Polina CupceaElisei se ridică din bancă și fuge spre dulapul de lângă intrare. Vera aleargă după el și îi blochează drumul chiar înainte ca elevul din clasa a II-a să-i deschidă ușa. „Nu, Elisei! Ne întoarcem în bancă, ca să terminăm activitatea”, îl apostrofează femeia.
Copilul se frânge dintr-odată și se aruncă pe podea, ca și cum lumea întreagă i-ar fi fost smulsă din mâini. Vera se apropie de el să-l ridice, dar primește în schimb un pumn în coaste. Înghite în sec, dar nu se retrage. Nu face niciun pas înapoi. Rămâne alături de copil, cumpănită și neclintită.
„Eu nu mă feresc, când el vrea să mă muște sau să mă strângă”, ne-a explicat ea ulterior. „Nu pentru că nu mi-ar fi frică, dar el trebuie să simtă că eu îl conduc pe el, nu el pe mine.”
Îl ridică icnind, îl așază din nou în bancă, în timp ce Elisei țipă, o apucă strâns de braț, încearcă să o muște, să rupă, să împingă tot ce îl ține departe de ceea ce vrea – dulciurile din dulap.
După ce s-a calmat, Vera, gâfâind ușor, îi repetă apăsat acel „nu” pe care copilul trebuie să-l învețe nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o limită.
Între timp, în cealaltă parte a sălii, Bogdan, elev într-a VIII-a, își poartă propria luptă. Știe că urmează să scrie la calculator și s-a lipit de acest gând ca de o promisiune. Deja de câteva ori s-a apropiat de calculatorul din partea cealaltă a sălii și tot de atâtea ori Vera l-a întors în fața fișei de pe bancă, să termine de colorat o imagine. Bogdan e categoric și refuză să coloreze. Se leagănă ușor cu tot cu scaun, turuind bucăți fără legătură.
„Terminăm fișa de colorat, apoi te duci la calculator”, îi repetă Vera.
Drept răspuns, Bogdan trage masa spre el cu putere, zgâlțâind-o din toate șuruburile. Creioanele, cuburile și foile cad pe podea și se împrăștie vraiște prin încăpere. Pentru o clipă, totul pare gata să detoneze. Dar Vera rămâne inflexibilă în calmul ei. Nu ridică tonul. Nu-l ceartă. Nu se precipită. Îi spune doar, cu glas potolit: „Ridică de jos.”
Bogdan răspunde cu sunete scurte – „Oi, oi, oi”, speriat, dar și cu un fel de revoltă care nu se poate face propoziție. Se lasă în pirostrii și începe să le adune. Vera îl urmărește fără să-l scape din ochi, în timp ce stă lângă Elisei, care o apucă de mână, gata să o strângă cu toată puterea, de parcă ar vrea să o strivească ca pe o insectă, atunci când nu vrea să pună pionul roșu lângă cubul roșu.
După ce Bogdan a strâns creioanele de jos, îi repetă: „Bine! Acum colorăm fișa.” Însă băiatul se încăpățânează. Își încolăcește mâinile la piept și privește mânios într-un punct. Apoi iarăși se dezlănțuie. Ia desenul, îl rupe, îl mototolește și îl aruncă la gunoi. Vera nu zice nimic, doar îl privește apăsat. Bogdan îi simte privirea și-i răspunde: „Oi, oi, oi,” și practic imediat se întoarce spre coș, ca și cum ar vrea să-și recupereze propria izbucnire.
Vera nu-i permite. Îi taie gestul din fașă și îi spune că au terminat cu desenul. El îi arată spre jocurile de pe raft, apoi spre calculator, cu toată revolta strânsă în degetul întins. Dar ea nu cedează nici acum. „O să faci o altă fișă. La matematică. După, facem un joc sau vei tapa la calculator”, îl anunță ea și aproape instinctiv se întoarce din nou la Elisei, care iarăși a luat-o la fugă spre dulapul cu dulciuri.
***
Pentru Vera Zatic, astfel de momente nu sunt excepții. Sunt rutina unei profesii pe care o face de mai bine de șapte ani, o rutină care nu e niciodată la fel și care, uneori, o obligă să o ia de la capăt, printre refuzuri, izbucniri și mici reușite care abia de se văd.
Este cadru didactic de sprijin la liceul din satul Olănești, raionul Ștefan Vodă, și, într-o singură zi, își împarte atenția între copii care funcționează în ritmuri diferite, reacționează diferit și au limite care nu pot fi anticipate dintr-un plan de lecție.
În termeni oficiali, ea este specialistă în pedagogie și psihopedagogie specială – acea persoană care oferă asistență psihopedagogică copiilor cu cerințe educaționale speciale, adaptând materialul școlar la potențialul și particularitățile fiecărui copil. În realitate, însă, asta înseamnă să traducă zilnic teoria în situații imprevizibile, să ajusteze din mers fiecare sarcină și să găsească, pentru fiecare copil, o cale care, uneori, încă nu există.
La momentul în care am vizitat-o, în martie, Vera avea în evidență aproximativ 40 de copii cu cerințe educaționale speciale (CES), dintre care cinci cu dizabilități severe și peste douăzeci cu dificultăți [severe] de învățare. E un număr care depășește cu mult ceea ce, pe hârtie, ar trebui să ducă un singur specialist.
Unul dintre acești copii este Bogdan, diagnosticat cu tulburare din spectrul autist, cu care Vera se cunoaște de mai bine de șapte ani și alături de care, fără să-și dea seama atunci, și-a construit propriul început în meserie. Îl știe din vremea când abia terminase facultatea și încă încerca să potrivească teoria învățată cu realitatea din fața ei, descoperind, destul de repede, că între cele două nu există întotdeauna o punte clară.
„Mă simțeam neputincioasă”, își amintește ea. „Eram venită nouă de la facultate și fără experiență. Nu știam cum să-l ajut și de unde să încep. Nu mă accepta, nu respecta sarcinile și mă întrebam dacă sunt unde trebuie.”
Nesiguranța nu era doar a unei tinere specialiste, ci și a unei școli care învăța odată cu primul ei copil cu CES. „Bine că părinții lui au fost mai insistenți și, datorită lui, am crescut ca instituție în ceea ce ține de educația incluzivă”, concluzionează Vera.
La început, își amintește și Angela Arpenti, directoarea liceului, lupta se ducea practic la propriu. „Era strașnic. El împingea ușa pe o parte, noi pe cealaltă o țineam. Ne mușca, ne lovea”, povestește directoarea.
În schimb astăzi, același copil merge singur cu autobuzul școlar, salută, urcă în clasă, rezolvă calcule în coloniță și scrie la calculator. Nu e un progres spectaculos pentru cine privește din afară, dar, pentru cei care l-au văzut la început, progresul este incontestabil, conchide Vera.
În lumea educației incluzive, explică specialista, marile succese nu arată întotdeauna impresionant. Uneori asta înseamnă să stea în bancă o lecție întreagă, să spună un cuvânt până la capăt sau să facă o boacănă și apoi să se rușineze de ea.
Într-una din zile, în timp ce era ieșită la recreație, Bogdan scosese la imprimantă mai multe foi și se ascunsese după canapea. Când l-a găsit, Vera nu s-a bucurat că stricase hârtia, ci de altceva: că înțelesese că făcuse o farsă și se ascunsese. „Pentru mine și asta e un succes. Ca să faci șotii, trebuie să ai intelect”, spune ea cu seriozitatea omului care a învățat să citească reușita acolo unde alții nu o văd.
***
Cu doar câteva ore mai devreme, în aceeași sală destinată elevilor cu CES lucrurile arătau altfel. Bogdan stă cuminte în fața tablei interactive. Poartă un pulover de culoarea cafelei cu lapte și o jachetă albastră fără mâneci. Pe ecran rulează anotimpurile anului. Vera îl privește și îl introduce încet în subiectul lecției:
– Bogdan, ce anotimp este la noi afară?
Răspunsul vine pe silabe, tras cu grijă:
– Pri-mă-va-ră.
Vera zâmbește scurt și îl conduce mai departe:
– Care sunt lunile?
Cu sprijinul ei, băiatul le leagă:
– Martie, aprilie și mai.
Apoi pe ecran se perindă rândunele, flori, copii care se joacă. Vera mută constant discuția între imagine și cuvânt, între cuvânt și propoziție. Îl ține în ritm și îl întoarce ori de câte ori este nevoie până când răspunsul prinde formă corectă.
– Mai tare. Așa, Bogdan. Ce avem aici?
– Floare.
– Ce culoare are floarea?
– Albă.
– Bravo, așa.
Apoi trec la cartonașe.
– Ce fac copiii?
– Copiii se joacă.
– Fetița ce face?
– Tobogan.
Vera îl întoarce blând:
– Fetița…
După câteva încercări, propoziția se leagă:
– Fetița miroase flori.
Vocea specialistei e calmă, egală, fără grabă. Nu lasă nimic pe jumătate. Bogdan urmărește textul cu degetul, literă cu literă, în timp ce tubul senzorial transparent bolborosește în surdină, iar peștișorii de plastic din interior se fugăresc de colo-colo. E destinat copiilor cu autism, ca să-i ajute să se concentreze.
După prima lecție, în sală li se alătură Elisei. Este elev în clasa a II-a și, la fel ca Bogdan, e cu tulburare din spectrul autist și dizabilitate severă. Bogdan rămâne în bancă, cu creioanele în față, în timp ce Vera își mută atenția spre noul venit. Și dacă la Bogdan progresul se măsoară în cuvinte și independență, la Elisei începe din a putea sta în bancă. „Într-un an și un pic am reușit să stăm la masă. Asta e un succes”, povestește Vera.
Îi pregătește locul între geam, canapea și ea însăși, ca să-i poată bloca rapid drumul spre dulapul cu dulciuri. Scoate ceșcuțe și farfurioare colorate. Îi întinde o farfurioară galbenă, iar elevul o aranjează sub o ceșcuță roșie. Vera îi întoarce obiectul și repetă:
– La galben. Galben.
El mai încearcă o dată. De data asta, reușește. Fața i se luminează brusc și întinde palma spre ea, ca să-i dea un cinci. Vera i-o întâlnește imediat.
– Ești super.
***
În munca unui cadru didactic de sprijin , distanța dintre o mică izbândă și o răbufnire este foarte mică. O spune nu doar Vera, ci și oamenii care privesc panoramic sistemul.
Lilia Trifan, psihopedagog la organizația neguvernamentală CCF Moldova, menționează că, atunci când un cadru didactic de sprijin ajunge să lucreze cu 30 sau 40 de copii, presiunea nu mai este doar una strict profesională, ci devine una care se răsfrânge direct asupra tuturor celor implicați.
Pe deoparte, pentru că „arderea profesională este rapidă, din aceste motive fluctuația cadrelor este mare”, atenționează ea. Pe de altă parte, sprijinul oferit copiilor devine inevitabil limitat, iar cu cât intervenția e mai fragmentată și mai insuficientă, cu atât abilitățile se dezvoltă mai greu.
Această presiune se simte zilnic nu doar în liceul din Olănești. Deși cifrele oficiale par să indice o redresare, realitatea arată că nevoia a crescut mai repede decât sprijinul. Or, în timp ce numărul elevilor cu CES a crescut cu 36% (de la 10.024, în 2022, la 13.721, în 2025), cel al cadrelor didactice de sprijin cu doar 21% (de la 1.224, în 2022, la 1.492, în 2025).
Respectiv, coraportul oficial de cel mult 10 elevi la un cadru didactic de sprijin, cu condiția că aceștia au dificultăți medii de învățare, nu severe, e încă departe de a fi respectat. În Căușeni, spre exemplu, anul trecut erau 27 de cadre de sprijin la 416 elevi cu CES, adică un coraport mediu de un specialist la 15 copii. Iar în raionul alăturat, Ștefan Vodă, se înregistra o situație similară – 28 de cadre didactice de sprijin la 396 de elevi cu CES, ceea ce presupune un coraport mediu de un specialist la 14 copii.
Elena Nistor, reprezentanta Centrului Republican de Asistență Psihopedagogică, ne spune că realitatea nu poate fi citită doar printr-un calcul brut, fiindcă normarea se face după un anumit principiu. „La trei copii cu dizabilități severe avem o unitate de cadru didactic de sprijin, iar la zece copii cu dificultăți medii – o unitate. Respectiv, raportul se face în dependență de numărul și tipul copiilor”, explică Nistor. Din această perspectivă, o situație în care un singur specialist pare responsabil pentru zeci de copii poate ascunde și posturi vacante, cadre aflate în concediu sau redistribuiri interne, sugerează ea.
Și totuși ea admite că insuficiența cadrelor didactice de sprijin continuă să fie o problemă reală. Iar acest lucru se întâmplă nu pentru că universitățile nu ar forma specialiști, ci pentru că mulți dintre ei evită sistemul public de educație. „Se orientează în privat sau în alte direcții”, spune Elena Nistor. Printre principalele motive: salariile mici și munca grea.
Și Vera ne vorbește despre același lucru, dar nu pur teoretic, ci din propria-i experiență. „Eu, la moment, am 8.200 de lei”, recunoaște ea. Mai întâi glumește că salariul este lucrul care încă o ține în sistem, apoi își corectează singură ironia. Salariul, spune ea, este mai degrabă unul dintre puținele motive care ar putea-o împinge să plece: „Mă gândesc că nu fac suficient pentru propriii mei copii.”
Iar ceea ce încă o mai ține în sistem vine din libertatea de a căuta pentru fiecare elev cu CES ceea ce i se potrivește și din sentimentul că încă mai poate „să le ofere un cuvânt”.
***
După Bogdan și Elisei, în sală intră Andrei, elev în clasa a VI-a, și el cu tulburare din spectrul autist și dizabilitate severă. Primele două lecții le petrece în clasă, iar la a treia ajunge în centrul de resurse, unde își împarte lecția cu Bogdan. Nu suportă zgomotul recreațiilor și, după ce intră, așteaptă cu degetele în urechi.
Cu el, ritmul se schimbă. Vera lucrează mai încet, cu fișe și imagini:
– Ghiocel.
– Ghiocel, repetă Andrei.
– Cocostârc.
– Cocostârc.
În jurul lor, sala păstrează încă tensiunea lui Bogdan, care se ridică periodic și se îndreaptă spre calculator, ca după un orologiu interior.
Vera lucrează pe mai multe planuri deodată, ținând fiecare fir în echilibru. Pentru ea, însă, nimic din asta nu funcționează fără continuitate. „Eu mă ocup cu ei, aici, dar trebuie și părinții să aibă continuitate. Dacă acasă, unii dintre ei, stau doar la televizor, atunci nu ai cu cine lupta”, spune ea.
În practică, această continuitate face diferența. Atât Vera, cât și directoarea, observă că, acolo unde părintele acceptă situația copilului și lucrează împreună cu școala, progresul devine vizibil.
Directoarea Angela Arpenti vorbește despre cazul lui Bogdan ca despre o dovadă. Tatăl lui a ieșit în fața colectivului la careul de 1 septembrie și a cerut ca băiatul să fie acceptat. Iar acasă s-au ținut reguli. „La Bogdan sunt reguli. A intrat în sală, trebuie să te dezbraci, trebuie să pui haina acolo, trebuie să scoți din geantă. Regulă, strict. Și se vede”, afirmă directoarea.
„Implicarea părinților e decisivă”, adaugă Vera. Somnul, alimentația, tratamentele, sinceritatea cu care îi spun ce se întâmplă acasă, toate schimbă felul în care ea poate lucra cu copilul a doua zi. „Dacă eu nu știu ce a fost acasă, nu știu unde să insist și unde să nu insist.”
***
La lecția a patra și a cincea, Vera se alătură Alexandrei, o fetiță cu dizabilitate intelectuală integrată într-o clasă de 16 copii. La lecție se face „lectură în mișcare”. Copiii citesc, se mută după semnal, iar Alexandra, îmbrăcată în alb, pare un ghiocel printre ceilalți. Vera stă lângă ea în bancă și îi dă sarcini pe nivelul ei. Colegii o ajută. Când fata reușește să spună, după explicații repetate, „ghiocelul crește și răsare frumos”, clasa aplaudă.
Învățătoarea clasei a III-a, Alina, recunoaște limpede rolul unui cadru didactic de sprijin. „Dacă nu e Vera, trebuie să opresc lecția și să explic doar Alexandrei, iar ceilalți așteaptă.” Tot ea spune ceva esențial pentru orice discurs despre incluziune: „Le repet mereu elevilor că sunt toți egali și trebuie să se ajute.”
În viziunea directoarei, tocmai aici începe de fapt adevărata incluziune: „Toți suntem egali, toți avem același loc sub soare. Sunt și ei oameni ca și toți oamenii. Nu trebuie să-i ignorăm, să-i marginalizăm, să-i discriminăm”, spune Angela Arpenti.
După lecții, când ceilalți copii ies din școală ca un puhoi de apă scăpat din albie, ziua Verei nu se termină, ci practic abia începe, pentru că sala destinată elevilor cu CES se umple din nou.
Lucrează simultan cu copii din clase diferite, cu teme diferite, cu niveluri diferite. „Unul e clasa a II-a, altul a IV-a”, spune ea. În câteva minute, trebuie să treacă de la litere la fracții, de la explicații simple la concepte mai complexe, în timp ce mai mulți copii îi cer concomitent ajutorul. Tocmai această alternanță rapidă, această „comutare continuă”, devine una dintre cele mai epuizante părți ale muncii ei. „Le-am făcut orar. Altfel e haos”, menționează Vera.
Aici intră și una dintre cele mai apăsătoare limite ale muncii ei: faptul că, oricât s-ar strădui, „cu unii eu simt că nu-i cuprind”, recunoaște Vera. Și nu pentru că nu i-ar vedea, ci pentru că ziua are limite, iar ea este singură. Iar dacă într-o săptămână nu ajunge la un copil care ar fi avut nevoie de ea, simte că săptămâna următoare recuperează mai greu. Pentru ea, asta înseamnă că uneori trebuie să alegi cui îi dai mai întâi o oră, o fișă, o laudă, o prezență.
Alexandra din clasa a III-a vine cu două probleme la matematică. După ea intră încă cinci elevi dintr-a IV-a. Nimeni nu are maculator. Vera le împarte foi albe și începe iar să se miște printre bănci, ca o suveică în războiul de țesut. Unuia îi sugerează că trebuie să adune, dacă are „cu patru mai mult”, altuia îi explică o problemă cu borcane de zacuscă, iar lui Vasea îi corectează scrisul. Băiatul a calculat corect, dar a scris atât de neclar, încât în loc de o cifră a ieșit alta.
Ceilalți elevi mai copiază, își ascund foile, se supără, se laudă, pleacă. Înainte să iasă, unii trec pe la Vera cu cu fișele în mână, pentru o ultimă confirmare.
Când vine ora lecției a șaptea, Vera intră într-o clasă de gimnaziu. Urmează să le vorbească elevilor despre autism. Fetele se așază într-un rând, băieții vizavi. Sunt obosiți, dar o ascultă. Vera începe simplu: într-o școală cu aproape 500 de elevi, sunt și copii diferiți de ei și, tocmai pentru că sunt puțini, se pot simți singuri. Apoi le arată un video despre felul în care un copil cu autism poate percepe lumea.
După video, transformă explicația în experiență. Pune muzică pe tabla interactivă, roagă trei copii să citească în același timp, iar ea continuă să le vorbească. În clasă se creează un fel de Babilon din care nimeni nu mai înțelege limpede nimic. E exact ce a vrut vrea să le arate: că pentru un copil cu autism lumea poate suna așa aproape tot timpul și că, din tot zgomotul, nu-i deloc ușor să alegi ce e important.
Ceea ce încearcă Vera să facă de fapt nu se rezumă doar la explicarea autismului. Ea încearcă să facă ceea ce nicio rampă, nicio strategie și niciun plan de acțiune nu o poate face singură: să schimbe accentul de pe diagnostic pe om.
***
În liceul din Olănești, educația incluzivă nu a apărut peste noapte și nici nu s-a construit doar din bunăvoință. Instituția a intrat în proces încă de la începuturile educației incluzive în Republica Moldova și, în timp, a reușit să-și creeze o infrastructură pe care multe școli încă nu o au.
„Noi am fost printre primele instituții unde am deschis centru de resurse. Inițial am avut unul, apoi, în dependență de numărul de copii, s-au deschis două centre”, spune directoarea Angela Arpenti.
Dar, chiar și într-o școală care, la vedere, pare mai pregătită decât altele, lipsa de oameni se simte. „Problema nu este doar numărul copiilor, ci și faptul că specialiștii se găsesc greu și rezistă puțin. Am avut patru sau cinci înaintea Verei. Ea este singura cu pregătire în domeniu. Ceilalți nu au rezistat și au revenit la specialitatea de bază”, spune directoarea.
„Poate încă un specialist ar mai trebui, pentru că sunt foarte mulți copii”, admite ea. Respectiv, de la începutul lunii mai, în activitatea de suport a fost implicat și al doilea cadru didactic de sprijin din instituție. Până acum, ea a suplinit funcția de învățătoare la clasele primare”.
Între timp, rutina de muncă a Verei e practic aceeași. „Eu am rămas cu același program și aceiași elevi”, spune ea. Și asta pentru că cealaltă specialistă lucrează în mare parte cu elevii cu CES din clasele mai mari și îi asistă în perioada testărilor pentru clasa a IX-a. Dar chiar și așa, situația este una temporară: la sfârșitul lunii, cadrul didactic de sprijin abia revenit urmează să plece în concediu de maternitate.
Pentru Vera, munca nu se termină când se termină ziua de școală. Merge acasă cu ea, în corp și în minte. Spune că, uneori, trebuie să stea măcar o oră în liniște totală, fără să o atingă nimeni, fără să o întrebe nimeni nimic. Cei trei copii ai ei au învățat singuri să nu o deranjeze, când se retrage în cameră. „Rămâne prea puțin timp pentru băieții mei”, constată ea cu o doză de vinovăție în voce.
Alteori, corpul îi răspunde cu febră mică, din pură oboseală. Și totuși nu vorbește despre sine ca despre o victimă și nici nu pozează în eroină. Vorbește simplu, aproape stingher, despre o muncă pe care nu și-a imaginat-o așa, dar care a prins-o treptat. Despre o profesie care nu-i asigură nici bani suficienți, nici prestigiu sigur, dar îi dă, cum spune ea, „oportunitatea asta, să le ofer un cuvânt”.
Iar acest lucru nu se vede în cifrele oficiale, pentru că ele nu spun cât timp îți ia să scoți un cuvânt dintr-un copil. Nu spun cât durează să-l aduci înapoi dintr-o criză. Nu spun de câte ori trebuie să repeți aceeași propoziție, până devine a lui. Dar ți-o poate spune omul care, la capătul unei zile, încă mai găsește puterea să se întoarcă spre un copil și să-i spună, cu aceeași voce calmă: „Așa, bine. Încă o dată.”
Foto – Polina Cupcea