Polina CupceaDacă, până la pandemie, Maríe putea să-i numere pe degete pe clienții din Moldova, acuși se face anul de când numără pe degete clienții de peste hotare. „E greu. Străinii nu mai vin în Moldova. Au rămas doar cei care lucrează aici, la drumuri. Noroc că am vreo 5-6 clienți permanenți, dar nu e de-ajuns. COVID-ul m-a băgat în căcat până la gât”.
.
*
Soarele scapătă la orizont, ascunzându-se în spatele dealurilor vineții. Într-o mahala de la periferia unui oraș din nordul țării, câinii latră ca turbați la pisica ce trece prin fața porților de metal. O cheamă Dîmka. Își unduiește cu o nonșalanță uluitoare șoldurile pufoase și intră într-o curte năpădită de buruieni. Cu mișcări ușoare, de parcă execută un adagio de balet, se strecoară pe sub pereții crăpați ai unei case, încercând să evite glodul din ogradă, până la o cocioabă din spate. Apoi își scutură lăbuțele și se gheboșează lângă o ușă din metal, așteptând să-i deschidă cineva. Lumina abia de răzbește de după ferestrele cât un cot ale cocioabei din chirpici.
Vizavi, câinele Ciuciu stă zgribulit în cușcă. E total dezinteresat de mâța cenușie. Își păzește, cu vârful cozii albe, ciolanul mare de bovină pe care l-a târât înăuntru, pe bucățile de cârpă ce-i țin cald pe timp de iarnă. Împrejur, mizerie ca lângă un tomberon care nu a fost vizitat de câteva săptămâni de gunoieri.
Când, într-un final, ușa de metal, care abia de se ține în țâțâni, se deschide, pisica o zbughește în casă, ca o apucată. Pe contrasens, o fată de 19 ani, îmbrăcată într-o pijama sură din lână, iese glonț. Își afundă picioarele goale într-o pereche de galoși și fuge, prin noroi, până la culmile pline cu rufe spălate. Înșfacă un tricou negru cu mânecile lungi și-l strânge la piept.
– Futu-i! E încă ud! Și rece!, constată Maríe, dârdâind de frig.
Cu galoșii împotmoliți, se uită ba la picioare, ba la ușă. Măsoară cu ochii distanța de câțiva metri, se încordează ca o gimnastă, își face vânt și sare. Din doi pași ajunge în pragul casei. Deschide ușa și dă la o parte cele câteva plapumi scămoase cu care a căptușit intrarea. Maríe le-a prins de perete cu niște ținte mari și ruginite, crezând că numai așa poate să păstreze țâra de căldură din cocioabă.
„Casa asta tare repede se răcește. De-am’ nu mai știu ce să mai fac”, spune ea clănțănind din dinți și trântind ușa cu putere în urma ei.
Locuința, cât o cutie de chibrituri, reprezintă o odaie despărțită pe mijloc de o sobă maronie, în care duduie câteva ștachete dintr-un gard. Cercurile de la plită lipsesc, așa că focul își scoate limbile afară nestingherit. Pe jos, podea din scânduri, pe alocuri dezbârnate, lăsând să se vadă lutul galben de dedesubt, și nici pomină de covoare.
În prima parte a încăperii e improvizată bucătăria, cu o masă și un aragaz. În cea de-a doua, ascunsă în dosul sobei, – dormitorul, cu un divan scorojit și un pat pentru bebeluși ce stă pe-o râlă. Diverse lucruri mărunte, precum pieptene, tuș de ochi, lingurițe, cabluri, stau burdușite pe cele două pervazuri de-o palmă. Și peste tot tronează patru mirosuri: de fum de țigară, de fum de sobă, de fecale și de urină.
Pisica Dîmka stă pitită după divan, pe niște haine care zac vraiște. Numai acolo se simte în siguranță. Dacă afară poate să se strecoare pe lângă cușca lui Ciuciu și să scape basma curată, în casă nu mai poate lupta cu cele două fetițe ale Maríe.
Pe cea mai mică o cheamă Ana. Are 1 an și 3 luni, o dolofană cu față rotundă și murdară. Stă copăcel lângă divan, ținându-se cu mâinile de ciucurii unei cuverturi slinoase, și o privește cu blândețe pe Lenuța, sora mai mare decât ea cu doi ani, care se chinuie să adune niște biscuiți împrăștiați pe tot patul.
La un moment dat, Ana începe a scânci, zdrăngănind din pulpele dolofane ascunse sub o pereche de pantalonași roz zdrențuiți. Lenuța o privește pe sub gene, dar nu ridică bărbia din piept. Se mocoșește mai departe cu strânsul biscuiților. Ana începe să plângă spasmodic. Maríe, care vorbește aprinsă la telefon, îi strigă enervată Lenuței din bucătărie:
– Fa, joacă-te cu sora ta, că amuș vin la tine și nu știu ce-ți fac!
Lenuța privește dușmănos la chipul descurajat al surorii mai mici. Coboară de pe pat, înghițind noduri. Nu are pe ea nici pantaloni, nici chiloți. Doar un pulover soios. Pășește desculț pe podeaua rece ca gheața și scoate de după divan un iepure de pluș mare și albastru, îmbrăcat într-o jiletcă roșie. Îl apucă hotărâtă de urechi și i-l întinde Anei.
– N-ați și taci odată!, îi replică ostil Lenuța, urcând pe pat și reluând vânătoarea de biscuiți dosiți pe sub perne și pătură.
Însă jucăria de pluș n-o mulțumește pe Ana. Cu muci care-i intră deja în gură, continuă să plângă violent și să privească pofticios la prăjiturile care cad, una câte una, ba într-o farfurie din plastic, ba în gura surorii mai mari.
Maríe nu mai rezistă. Fără să-și întrerupă conversația telefonică, intră în micul dormitor, smulge farfuria cu biscuiți din mâinile răpănoase ale Lenuței, i-o întinde Anei și se retrage din nou la bucătărie, discutând înflăcărat.
Cu dâre umede pe obrajii puhavi, Ana începe să înfulece din prăjiturile în forme de litere. Îi trimite zâmbete prietenoase surorii mai mari, care, însă, îi răspunde cu sprâncene încruntate și fălci încleștate.
De partea cealaltă a sobei, tânăra mamă e prinsă într-o discuție lungă pe care trebuie să o termine cu „izbândă”. Abdul, un cetățean turc stabilit de câteva luni în Republica Moldova, încearcă, de câteva zile, să o convingă pe Maríe că este gata să facă orice pentru ea, numai să-i devină prietenă. S-au cunoscut prin intermediul unui site ce se axează, în principal, pe relații de socializare, flirt și sex.
„Krasavița (frumoaso – din rusă), mie plăcut de tine.” „Tu vrei fii mea?” „Tu tare frumoasă!”
Cu buzele strânse şi nările dilatate, Maríe ascultă atent complimentele care curg cu duiumul din partea bărbatului, dar nu se lasă măgulită. Ea nu vrea de la Abdul o relație de curtoazie. Frigul din casă și faptul că nu și-a hrănit încă copiii, deși e seară, o face să-i răspundă ba în doi peri, ba mârâind, ba scâncind, ba prefăcându-se că nu prea înțelege ce-și dorește de la ea.
– Aha, da, desigur. Oi, blin, telefonul meu e stricat și nici nu pot vedea ce scrii sau ce poze îmi trimiți, replică cu subînțeles tânăra.
– Tu vrei eu plătit pe tine? Tu vrei eu ție dat bani?, întreabă nervos turcul.
Maríe zâmbește larg. Buzele cărnoase și roșii, mușcate până la sânge, se întredeschid. Nici nu zice da, nici ba. Nu vrea să se dea de gol „chiar din start”, dar nici să-i scape banii turcului printre degete. Așa că se mai moșcondește, se mai alintă, îi mai aduce aminte că are doi copii și un telefon stricat. Într-un final, după ce bărbatul acceptă să-i repare mobilul pe care copiii i l-au trântit în pământ pentru că nu le punea desene animate, Maríe oftează forțat și cade de acord să se vadă în 15 minute.
Zinca, prietena ei, venită între timp, o felicită cu privirea. Își scot ambele câte o țigară și, triumfătoare, pufăie lângă plita fără cercuri, scrumind în foc. Casa se umple cu fum.
Ana și Lenuța s-au săturat să mănânce biscuiți și caută joacă. Se ițesc de după sobă la maică-sa. Maríe le surprinde și scoate un muget:
– Marș pe pat și stați acolo, că aici e și mai frig.
Fetele o tulesc, iar Maríe se înțelege cu Zinca să stea cu ele până ea se întoarce de la întâlnire. Își strânge părul într-un coc și îmbracă tricoul negru încă jilav. Nici n-ai zice că are 19 ani și doi copii. E frumoasă, cu ten măsliniu și ochii verzi hipnotizanți, ca de șarpe. Numai mersul deșelat, coapsele găvănoase și burta de bere trădează că și-a mai pierdut din fragilitate.
– Oh, ce mă complexează pâncele ăsta, scrâșnește printre dinți, în timp ce trage fermoarul blugilor negri roși între picioare.
Își pune o scurtă vișinie pătată în spate și încalță o pereche de cizme rupte în bot, care lasă să i se vadă ciorapii verzi.
– Sunt frumoasă?, întreabă de copiii ei.
Cele două fetițe o privesc cu durere. Ana începe să scâncească și își întinde mâinile spre mama sa. Maríe o ia în brațe. Îi spune că nu pleacă pentru mult timp și că „totul o să fie bine”. O pupă pe nas și o lasă pe divan, lângă Lenuța. Apoi îi face semn cu capul prietenei sale și îi reamintește că nu stă mult – „Fix o oră” -, și o zbughește pe ușă afară, pierzându-se pe ulițele mahalalei învăluită în șalul negru al nopții precoce.
.
*
„Clienții mei sunt străini”, spunea Maríe mândră în octombrie 2020, când ne-am întâlnit, pentru prima dată, într-o cafenea. „Arabi, turci, francezi sau africani”, le enumeră ea originile. A și făcut o regulă din asta. „Cel mai des aleg bărbați de peste hotare. În primul rând, știu să-și țină gura. N-am nevoie să fie arătați cu degetul copiii mei când vor mai crește”, explică femeia de 19 ani.
Totuși recunoaște că nu e o regulă bătută în cuie și că „se întâmplă, uneori, să fac sex cu ai noștri, din Moldova”, doar că și ei trebuie să întrunească o condiție. „Căsătoriți. Cu toții. Pe unii îi așteaptă copiii acasă. Am nevoie de o asigurare, dar și garanția că nu e bolnav. Bunăoară, am printre moldoveni un mic afacerist. Îi va fi frică să povestească cuiva despre mine, pentru că tot businessul aparține soției. Pur și simplu, va zbura de acolo”, explică ea oarecum amuzată.
Și, dacă, până la pandemie, putea să-i numere pe degete pe clienții din Moldova, acuși se face anul de când numără pe degete clienții de peste hotare. „E greu. Străinii nu mai vin în Moldova. Au rămas doar cei care lucrează aici, la drumuri. Noroc că am vreo 5-6 clienți permanenți, dar nu e de-ajuns. COVID-ul m-a băgat în căcat până la gât”.
Și asta pentru că, venitul ei lunar de până la 10 000 de lei, a scăzut brusc și la 2 000. „Doamne, sunt atât de zgârciți! E ceva de groază”, se vaită ea. Mai ales că pandemia „nu a anulat cheltuielile. Trebuie să achit chiria casei, care mă costă 2 000 de lei. Trebuie bani de lemne și nu am. Nici de lapte praf nu am bani. Niciodată nu am ajuns să-mi fie atât de greu, încât să mi se termine produsele. Le dau copiilor terci de câteva zile. Nu le pot cumpăra măcar o safaladă sau o ciocolată”, explică Maríe.
Din cauza asta, în toamna anului trecut, a făcut pentru prima dată un târg cu un străin – „sex pentru mâncare”. Știa că tipul o să cheltuiască, astfel, mai mult decât cei 400 de lei pe care i-ar fi dat pentru o partidă. A mers cu el la un supermarket și l-a rugat să-i umple coșul, că are doi copii mici acasă și nu mai are ce să le pună pe masă. „Pentru 5 minute, că altfel nu pot numi, s-a cheltuit binișor, sărmanul. Am luat tot ce am dorit, în afară de carne de porc. Îmi interzicea să iau carne de porc.”
Până să ajungă la acel târg, a amanetat tot ce avea mai de preț prin casă: electrocasnice, bijuterii. A vrut să pună în gaj și telefonul mobil, dar din cauza ecranului crăpat, nu i-l accepta. „Chiar nu mai știu ce să duc, pe bune. Pi*da măsîi di viațî”, scrâșnește ea printre dinți, scormonind cu privirea podeaua cafenelei.
Datoriile la magazinul din mahala au crescut și ele. Dacă lunar sumele din caietul vânzătoarei se ridicau la câteva sute de lei, odată cu pandemia ele au ajuns la câteva mii de lei. „Știi, a început să mă doară capul tare. Simt cum îmi zvâcnesc vinele de la ceafă. Sunt permanent într-o continuă retrăială. M-o zaibit pandemia asta.”
Ar fi da-o pe Lenuța la grădiniță ca „măcar una ar avea ce mânca mai mult” și, în felul acesta, i-ar fi fost mai ușor și cu Ana acasă, „dar e pandemie și încă nu-i primesc pe aceștia mici”.
Rămasă singură în fața COVID-ului și a întreținerii celor doi copii, Maríe a schimbat o regula jocului. „Am început să ies cu moldoveni. Ce să fac, dacă coronavirusul mi-a suflat și clienții? Futu-i! Trebuie cumva să mă descurc.”
În Republica Moldova, practicarea prostituției se sancționează cu amendă de la 1 800 și până la 2 400 de lei. Maríe cunoaște foarte bine acest lucru, dar se laudă că niciodată nu a avut probleme cu poliția. „Eu fac totul cu cap”, asigură ea.
Nimeni nu știe că e prostituată. Doar clienții și Zinca, care e și ea din domeniu. Pe clienți îi întâlnește mai întâi virtual, prin intermediul unei rețele de socializare. „Totul se întâmplă anonim. Nu am un nume real. Nici chiar pozele de pe profilul meu nu sunt cu mine. Pozele sunt străine. Abia când ne întâlnim, îmi văd fața”, râde tânăra victorios.
Și, după ce face cunoștință cu ei, „așa ca domnișoarele”, vine în câteva zile sau chiar ore propunerea să se cunoască în carne și oase. Totul începe cu o cafea sau un ceai. La final, întâlnirea se termină cu: „‘Hai să mergem la un hotel sau altundeva.’ Atunci eu întreb: ‘La ce bun să mergem?’ ‘Păi, te vreau.’ ‘Dacă mă vrei, plătește. Trebuie să achit serviciile bonei, trebuie să-mi iau un rimel, trebuie să cumpăr una-alta. Crezi că ești atât de frumușel încât sunt gata ca să alerg cu tine la hotel?’ Asta îi scoate din sărite, îi supără și sunt dispuși să achite oricât”, povestește ea, reluându-și rosul unghiilor acoperite cu ojă maro și presărate, pe la margine, cu un rând de sclipici.
Maríe pedalează mult și pe faptul că e tânără. „Acum nu mai găsești așa tinerele – ‘Dacă vreți, vă duceți și v-o puneți cu babalâgele’, iar ei nu se dau înapoi de la carne proaspătă și plătesc.” Din lunga ei experiență pe care o are cu bărbați cu vârste cuprinse între 17 și 63 de ani, niciodată nu i s-a întâmplat ca cineva să vină la întâlnire și, la final, să nu-i propună o partidă de sex. „Toți îmi cer asta din prima! Toți!”
O altă regulă pe care și-a stabilit-o Maríe e că nu stă cu nimeni mai mult de-o oră. Dacă i se cere, ea doar le râde în nas: ‘Când vei achita pentru o zi întreagă, atunci o voi petrece cu tine’. Sunt și dintre cei care, după sex, pot să o invite la pizzerie. Dacă are timp, acceptă. E și asta o sursă de venit, recunoaște ea. „Din pizza pe care mi-o cumpără iau acasă și fetelor. Nu-mi prea merge bucățica pe gât, când știu că mă așteaptă copiii flămânzi.”
Când erau „vremurile bune” și avea doar un copil, accepta „comenzi” non-stop. Nu se dădea în lături de la nicio propunere. Avea și cheltuieli mari: pătuț, cărucior, scutece, lapte praf. „Când Lenuța avea doar două luni, am pierdut laptele. Atunci lucram zi și noapte. Dacă eram sunată la 6 dimineața, atunci mergeam la 6 dimineața. Acum accept comenzi doar noaptea. Însă, de câteva luni le iau și ziua. Copiii trebuie să mi-i crească cineva”, parcă încearcă ea să se scuze, pocnindu-și degetele.
Prostituția nu a fost unicul job din viața ei. La un moment dat a renunțat și s-a angajat ambalatoare la o fabrică de pâine. Ar fi lucrat și astăzi, dacă salariul ar fi fost măcar pe aproape celui pe care și-l făcea din prestarea serviciilor sexuale, și nu 3 000 de lei, care abia de-i ajungeau de chirie și scutece. „Și copiii cu ce-i hrănesc? Cu ce să-i îmbrac?”
În vara anului trecut a încercat să fie și manichiuristă. „Prind foarte repede. Însă e scump materialul și uneltele. Iar în pandemie, cine mai vrea să-și facă unghiile?”
.
*
În lipsa Maríe, Zinca stă cu nasul în telefon, iar Lenuța îi poartă de grijă surorii mai mici. Îi mai povestește despre o prințesă, o mai probozește să se ridice de jos, atunci când cade, îi mai dă câte un biscuit atunci când plânge și o alină cu cuvinte atunci când tot repetă „Mama, mama”. Așa că, atunci când Maríe își face apariția în tocul ușii, Ana începe să plângă și aleargă bucuroasă spre ea, cu mâinile întinse.
Tânăra e un pic dezamăgită de întâlnirea cu Abdul. Ar fi vrut și ceva bani, dar „am scos din turc măcar un telefon” nou pe care planifică să-l amaneteze chiar a doua zi. Până atunci, i-l întinde Lenuței. Copila chițăie de bucurie. Se așază cu fundul gol pe podeaua rece și butonează pe Youtube după desene animate.
Maríe privește obosit la Ana. Are fața ca a unui pisoi care a scotocit prin cenușă. Numai dinții i-au rămas albi. O ia în brațe, icnind de la greutatea copilei. „Fuuu! Kakașkă (Căcățel – din rusă) mică ce ești!”
Și, în timp ce Zinca se face nevăzută, Maríe o pune pe Ana pe-un șold și se îndreaptă cu ea spre divan. O culcă pe spate și-i scoate scutecul plin, pe care îl aruncă pe foc. Ana urlă de durere. Are fundul de un roșu-vișiniu, iritație care s-a întins tocmai pe pulpe, până aproape de genunchi. Tânăra o șterge cu șervețele umede, o unge cu cremă și îi îmbracă un scutec curat. Apoi alege de după divan o pereche de colanți roz și un pulover albastru.
Micuța scoate un geamăt tânguitor de hulubiță – „Gruuuuu”. Se uită blajin la mama ei și zice, silabisind: „Caca!”. Maríe, care abia atunci pare să o fi auzit cu adevărat, o privește și ea blând. „Da, kăkașkă mică! Caca ai făcut”, îi confirmă ea în timp ce-i roade fața cu un șervețel curat. Copila sclipește.
Bosumflată, Lenuța îi aduce telefonul. „Te sună cineva!”. Tânăra sare ca arsă și apucă telefonul cu ambele mâini.
– Alo! Da!, răspunde grăbit, mergând spre bucătărie. Nu înainte de a se uită încruntat la Lenuța, făcându-i semn să aibă grijă de Ana, pe care o lăsase pe pat, alături de Dîmka.
De vreo săptămână, Maríe încearcă să mai aburească un cetățean turc. „Nu e clar nimic, deocamdată. Promite să vină sâmbătă. Încerc să obțin să-mi transfere ceva. Îi explic că nu am produse alimentare în casă. Bleaghi! Ieri a promis că vine azi, alaltăieri a promis că vine ieri. Sper tare mâine să vină. Altfel…”.
.
*
Maríe a început devreme să se prostitueze. Încă din orfelinat, susține ea, unde a ajuns după ce părinții alcoolici au fost decăzuți din drepturile părintești. Avea 5 ani când a intrat într-o „nouă familie”, timpuri pe care acum le descrie ca fiind cele mai îngrozitoare din viața sa. „Eram bătută, iar fetele îmi luau totul.”
„La internat lucrurile nu erau cumpărate, pur și simplu. Descurcă-te cum știi! Din acest motiv, am decis să câștig singură bani. Am înțeles că îmi reușește. De ce nu? Puteam pune pe urechi pe oricine”, povestește zâmbind amar.
Prima dată a făcut-o pe la 13 ani, cu niște bărbați de culoare. Atunci a mai reușit o „performanță” – le-a sustras din portmoneu vreo 50 de euro. Ulterior, prostituția și furturile au mers mână în mână cam vreo doi ani. „Puteam și telefonul să li-l ciordesc.” La 15 ani s-a ales cu un dosar penal și cu Lenuța în burtă. „Am scăpat ca prin urechile acului de pușcărie. Mi-au dat un an cu suspendare, deoarece eram însărcinată.”
Femeia susține că tatăl Lenuței e un coleg din orfelinat, cu părinți alcoolici și el. „Dânsul niciodată nu a știut cu ce mă ocup eu. Când am rămas gravidă, tare rapid ne-am și căsătorit. Aveam doar 15 ani, iar el 23 de ani.”
După căsătorie, soțul a plecat la Moscova, „la bani lungi”, iar când se întorcea, o zvânta în bătăi. „Arunca cu toporul în mine. Mă putea bate cu cociorva. Mă încuia în casă. Gelozie? Poate, dar eu mă păzesc tare bine.”
În ultima discuție telefonică pe care au avut-o, zice că a amenințat-o: când vine acasă, „îmi bate botul și dă la divorț”. „Nu crede că [fetele] sunt ale lui, chiar dacă Lenuța e copia. Și că nu o să crească el copiii altcuiva. Deși le mai sună pe fete când e beat, mai comunică, dar nu le ajută”, povestește Maríe în timp ce arată cu degetul la fotografiile înșirate pe peretele de deasupra divanului. În cele 10 poze au încăput toate amintirile calde din viața ei: nunta, nașterea fetelor, zilele de naștere ale fetelor și duminicile de la pizzerie.
Și-a fi dorit să devină cântăreață. Are chiar și o diplomă pentru interpretare, de la orfelinat, aranjată lângă poze. Dar acum visul ei e să-și găsească un alt soț. Unul care să-i asigure un trai decent copiilor ei. „Atunci voi uita despre aceste aventuri. Dacă apare așa un bărbat, imediat pun punct la toate”, susține ea cu tărie, în timp ce o ține pe Lenuța între picioare și-i freacă fața intens cu șervețele umede.
Îi caută și ei o pereche de colanți în vraful de după divan, apoi îi scoate cu greu puloverul soios, înlocuindu-l cu unul curat. Lenuța doar smiorcăie un pic, dar când ajunge să-i bagă pieptenele în părul numai câlți, încăperea se cutremură de țipete:
– Au, mama! Nu mai vreau pieptănată!
Cea mică o scarmănă, la rându-i, pe Dîmka. Pisica rabdă cu stoicism fiecare smoc de păr smuls. Știe că, dacă o zgârie pe Ana, primește de la Maríe două picioare generoase în fund. „Dinții. Îi ies dinții. Am legănat-o toată noaptea. Abia spre dimineață am adormit”, șoptește Maríe obosită, uitându-se bleg la Ana.
Singura ei sursă de venit constantă e alocația Anei – 640 de lei. Ajutor social nu cere din două motive: primul – oficial „sunt încă căsătorită”; al doilea motiv – se teme că autoritățile îi vor lua copiii.
„Înțelegi? Dacă intră în casa asta, mă decad din drepturile părintești, ca pe mama mea, care exact asta a făcut – a chemat asistența socială să-i dea ajutor și, în schimb, m-au trimis pe mine la orfelinat, iar eu nu vreau asta. La moment, copiii sunt sensul vieții pentru mine. Sincer, dacă aș rămâne fără ei… E stresant pentru mine tot ce mi se întâmplă. A fost un moment când simțeam că, uite, cad din picioare, că nu mai pot, că mă doare tot în mine. Dar am înțeles că, dacă cedez, le fac lor un rău. Din acest motiv rezist. De dragul lor. Dacă nu erau ele, eu aș fi cedat de mult.”
E conștientă că, la ai săi 19 de ani, „mi-am bătut joc de propria viață” și ar renunța la ocupația sa, care o face să se simtă murdară după fiecare „comandă”. Dar continuă să le accepte, se scuză ea, „pentru ele, ca să aibă de toate, să nu le pot refuza nimic. Nu vreau să crească cum am crescut eu. Cu așa gând merg. Știu că mă voi descurca. Știu că voi rezista”.