oraș de aproape un milion de locuitori exista doar o singură școală ucraineană, iar mulți au învățat limba ucraineană abia la maturitate.
.
Invazia rusă a schimbat radical percepțiile. La doar două săptămâni după începutul războiului pe scară largă, un sondaj realizat în Odesa arăta că 93% dintre respondenți considerau Rusia responsabilă de război și susțineau apărarea Ucrainei. „Faptul că oamenii vorbesc rusă nu trebuie confundat cu rusofilia”, insistă Hanna Shelest.
.
Poate tocmai de aceea, după 24 februarie, steagurile Ucrainei au început să apară peste tot – pe balcoane, pe cafenele, pe pereții caselor, pe clădiri administrative. Aproape fiecare colț părea să transmită aceeași idee, explică Tetiana, o ucraineancă din regiunea Odesa: „Suntem aici. Și suntem ucraineni. Suntem solidari”.
Orașul s-a schimbat și simbolic.
Monumentul împărătesei Ecaterina a II-a, perceput ca unul dintre cele mai puternice simboluri ale trecutului imperial rus, a fost înlăturat din centrul Odesei. În locul ei, flutură steagul Ucrainei, iar pe soclu stă scris: „FREE AZOVSTAL”.
La poalele monumentului sunt sprijinite zeci de fotografii ale militarilor ucraineni care și-au pierdut viața în război. Pentru mulți localnici, schimbarea a fost mai mult decât un gest politic. A fost o delimitare clară.
Și, totuși, Odesa nu s-a oprit.
Orașul continuă să trăiască sub amenințarea constantă a războiului, ca și cum însăși normalitatea ar fi devenit o formă de rezistență. Poate tocmai de aceea contrastul lovește atât de tare.
.
Lângă un McDonald’s aglomerat există un centru comercial bombardat.
Lângă un parc verde și plin de flori – o grădiniță distrusă.
Lângă o stradă luminată festiv – ferestre acoperite cu plăci și urme de explozie.
.
Noaptea, uneori aproape uiți că e război. Aproape. Pe Deribasivskaia, luminile roșii ale cluburilor se reflectă pe caldarâm. Oamenii dansează. Chelnerii aleargă printre mese.
Orașul respiră.
Orașul trăiește.
Doar că urletele sirenele pot începe oricând.
Foto – Polina Cupcea și imagini din arhiva personală a pompierului Mihail.