Aurelia BorzinUna din cele mai mari provocări pentru persoanele cu diagnostic psihiatric din Republica Moldova este angajarea în câmpul muncii. Din cei 43 de pacienți cu vârstă aptă de muncă, din Spitalul Clinic de Psihiatrie din Chișinău, pe care i-am intervievat pentru teza mea de doctorat, 30 nu erau angajați în câmpul muncii, 11 pacienți lucrau neoficial-ocazional și doar doi pacienți erau angajați oficial și aveau lucru stabil.
.
Pe de o parte, spitalizarea repetată de-a lungul anilor într-un spital de psihiatrie şi efectele secundare adverse ale medicamentelor de menţinere, duc în cazul multor persoane care suferă de un asemenea diagnostic la pierderea locului de muncă sau la dificultăți mari de angajare. Pe de altă parte, lipsa unui loc de muncă, care le-ar oferi un statut social valorizat şi o sursă de venit pentru un trai cât de cât decent, întreţine o stare de criză permanentă și duce la înrăutățirea sănătății mintale.
.
.
În contextul pandemiei actuale, șomajul a devenit o problemă globală, nu doar pentru persoanele cu diagnostic psihiatric. Și în Republica Moldova numărul de șomeri înregistrați la Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă a crescut semnificativ în ultimele luni. În această situație, persoanele cu diagnostic psihiatric sau cu un grad de dizabilitate devin și mai vulnerabile din punct de vedere al angajării în câmpul muncii.
.
.
Personajul meu, cu care am făcut cunoștință în 2012 într-un spital de psihiatrie în timpul cercetării mele de teren pentru doctorat, în urma unui lung periplu prin joburi prost plătite, informale, a reuşit să se angajeze în sfârșit într-o instituţie publică importantă. Această angajare a coincis și cu schimbarea tratamentului său la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală pe care începe să-l frecventeze, tratament administrat o singură dată în lună și cu efecte secundare adverse mai puține. Acești doi factori au contribuit la prevenirea spitalizării sale în ultimii ani și la un mod de viaţă împlinit din punct de vedere social.
.
.
Să îl numim Andrei. Este lemnar de profesie. A învățat această meserie la un colegiu. Are 31 de ani și lucrează lemnar-lăcătuș la o bibliotecă din Chișinău. La vârsta de 20 de ani, în timpul serviciului militar, a fost internat pentru prima dată într-un spital de psihiatrie, unde i s-a pus un diagnostic psihiatric, după care au urmat câțiva ani de internări repetate.
.
.
În tot acest timp, în perioadele dintre internări, Andrei a lucrat în diferite joburi prost plătite, de scurtă durată şi fără contract de muncă: ajutor de hamal la un depozit vamal, lucru la care renunță din cauza că „e greu”; spălător de vase la o întreprindere de miere și lapte condensat, serviciu de la care pleacă din cauza zgomotului mare; hamal la o firmă privată de îmbuteliere a apei, de la care a fost dat afară: „E pericol să șadă el la noi la lucru, a spus administratorul. Și l-au fugărit de-acolo” (din relatările mamei); ajutor la o firmă de fabricare a ușilor din lemn.
.
.
Dintre toate muncile pe care le făcuse până în acel moment, aceasta i-a plăcut în mod deosebit pentru că, în sfârşit, îi valorifica calificarea şi cunoştinţele pe care și le formase în colegiu. A lucrat cu multă implicare şi devotament la acest serviciu, deseori în afara orelor de program sau în weekend, dar după câteva luni de muncă, jumătate de an nu i-au mai plătit salariu, după care l-au dat afară. Apoi Andrei a mai lucrat ca tăietor de ațe la o mică întreprindere la care mama sa a lucrat cândva croitoreasă și curier curier de ziare şi corespondenţă.
.
.
.
În 2016, Andrei este angajat în calitate de lemnar-lăcătuş la o bibliotecă din Chișinău. Deși recunoaște că lucrul pe care îl face are prea puțin în comun cu lemnăria (cel mai des, acesta cară cărţi şi mobilier dintr-o încăpere în alta), acesta a devenit serviciul la care a lucrat cel mai mult timp și în care este încadrat până în prezent. În pofida faptului că poziția pe care o ocupă este printre cele mai necalificate, lucrul într-o instituție valorizată social este pentru Andrei un motiv de mândrie și de împlinire personală.
.
.
La început, Andrei a tăinuit administrației și altor angajați ai instituției faptul că are un diagnostic psihiatric din frica de a fi marginalizat, stigmatizat. Totuși, când a adus certificatul de dizabilitate şi s-a destăinuit celorlalți colegi, de la directoarea-adjunct până la colegul său de funcţie, a descoperit un mediu înțelegător, tolerant şi deschis să-l ajute, spre deosebire de locurile de muncă precedente.
Statutul public și profilul cultural al acestei biblioteci au jucat în avantajul unei persoane cum este Andrei, spre deosebire de celelalte organizații în care a lucrat, în sectorul privat, centrate pe profit și eficiență, în care lucrul era măsurat, contra timp, după performanțe, în defavoarea drepturilor și bunăstării angajatului.
„Am vrut să lucrez cu lemnul, curat cu lemnul, dar un lucru mai bun decât la bibliotecă nu găsesc. Aici lumea e la curent cu situaţia mea, mă stimează, lucrez liber.”
.
.
„Eu mă simt sănătos. Dar pur şi simplu uit că sunt sănătos. Când îmi aduc aminte de diagnosticul meu, mă descurajez.”
„Toată vremea m-am simţit incomod când am spus, când am descoperit acest lucru – că am grupă de dizabilitate. Nu toţi oamenii te înţeleg.”
„Pur şi simplu aş dori să mă lepăd de pensia de dizabilitate şi să încep o altă viaţă.”
.
.
În aceşti ultimi ani, cunoscându-şi îndeaproape maladia, tânărul şi-a elaborat o filosofie a unei vieți sănătoase și integrate în comunitate.
„Eu acasă mai mult ca tratament fac: fac gimnastică în fiecare dimineaţă, mai citesc ceva, mai studiez ceva informaţii care pot să mă ajute, merg la lucru, dar acolo în spital eu eram închis şi nu aveam nici o posibilitate.”
„Ca să mă simt bine eu am nevoie de odihnă la timp, o mâncare bună, un regim corect de viaţă.”
.
.
Andrei a înţeles că puterea şi sănătatea lui depind mult de relaţiile cu oamenii care îl înconjoară şi de Dumnezeu: „Eu singur nu pot nimic. Eu mă strădui să mă menţin, dar nu pot singur să mă menţin. Trebuie să ai sprijin în oameni şi să fii liniştit în suflet. (…) eu sunt mai liniştit, numai datorită lui Dumnezeu.”
.
.
.
De-a lungul anilor, Andrei a înţeles că cel mai important lucru în tratamentul său nu sunt medicamentele. Ele sunt doar o parte componentă a tratamentului.
„În mare când te afli, în apă, doar un cerc nu te poate salva de la înec. Trebuie o barcă, un vapor. Trebuie o persoană care să te poată salva. Eu beau pastile, dar nu-i asta principalul. Nu leacuri trebuie, trebuie persoana potrivită.”
„E foarte greu când treci prin problemele acestea [de sănătate mintală]. Trebuie să fie o persoană sau un înger păzitor care să te tragă înapoi. Dacă nu-i persoana dată, nu reuşeşti.”
.
.
.
Colegii de lucru de la bibliotecă au numai cuvinte de bine când vorbesc despre Andrei: „e tare muncitor”, „e cuminte”, „ne ajută tot timpul când îl rugăm ceva: să scoatem expoziția, să punem alta în loc, să aducem, să ducem cărțile” „îi plac cărțile, îi place să citească”.
În timpul liber, Andrei hrănește porumbeii din spatele bibliotecii, citește, dar cea mai mare parte a timpului o dedică meșteritului de scaune – pasiunea sa de a lucra în lemn.
.
