În teatru există și lacrimi, și durere, și tot ce vrei

Își dă cu ruj roșu aprins buzele subțiri, verifică în oglinda de la farduri dacă n-a depășit conturul și, după, își atinge cu blândețe cutele adânci din colțul ochilor. Apoi închide capacul oglinzii, scotocește prin geantă și scoate un pieptene cu care-și aranjează buclele aurii. Totul pare a fi un ritual pe care-l respectă cu precizie maximă și care nu durează mai mult de cinci minute. „Sunt gata”, pronunță răspicat și se ridică fulgerător de pe canapea, îndreptându-se, cu pași sacadați, spre sala de spectacol unde joacă de 63 de ani.

Paulina Zavtoni are 82 de ani, iar două treimi din viață i-a petrecut pe scena Teatrului „Luceafărul” din Chișinău. Face parte din prima generație de luceferiști și este ultima dintre ei care mai joacă pe scenă. „Țin minte și acum ziua când am intrat în teatru, pe ușa aia”, arată ea din mers spre ușa masivă de un albastru-gri de la intrare. „În hol era reparație, iar chiar aici, pe podea, stătea un morman de materiale de construcții”, continuă ea.

De-a lungul anilor, Teatrul „Luceafărul” a trecut prin diverse metamorfoze, iar oamenii au tot venit și au plecat, fie în altă parte, fie pe veci. Iar la toate aceste schimbări Paulina Zavtoni a fost martoră. „E o mare durere să pierzi oamenii cu care ai lucrat și prietenit. Când vin la teatru, neapărat trec pe la peretele unde sunt înrămate fotografiile colegilor mei. Teatrul meu sunt și ei. Totuși îi dureroasă vârsta mea. Majoritatea colegilor sunt plecați în lumea celor veșnici și asta e o durere, pentru că cu fiecare dintre ei mă leagă o amintirie.”

.

***

„Viața mea a fost teatru și este teatru, începând de la primii pași de la grădiniță”, consideră Paulina Zavtoni. La început au fost scenetele de grădiniță, apoi spectacolele școlare și, ceva mai târziu, diverse cercuri artistice. „La casa Pionierilor unde mergeam era un cerc dramatic în fruntea căruia era Nadejda Stepanovna Aronețkaia, carevasăzică, era regizoare”, își amintește Paulina Zavtoni.

Aronețkaia n-a apărut întâmplător în viața Paulinei, dar despre asta ea va afla mai târziu. „În 1959, când am încheiat Școala nr. 1 (actualmente Liceul „Gheorghe Asachi” din Chișinău – n.r.), Aronețkaia m-a îndemnat să merg la Moscova, să fac studii alături de un grup de basarabeni care au mers la Școala superioară de teatru „Boris Șciukin”. Însă după ce i-am povestit mamei despre dorința mea, ea a început să plângă, cum să rămână singură…”, istorisește Paulina.

De rămas a rămas în Moldova, dar tot s-a dus să studieze arta actorului la Conservatorul de Stat „Gavriil Musicescu”.

Își țintește privirea în gol, schițează un zâmbet și, sincronizându-și amintirile, rostește: „La conservator l-am cunoscut pe Spiru [Haret, viitorul soț]. A fost pur întâmplător. El, de fapt, voia să intre la agricultură, iar trecând pe lângă conservator a văzut anunțul, a intrat în clădire și, nu știu de ce, primul om pe care l-a evidențiat am fost eu.”

Iar un an mai târziu, când primul grup de absolvenți șciukiniști s-au întors întors de la Moscova și au fost introduși ca trupă de actori ai Teatrului „Luceafărul”, Paulina a fost invitată să joace alături de ei.

„Eram anul doi la actorie și m-a sunat Aronețkaia, spunându-mi că Ministerul Culturii a invitat-o să preia grupul de actori șciukiniști, ca să lucreze cu ei, astfel, chemându-mă să fiu parte a primei generații de actori care trebuiau să joace pe scena Teatrului „Luceafărul” care iată, iată se lansa”, își amintește actrița de perioada care a pus bazele „Luceafărului” în formatul în care îl știm și în prezent.

Paulina Zavtoni spune că atunci când a venit a fost introdusă în „Flori de câmp”, un spectacol despre relația dintre profesori și elevi, în care ea a jucat o elevă pe nume Dochița. „Parcă acum văd în fața ochilor sala arhiplină. Am sărbătorit premiera la restaurantul „Nistru”, acolo venise [Alexandru] Cosmescu, Ion Podoleanu, Glebus Sainciuc, Valentina Rusu-Ciobanu, Mihai Grecu, Eugen Doga și mulți alții care, ulterior, au devenit prietenii teatrului”.

Iar în 1963, când au absolvit facultatea, Paulina Zavtoni și Spiru Haret s-au căsătorit și au dat o petrecere de pe holul Teatrului „Luceafărul”, locul în care ambii jucau pe scenă. La scurt timp a apărut pe lume primul lor copil, Lucia, iar la patru ani distanță a venit pe lume și Constantin. „A fost o dragoste nebună”, mărturisește ea.

Lucia are acum 59 de ani și predă arta vorbirii la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. Dar încă mai ține minte emoțiile din copilărie trăite acasă, în culisele teatrului sau în sala de spectacol. „În unul dintre spectacole, personajul pe care-l juca mămica trebuia să moară și atunci am făcut o mare isterie în sală, fiindcă vedeam cum ea moare în scenă. Evident, ca și copii, am avut momente când vedeam cum deseori părinții pleacă la repetiții, la spectacole sau deplasări. Însă, noroc că eram în doi cu fratele, iar asta ne-a ajutat să trecem peste momentele care erau mai dificile. ”

Și Paulina Zavtoni admite că, probabil, familia nu a primit atâta atenție, cât a primit teatrul. De-a lungul carierei, a adunat în palmares peste 200 de roluri jucate în teatru, la TV și radio, fiecare dintre ele fiindu-i drag în egală măsură.

„Vezi aceste cinci degete? Încearcă să zgârii unul, te doare, nu? Așa e și cu rolurile pe care le-am avut. Nu pot alege. Fiecare rol e o bucățică de suflet, de emoții, de trăiri. Toată viața mea e în aceste roluri. Exact ca în versul lui [Dumitru] Matcovschi: Teatrul este casa mea de zi și noapte,/ Aici eu cred în viață și-n zei./ Aici mă plouă stelele cu șoapte,/ Aici eu râd și cânt cu toți ai mei.”

În pofida numărului, susține că nu a avut roluri complicate sau nu a vrut să le creadă complicate. „Cred că sunt o actriță cu noroc. Erau actori care stăteau ani de zile și n-aveau niciun rol nou, iar eu nu duceam lipsă de ele. Se montau câte cinci, șase spectacole pe stagiune. Săream din rolul Luluței, din „Chirița în provincie”, în cel al Fioclei Ivanovna, din „Căsătoria”, sau în rolul unui băiețel care fura mere, din spectacolul „Copiii și merele”, și tot așa. N-am fugit de roluri. Mă aruncam în tot ce mi se dădea și niciodată n-am râvnit spre roluri principale.”

Ea povestește că, în toți cei 63 de ani lucrați în scenă, a renunțat la un singur rol – în spectacolul „Fazanul”, montat la „Luceafărul” în 2021.

„Îmi pare rău că n-am găsit putere în mine. Trebuia să joc cu Andrei, fiul lui Iurie Suveică, [decedat în 2020,] și îmi era tare dureros când mă uitam în ochii lui și îl vedeam pe tatăl său, alături de care am lucrat mulți ani pe o scenă.”

.

***

Indiferent de perioade și situații, Paulina Zavtoni n-a vrut niciodată să abandoneze teatrul. „Nu mi-am dorit să plec din teatru nici când teatrul era în perioade complicate, și nici măcar în pandemie. Nu pot trăi fără teatru. Pentru că eu am un teatru, o familie, o țară”.

La teatru n-au fost doar clipe de fericire, recunoaște ea. „Nu există numai bine, glorie și aplauze. În viață, la fel ca și în teatru, există și lacrimi, și durere, și tot ce vrei. Teatrul este ca o familie, el tot trece prin momente complicate.”

Unul dintre astfel de momente spune că a fost în 2018, atunci când regizorul și directorul Teatrului „Luceafărul”, Boris Focșa, a plecat  și a luat cu el spectacolele asupra cărora avea drepturi de autor.

„Mie una îmi zburase cinci spectacole. Rămăsese doar „Testamentul” și, slavă Domnului, că a rămas. În mai anul trecut spectacolul a împlinit 30 de ani, iar de atunci eu joc în rolul Gafincăi. Îmi amintesc cum, acum trei decenii, Ghiță (Gheorghe Urschi, autorul și regizorul piesei „Testamentul” – n.r.) mi-a dat să joc rolul de vârstnică, eu apropiindu-mă atunci de doar 50 de ani. Țin minte că i-am zis:

«Bă, Ghiță, ce-i cu tine? Ce-mi dai să joc babe? Tu nu vezi ce joc eu? Joc tinerețea, joc femei tinere, frumoase, cochete!»”, râde ea, amintindu-și de acel moment.

În „Testamentul” ea joacă de mai mulți ani alături de Ion Jitari, actorul de 34 de ani care îl interpretează pe Pricoche, personajul central al piesei. „Comicul situației e că noi, în „Testamentul”, suntem doi bătrânei care cochetează. Și doamna Paulina se amuză de fiecare dată de asta”, ne spune el.

Dar prima interacțiune cu ea a fost pe „când eram copil și o mai vedeam la televizor”, continuă actorul. „Atunci nimic nu prevestea că, peste ani, o să fim colegi. Sunt onorat să împărțim aceeași scenă, pe care eu sunt de 10 ani abia, iar dumneaei de aproape 63. La vârsta frumoasă pe care o are, este un exemplu demn de măiestrie actoricească, fapt demonstrat în spectacolul «Mama»”.

„Mama” e cel mai nou spectacol în care joacă Paulina Zavtoni. În el interpretează rolul unei unei femei dure, marcată profund de dogmele și perioada stalinistă în care a trăit.

„Am lucrat foarte frumos cu dumneaei și m-am bucurat că a acceptat să joace un rol destul de complicat”, spune Dumitru Acriș, regizorul spectacolului. „Foarte multe scene au fost adăugate ca și text, ca și acțiune, care nu erau la autoare[a piesei]. Am făcut rost de drepturi de autor ca să putem interveni și așa, dintr-o povestioară mai puțin bună pentru scenă, am făcut un spectacol bun și rolul doamnei Zavtoni l-am crescut până la nivelul care îl joacă acum”, explică Acriș.

Paulina nu s-a pus niciodată în poară cu regizorii și zice că a fost mereu o actriță disciplinată. „Nu mi-am pus niciodată ambițiile în prim plan. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Iar dacă îmi era tare greu pe suflet, aveam tot felul de tehnici la care parcurgeam, ca să mă detașez. Ba număram în cap, ba mă plimbam în jurul teatrului, ba trăgeam un bocet din ăla zdravăn ca să-mi revin, iar alteori, îmi înfigeam vârful unghiilor în palme și, făcându-mi durere fizică, mă sustrăgeam de la durerea sufletească”, se confesează actrița.

De-a lungul carierei a lucrat cu mulți regizori, numele cărora acum le găsim în cărțile de specialitate, iar fotografiile lor – pe pereții teatrelor unde au semnat spectacole. „Am lucrat cu [Ion] Șcurea, cu [Ilie] Todorov, cu [Ion] Ungureanu, cu regizori de la Moscova, cu [Emil] Loteanu, în mici secvențe, dar nu m-am văzut niciodată în cinematografie. Eu aveam, pe lângă teatru, televiziunea. Asta era o fericire mare pentru mine, pentru că aveam momente de respiro.”

Pe lângă teatru televizat, a ținut ore de arta vorbirii la Academia de Muzică și Arte Plastice, precum și ore de dicție la Universitatea Liberă Internațională din Moldova și la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. „Psihologic, nu a fost niciodată greu să fiu actriță. Financiar, uneori – da, însă eu am alergat toată viața ba la TV, ba la radio, ba la academie sau alte universități.”

Constantin, fiul ei, mărturisește: „Mămica mereu lucra foarte mult, pentru că era solicitată la teatru, la televiziune, la concerte și tot așa. În principiu, cred că mai des o vedeam la televizor, decât acasă.

Țin minte, odată i-am scris o scrisoare lui Moș Crăciun și, pe lângă dulciuri și jucării, l-am rugat ca să facă așa ca mămica să fie mai des acasă.”

Însă Paulina spune că, împreună cu soțul, se străduiau să compenseze lipsa de acasă cu călătorii comune și că nu exista o vară în care să nu meargă cu toții  la mare. Fiind doi actori într-o familie, mereu aveau despre ce discuta. Viața lor era teatru și invers. Paulina îl dezmierda Spircic, iar el pe ea – Paulincic.

„El era un suflet tare zbuciumat și energic. Mereu ceva îi venea în cap, mereu avea idei noi. Probabil și asta m-a făcut mai temperată. Imaginează-ți să fi fost doi nebuni, cum să faci liniște și pace?”, râde Paulina.

Spiru Haret a murit în 1999, iar Paulina nu s-a mai recăsătorit. „O țară, o familie, un teatru”, repetă parcă în șoaptă motto-ul vieții ei. „Spiru e în lumea celor veșnici, iar portretul lui stă acolo, pe pereți, alături de alți actori care nu mai sunt nici ei”, arată Paulina spre fotografiile alb-negru din holul teatrului, poziționate aproximativ în același loc unde, acum 60 de ani, au jucat nunta.

„Au fost patru candidaturi care, după moartea lui Spiru, m-au cerut în căsătorie. I-am refuzat. Doi dintre ei s-au stins deja. Țin minte cum copii îmi ziceau să-mi fac familie, însă poate dac-ar fi plecat ei peste hotare, m-aș mai fi gândit la asta. Însă familia mea erau și sunt ei”, explică ea.

.

***

La 82 de ani, Paulina Zavtoni continuă să joace în „Mama” și „Testamentul”, precum și să predea Arta vorbirii la Academia de Muzică și Arte Plastice. „Mă atrag tinerii. Când încep să vorbesc cu ei, uit de toate și mă încarc cu energia și pofta lor de viață. Cel mai mult mă tem să trebuiască să stau acasă. Comunicarea între oameni îmi oferă căldură”, se confesează Paulina.

„Nu trăiesc în interiorul meu, mereu caut cu cine să comunic, la telefon măcar. Am o listă de 34 de oameni, printre care chiar și colege de la școală, pe care îi sun după un grafic pe care mi-l notez, ca să nu se întâmple că cu o persoană vorbesc o dată pe lună, iar cu alta de trei ori.”

Și, chiar dacă nu are repetiții, oricum vine pe la teatru. „Mai stau, mai schimb o vorbă, mai întreb dacă n-au vreun rol pentru o băbuță”, râde ea zgomotos.

Foto – Vlaicu Bunduchi