ȚUȚU… Așa îl chema pe câinele copilăriei mele.

Ni-l dăruise un omulean pe când n-aveam mai mult de 5 ani – un ghemotoc cenușiu, cu ciorapi și ochelari albi și dinți de lapte. L-am botezat ȚUȚU, pentru că mai aveam unul – CUȚU.   

La început l-am hrănit cu biberonul. Apoi i-am strecurat pe sub masă mici cocoloașe din mămăliga fierbinte furată de pe masă. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea prin fân și eram gata să declanșez revoluție în familie, numai să-mi permită să dorm cu el sub plapumă. Negocierile cu mama au eșuat, trebuind să mă mulțumesc cu compania pisoiului Miron. De purici mă mai descotorosea ea, dar de duhoare câinească – nu.

ȚUȚU a reușit să ne fure inima la toți. Până și fratele mai mare, când ne trimitea câte o scrisoare din Constanța, unde plecase la învățat, avea grijă să-i rezerve două rânduri de dragoste, să ne mustre ca să nu-i mai dăm porumb crud și să-i lăsăm câte puțin din farfuriile noastre.

În ciuda indigestiei de la popușoi, a crescut un dulău frumos. A păzit casa cu sfințenie zi și noapte. A iubit cățele în călduri doar atunci când se rupea din cingătoare. A urlat la lună și a răbdat pentru asta cozile de sapă primite cu generozitate de la mama.

Într-un final, când nu mai ridica botul de pe labe din cauza bătrâneții, iar ochii albiți priveau în gol, aflu că a dispărut. Tocmai venisem în vacanță de la facultate.

– Mamă, unde e ȚUȚU?

– Nu știu, a plecat, îmi răspunde, dosindu-și privirea. Nu mă mai sâcâi și tu…

Știam că-mi ascunde adevărul. M-am tot fâțâit prin ogradă cu una-alta și, spre seară, un urlet jelos mi-a făcut sângele să-mi năvălească în obraji. Am stat nemișcată câteva clipe după care am zbughit-o în drum. ȚUȚU era în captivitate. Peste o casă. M-am apropiat de poarta vecinei, m-am așezat pe burtă bocind și așteptam să-și arate fața. Scâncind sfâșietor, își scosese botul umed prin gaura pe care o săpase pe dedesubt.

M-am întors acasă cu o falcă în cer și cu alta în pământ. M-am proptit în fața mamei, care se făcea că nu mă vede, și doar o priveam încruntată. Am stat așa timp de vreo 15 minute, fără s-o slăbesc. Mi-a zâmbind ștrengărește: 

– Era bătrân și numai cheltuiam mâncarea cu el. L-am dat pe-o disiatkă (zece) de ouă.

Grafică – Diana Roșcovan

Textele din rubrica „Mon Amur” se bazează pe fapte sau situaţii reale din viaţa unor persoane, conţinând şi elemente de ficţiune.