Polina Cupcea– Vrem mâncare! Vrem mâncare! Vrem mâncare!
Cinci copii, îmbrăcați doar în chiloți, și aceea găuriți chiar la frontiera dintre fese, bat belicos cu lingura în fundul străchinilor de jumalț și urlă cât îi țin bojocii. Sunetul e asurzitor. Până și câinele și-a acoperit urechile cu labele, măcar cumva să-și amăgească timpanele păroase.
Stau așezați în jurul unei mese din lemn cu trei picioare, poziționată sub nucul din ogradă. Nu le pasă câtuși de puțin de trecătorii de pe drum care privesc scena cu gura căscată. Nici mamei lor nu îi pasă câtuși de puțin de orchestra de linguri care interpretează simfonia săracilor flămânzi. E aplecată peste castronul care clocotește nebunește pe plita de afară. Mestecă cartofii și fasulele, pătrunjelul și roșiile. Gătește un borș pentru hrăpăreții zgomotoși. Stropi fierbinți îi sar pe față.
– Iob tvoiu mati de foc! Te zgândără dracii chiar amu’ când eu trebuie să mestec!
Focului puțin îi pasă de înjurăturile rusești ce țâșnesc supărate din gura cărnoasă a femeii care nu are mai mult de 30 de ani. Își privește ștrengarii toboșari și zâmbește cald. Mai trebuie să adauge condimente, să dea un clocot și borșul e gata.
În anii ‘90 de independență, sărăcia a început să bântuie tot mai mult prin gospodării. Era un miracol să găsești pe masă o bucată de salam afumat. Numai doctorskii, și ăla de hram. Așa că mâncarea, deseori fără gust, ca niște lături fierte, prezentă la dejun, prânz și cină, era o adevărată mană cerească.
În familia femeii cu buze cărnoase și părul negru împletit într-o coadă aruncată întotdeauna pe umărul drept, nu se făcea mare tragedie din cauza a una și practic aceleeași gustări. Erau deprinși. Important să aibă cu ce să-și umple burduhanele goale și să oprească ghiorăiturile mațelor pe timp noapte.
Deși de fiecare dată era vorba de același borș, femeia se străduia să-l gătească diferit. Azi pune leușteanul la început, mâine îl face cu fasole și porumb, poimâine îl zdrobește doar cu lobodă și știr. Diversificarea era condiționată și de materia primă adusă de bărbat după o zi de muncă toropitoare pe deal – ce mai găsea și el în drum spre casă, prin grădinile neîmprejmuite ale consătenilor.
Fanfara străchinilor a încetat. Pentru câteva secunde se face liniște. Neastâmpărații o urmăresc pe femeie cum duce lingura la gură. Gustă opăreala. Dacă dă aprobator din cap, însemnă că cina e gata. Se întoarce cu fața numai zâmbet la golanii de-o șchioapă, ridică lingura în sus și trage un chiot de bucurie.
– Uraaaa! Mâncăm!
Femeia se pornește cu castronul spre masă, dar se oprește brusc. Și-a adus aminte că nu a pus condimentul săvârșitor: ulei. Se întoarce la cotlon, ceea ce-i întărâtă și mai tare pe cei cinci țânci răpănoși. Bagă o linguriță de ceai în borcanul cu ulei de 200 ml, împrumutat de la o bătrânică, și lasă să cadă 5 picături. Steluțele lucioase se aștern pe suprafața verzuie a lichidului.
– Puii mamei, astăzi am gătit ceva special!.
Picii încremenesc la auzul acestor vorbe nemairostite în acele vremuri mizere.
– Vom mânca borș de 5 stele!
Grafică – Diana Roșcovan