Polina CupceaViorica se zvârcolește în pat. Nu poate dormi. Gândurile îi roiesc necontenit în cap. „Oare am să reușesc? Oare nu o să mă prindă? Principalul să reușesc și să nu mă prindă”.
Își face semnul crucii, apoi îl pipăie pe feciorul mai mic, Victoraș, care doarme alături în pantaloni și pulover. L-a îmbrăcat la miezul nopții, de teamă că dimineața nu va avea mult timp la dispoziție. Să-i rămână doar scurta, fesul și papucii.
Trage pătura peste el, chiar dacă în casă e cald. Mai bine așa, decât să-l vadă Ilie că e îmbrăcat și să intre la bănuieli. Verifică ceasul. Încă un pic și se face dimineața.
De după sobă, Ilie sforăie zgomotos. Viorica clipește tot mai des, cască prelung. Într-un final, pleoapele, grele ca niște pietre de moară, nu mai rezistă. Ațipește.
Pe la 7 dimineața, vocea groasă a lui Ilie o strigă din tinda casei, făcând-o să-i înghețe sângele în vine:
– Viorica, eu mă duc până la un om. O să vin pe la amiază. Ai grijă ce faci, cap știi ce se poate întâmpla cu tine, o avertizează bărbatul masiv.
Înlemnită de frică, femeia nici nu respiră. Glasul lui Ilie, chiar și când e molcom, o face să tremure. Își ciulește urechile la zgomotul pașilor greoi care se pierd după poartă, apoi sare ca arsă din pat. Îl zgâlțâie pe copil, trezindu-l. Scâncind, Victoraș deschide somnoros ochii.
– Hai, mamii, hai! îl îndeamnă ea.
Scoate scurta copilului de sub pat. Mâinile îi tremură. Nu-i reușește să fixeze fermoarul. Se bunghește în fereastră și urmărește, preț de câteva secunde, forfota din drum. Revine la fermoar, smuncindu-l din răsputeri. „În sfârșit!”
Respiră adânc. O trec sudorile. Le șterge cu dosul palmei. Cu mișcări de veveriță, îi potrivește căciula pe cap și papucii în picioare. Copilul se sclifosește.
– Hai, mai rabdă olecuță, îl roagă ea stăruitor.
Fuge în camera de alături, trăgând pe ea din mers un impermeabil, și, de sub masa acoperită până la podea cu o cuvertură, scoate o geantă burdușită cu haine și documente. O aburcă pe umăr și revine în dormitor ca o săgeată. Îl apucă de mână pe băiatul toropit și ies ca un vârtej din casă, apoi din ogradă. Închide încet poarta și, cu pași rapizi, pornesc spre Primărie pe un drum lăturalnic. Inima îi bubuie cu putere. Se teme de prăpădenie. „Numai să nu ne prindă”, se roagă într-una.
Ajunși la strada principală, iuțesc și mai tare pasul. Victoraș începe să smiorcăie. Îl dor picioarele. Femeia îl privește deznădăjduită. O să-i cedeze spatele dacă îl ia și pe el în brațe, dar nu are încotro. S-a pregătit acest moment din timp și nu poate eșua tocmai acum.
Peste jumătate de kilometru, Primăria îi răsare printre brazii falnici. „Încă un pic”, își repetă în sinea ei, „încă un pic”.
Ochii i se împăienjenesc de lacrimi când intră pe poarta Primăriei. Nu are când să savureze momentul victoriei. Scoate doar un „Hu!” înăbușit și lasă jos copilul și geanta.
Ușa instituției se deschide, iar vocea asistentei o îndeamnă să pășească înăuntru. „În juma’ de oră plecăm”, o anunță aceasta.
.
*
„Iaca așa am fugit de la bărbatul meu”, povestește Viorica, zâmbind amar.
Se apropie amiaza și trebuie să pregătească ceva de-ale gurii. În câteva ore îi vin cei doi copii mai mari de la școală, iar după chindii, și Victoraș de la grădiniță. Apucă un cuțit tocmai bun de înjunghiat porcii și se apucă de curățat cartofi. „Amuș prăjesc o tigaie de cartofi și le astup pe azi gurile.”
Viorica e mărunțică, cu fața smeadă și riduri cu duiumul în colțul ochilor căprui. Vorbește repezit, de parcă e într-o continuă goană. Uneori, cu greu înțelegi ce spune. „De la atâtea bătăi, nici nu mai judecă capul”, se scuză ea.
Cartofii albi cad unul câte unul în ligheanul albastru de smalț umplut pe jumătate cu apă. I-a cumpărat cu cinci lei de la piață. „Dar am mai adus un sac și de la liderul la care am lucrat în toamna asta”, se laudă ea.
Mâinile, ca și gura, parcă îi sunt puse în priză. Scoate o tigaie de sub masă, o apucă de urechi și o potrivește pe aragazul aprins. Apoi aruncă apa soioasă din lighean în grădina din fața casei. Mai trece odată cartofii prin lama cuțitului, transformându-i în rondele, și le dă drumul în uleiul sfârâind. Ferestrele ușii aburesc. „Balonul acesta de gaz o să-mi ajungă vreo două luni. Bine că facem focul în casă și mai pun acolo”, explică ea fericită.
Afară, câinele Rex latră nervos. Viorica aleargă și deschide ușa, să vadă dacă nu a venit Lenuța de la școală. Alarmă falsă. O pisică roșcată a trecut pe sub nasul dulăului, fără să-l bage în seamă.
„Rex, a-hai! Amuș te hrănesc și pe tine. Rabdă!”, îl probozește ea încruntată. Patrupedul îi mulțumește cu smucituri puternice din coada cenușie și se așază în fund, așteptând cuminte prânzul.
Dă aragazul mai încet, acoperă cartofii cu un capac și iese din bucătăria de vară, îndreptându-se spre casa în care locuiesc. Dintr-o odăiță folosită pe post de debara scoate un lighean de plastic plin cu vreascuri, deschide gura sobei maronii, îngenunchează și clădește, una câte una, crenguțele fragede.
– Acum nu mă mai tem. Deloc nu mă mai tem. În sfârșit am scăpat de iad, își începe Viorica povestea, privind la gura sobei plină cu vreascuri.
.
*
Viorica a devenit victimă a violenței domestice la 24 de ani, atunci când s-a căsătorit prima dată. Împreună cu primul soț au adus pe lume doi copii, dar viața alături de el a presupus o continuă frică, umilință și agresiune. Momente străine pentru ea. „Eu nu am văzut în familia mea așa ceva. Tata cu mama se înțelegeau dintr-un cuvânt. Niciodată nu s-au bătut ori înjurat.”
După vreo șase ani de căsnicie, tatăl său a încurajat-o să divorțeze. Și-a luat lucrurile și copiii și s-a aciuat la bunica sa, care locuia în alt capăt de sat. „Mai am o soră și trăiește în casa părintească. Ea nu suportă gălăgia, așa că m-am dus la bunica.”
Într-una din zile, un vecin cu părul cărunt și voce calmă i-a strigat pe cei doi copii din ogradă și le-a oferit dulciuri, iar Vioricăi i-a întins o înghețată. Femeia s-a topit. „Oare ce vrea omul acesta și de ce face asta?” se întreba roșind și zâmbind ștrengărește.
Ulterior, scenariul s-a repetat de mai multe ori, iar după ce vecinul cu părul cărunt le-a mai cumpărat haine și încălțăminte, iar ei i-a dat un inel, și un buchet de flori, Viorica a ajuns să înțeleagă că se îndrăgostește. „Avea casă frumoasă și gospodărie mare. Se purta frumos cu mine și cu copiii mei. Mă stima. […] Mă ajuta la toate celea. Nu am mai avut așa ceva cu fostul soț.”
Așa că, peste câteva luni, s-a mutat la vecinul Ilie. Ea avea 31 de ani. El – 58 de ani. „M-a tumănit complet!”, povestește ea rușinată.
Viața ei părea că își recapătă sensul și că, în sfârșit, va avea o familie de vis, precum fusese a ei, în copilărie. Dar „cerneala de pe certificatul de căsătorie încă nu se uscase”, când gelozia lui Ilie i-a dezvăluit o altă realitate. „Se anina de mine de la nimic. Mă bătea de la orice. Îi bătea și pe cei doi copii ai mei. […] Așa arăta un pumn de-al lui”, explică Viorica, împreunându-și pumnii ei mici. „Când mă pocnea, pe loc rămâneam cu contuzie.”
Bătaia a fost doar o primă treaptă în relația lor. „Din ogradă, dacă ieșeam, trebuia să-mi cer voie. Chiar și până la vecină.” „Ceream bani să iau pâine, iar el îmi zicea: ‘D-ap’ ieri ai cumpărat’.”
Acum, când privește în urmă, Vioricăi îi pare nespus de rău că nu s-a interesat de la început cine e Ilie. Nici măcar n-a pus-o în gardă faptul că era a zecea femeie din viața lui. „Parcă mi-o legat ochii”, se scuză ea.
Abia mai târziu avea să afle că Ilie a avut același comportament și cu precedentele nouă femei. „Le tumănea, apoi le omora în bătăi. Pe una [chiar] a legat-o cu sârma de gât.”
De la atâtea tachinări, umiliri, amenințări și bătăi, Viorica dobândise o frică instinctivă față de Ilie. Nu mai avea curaj să se plângă cuiva, pentru că încasa dublă bătaie pentru „trădare”, și nici să fugă de la el, pentru că o găsea și o măgulea cu vorbe dulci sau amenințări de genul: ‘Vezi salcâmii ‘ceia? Acolo te îngrop și nimeni nu dă de tine. O să le zic că ai plecat în Italia, să muncești, și nu te-ai mai întors.’
Amenința până și rudele la care a încercat să se ascundă. „Amenința și lucrătorii de la primărie, că asta e familia lui și [ei] nu au ce-și băga nasul. Toți se temeau de el, mai ales că făcuse și pușcărie vreo 11 ani.” Așa că Viorica de fiecare dată ajungea să-și retragă plângerile și să revină în prizonieratul lui Ilie.
Pe cei doi copii din prima căsătorie, Cristi și Lenuța, autoritățile i-au scos din familie și i-au plasat într-un internat, după ce tatăl lor vitreg i-a bătut cu capul de pereți. În schimb a rămas nou-născutul Victoraș, iar Ilie, de cum se îmbăta, își renega paternitatea. „Dacă el mă temea și de-o muscă, cum era să fac copilul cu alt bărbat?”, întreabă Victoria retoric.
Opt ani a răbdat. Iar sfârșitul a început cu seara în care Ilie a luat un baros și a început s-o lovească. Atunci autoritățile locale au ajutat-o, într-un final, să rupă cercul violenței, adăpostind-o la un centru de plasament din centrul Moldovei.
„Am pregătit acea fugă vreo două zile. Tare mă temeam să nu ajungă la urechile lui și să mă prindă.”
.
Violența în familie nu se întâmplă de la prima întâlnire și nu presupune doar bătaie, explică psihologa Daniela Dabija. Agresorii mai întâi cuceresc victimele frumos. Apoi apar primele etape ale violenței psihologice, printre care se numără intimidarea, blamarea, injuria, izolarea socială, denigrarea personalității, totul culminând cu bătaie sau chiar omor.
„De obicei, femeia este denigrată în toate rolurile sale: ca femeie, ca mamă, ca specialistă. Atunci când ea este mamă, i se spune: Tu nu știi să-ți educi copilul; dacă a născut: Uite cât ești de grasă și urâtă. Vecina tot are copii, dar e frumoasă și are grijă de sine; când ea este specialistă: Lucru’ tău e nimic, ce faci tu acolo? Te ocupi cu prostiile. Apoi li se interzice să comunice cu prietenele, cu mama, rupându-le de societate, ca să nu aibă de la cine să ceară ajutor”, exemplifică Dabija.
Or, e simplu să supui abuzului o femeie izolată, pentru că, de cele mai multe ori, ea nu va avea puterea emoțională și curajul să se apere sau să fugă, mai ales dacă mediul din care provine considera acest lucru o normalitate, crede psihologa.
„Atunci când agresorul vine acasă și spune: Tu ești proastă, tu nu valorezi nimic!, la un moment dat ea normalizează abuzul psihologic și nu mai reacționează cu aceeași suferință. Astfel, abuzatorul mai adaugă ceva: bătaia, ca să o pedepsească și mai mult, ca ea să știe că el e stăpânul.”
Sunt mai multe motive și cauze de ce recurge la violență un abuzator. „Statistic vorbind, un agresor, când căutăm în biografia lui, a fost un copil bătut sau că, astfel, tata își făcea dreptate în casă”, afirmă Daniela Dabija.
.
*
„Aseară, am făcut un foc de vuia soba. Iaca așa făcea: Huuuuuu!” exclamă Viorica, izbucnind într-un râs spasmodic.
Foile mototolite aprind rapid sticla de plastic dosită sub vreascuri. Viorica suflă puternic în focul pricăjit care, destul de rapid, se transformă într-o vâlvătaie. „Trebuie să știi să aprinzi focul,” constată ea mai mult ca pentru sine.
Se ridică din genunchi, trăgându-și pantalonii peste coapse, și țâșnește afară, de unde revine cu un braț de lemne groase. Apoi fuge în bucătăria de vară și mestecă mâncarea. Cartofii sfârâie în tigaie, soba duduie în odaia înaltă.
Sunetul telefonului fix o prinde în beci, unde alege niște mere pentru copii. E Ion, actualul soț, care lucrează cioban. O întreabă dacă e bine. Ea îi răspunde afirmativ, pasându-i aceeași întrebare, urmată rapid de o alta:
– N-ai înghețat pe deal?
– Nu, că m-am îmbrăcat gros. Ai dat certificatul medical al lui Victoraș la grădiniță?
– Nu, o să-l dau mâine, că azi nu am avut timp. Ei, hai, mă duc eu. Iaca, o venit și Lenuța de la școală! Ai grijă de tine.
– Și tu ai grijă. Te pup.
Pune receptorul, inspectând vizual copila. Apoi îi aduce o farfurie cu cartofi și un codru de pâine. Cât Lenuța mănâncă și povestește despre cum au decurs lecțiile și cât de mult îi place istoria, Viorica mai aruncă lemne pe foc.
După cartofi, Lenuța bea o cană de ceai din buruieni de câmpie, apoi se lipește cu spinarea de sobă. „Eu tare o iubesc pe mama mea”, spune copila. „Eu tare mult am vrut ca ea să nu mai fie bătută și să începem o altă viață.”
Cuvintele fetei o fac pe Viorica să întoarcă capul spre geam și să ofteze adânc. „Da, [iar eu] nu prea știam cum să mă comport cu voi și cum să trăim împreună, când ați venit de la internat”, recunoaște femeia.
.
În anul 2020, autoritățile au fost sesizate în 12.970 de cazuri de violență în familie, cu peste 1.100 de cazuri mai multe decât în anul 2019 și cu aproape 2.000 de cazuri mai multe decât în anul 2018, arată datele unui raport al Poliției Republicii Moldova.
Totuși cifrele oficiale sunt departe de amploarea reală a fenomenului, din moment ce „fiecare a treia femeie care a fost victimă a violenței domestice nu a raportat niciodată agresiunea cu care s-au confruntat,” după cum atestă Analiza Comună de Țară ONU.
Iar acest lucru se datorează unui șir întreg de factori bazate, în mod special, pe „opiniile tradiționale […] care perpetuează stigmatizarea socială”:
– rușinea și convingerea că, dacă o femeie este bătută sau violată, înseamnă că a făcut ceva greșit și a meritat-o;
– dependența materială de agresor și teama de a provoca răzbunare și cazuri și mai frecvente și intense de abuz;
– subdezvoltarea serviciilor specializate și cunoștințe insuficiente despre acestea, inclusiv despre măsurile de protecție acordate;
– nivelul scăzut de informare în rândul femeilor cu privire la drepturile lor, ceea ce influențează semnificativ accesul la măsurile și serviciile de protecție existente, inclusiv accesul la justiție;
– încredere scăzută în posibilitatea de a obține protecție și sprijin real de la instituțiile și organizațiile relevante.
.
*
Viorica și Victoraș au stat o lună la centrul de plasament. Era ceva total nou față de ceea ce trăise femeia până atunci: o cameră curată, apă caldă, duș, aragaz, produse alimentare și haine gratis, psiholog, educatori, un plan individual pentru viitorul incert… „Tare mi-a plăcut acolo. Era bine și liniște.”
Însă noua viață venea la pachet cu responsabilități și abilități noi de învățat: cum să administreze banii, cum să facă față furiei și tristeții, cum să „îmblânzească” fricile, cum să gestioneze emoțiile lui Victoraș, cum să găsească un sens în tot ceea ce face și să meargă mai departe. Fără Ilie. Doar ea și copiii.
„Și asta nu-i ușor”, explică femeia. „Să iei totul de la zero, fără un ban în buzunar, fără un acoperiș de-asupra capului și fără un sprijin alături, chiar nu e ușor.”
Peste o lună, Viorica se trezește cu Ilie la poarta centrului și cu angajamentul că dacă se întoarce acasă scrie casa pe numele lui Victoraș și în felul acesta o să se pricopsească și ea cu partea sa de avere, că va fi regină în gospodărie, că nu mai pune mâna pe ea în vecii vecilor și că o iubește nebunește. „L-am crezut. Am plecat, deși cei de la centru mi-au spus că sunt niște minciuni gogonate.”
O zi a ținut marea iubire. „O singură zi.” Bătăile au devenit mai aspre și mai dure, iar Viorica s-a transformat într-un munte de frică și neputință, plin de vini și remușcări. „Nu știu de ce m-am întors la el. Nu știu. Femeie proastă…”, oftează ea, adâncindu-și bărbia în piept.
Autoritățile din sat nu mai voiau să audă de Viorica, așa că femeia a rămas prizoniera lui Ilie și a propriilor frici. „Credeam că, de data asta, nu mai scap și o să mor în acei salcâmi. Ce puteam să fac, dacă am avut șansa cu centrul, iar eu am dat cu piciorul? Și oamenii aceia de la centru cât pot să te țină și să te ajute?
La începutul anului 2020, printr-o minune, Viorica ajunge din nou la un centru de plasament. De data asta, a fost dusă tocmai în nord, ca Ilie să n-o mai găsească. „Dumnezeu există”, constată acum femeia, zâmbind.
.
Psihologa Daniela Dabija spune că, odată ajunse la un centru, victimelor violenței în familie li se face o evaluare generală, li se identifică necesitățile emoționale, se analizează, inclusiv, cât de mult ele percep ce li s-a întâmplat, ca, ulterior, să vadă pe ce trebuie de pus accentul.
„Cu victimele se lucrează foarte mult și la percepția fenomenului de violență. Pentru ea, incidentul de violență este doar ziua în care i-a tăiat mâna cu toporul, nu și faptul că, până atunci, o lovea din când în când cu sapa.
Lucrăm și la abilitățile psiho-educaționale de mamă: cum ne comportăm cu copiii noștri, ca ei să preia alte valori, alte modele, mult mai armonioase. Multe dintre victime au copii și probabilitatea să le transmită aceleași valori este absolut majoră”, remarcă Dabija.
.
*
Un fluierat plăcut se aude în curtea casei. Când ușa antreului se deschide, fluieratul muțește. „E Cristi!” strigă Lenuța bucuroasă.
Un băiat înalt și slab pășește sfios în odaie. Își scoate căciula de pe cap, aruncă ghiozdanul pe pat și se așază istovit pe un scaun. E trei după amiază. Nu și-a mai cumpărat plăcintă de la bufetul școlar. Păstrează banii pentru zile negre, recunoaște el timid.
Viorica fuge în bucătăria de vară și-i aduce și lui o farfurie cu cartofi și o bucată de pâine albă. Băiatul înfulecă lacom. Viorica se lasă pe vine în fața sobei, urmărind când văpăile din vatră, când pe cei doi copii. Ani de zile a visat să aibă parte de liniște și pace.
– Și ce dacă ai bani și palate, dacă nu ai sănătate?! sparge ea atmosfera, filosofând. Mai bine să fii mai săracă, decât omorâtă.
Cristi dă aprobator din cap. Brusc, se oprește din mâncat și-și privește mama cu teamă.
– Eu acolo nu mă întorc! avertizează el. Niciodată! Aici e bine.
– Nimeni nu se mai întoarce acolo, calmează-te! îl potolește femeia.
– Cristi, dă-mi telefonul! Unde e? intervine Lenuța.
– La mine, bolmojește băiatul, rumegând.
Bâjbâie cu mâna în buzunarul pantalonilor și scoate un telefon cu ecran senzorial. Fata se repede și i-l smulge din mâini, apoi se trântește pe pat și începe să butoneze frenetic.
– Am murit! De ce ai șters TikTok-ul? țipă disperată la fratele său mai mare.
– Uită-te mai atent! o mustră dânsul, zâmbind.
– Aaaaa, este! exclamă Lenuța, răsuflând ușurată.
Cristi nu o mai aude. Se uită la maică-sa, care urmărește în continuare, pe fereastră, înserarea ce se așterne peste sat.
– O să facem încetișor și o să fie bine mamă, o îmbărbătează băiatul.
– Știu, Cristi, știu! îi răspunde femeia, fără să-și rupă privirea de la geam.
Se scutură din amorțire și-i dă ordine băiatului să aibă grijă de foc. Cristi îi face cu capul că a înțeles și se cocoață lângă sora sa, schimbând canalul de TikTok pe un film fantastic. Între timp, Viorica se îmbracă în grabă. Trebuie să meargă să-l ia pe Victoraș de la grădiniță.
Satul în care s-a mutat Viorica la începutul verii se află la 300 de kilometri distanță de cel natal. E cu case pricăjite și ogrăzi buruienoase, presărate pe un deal ce se termină într-un râușor care șerpuiește printre șesuri uscate și îngălbenite. „Bine că avem grădiniță, gimnaziu și cinci magazine”, laudă ea localitatea care i-a devenit noua casă.
Încă se acomodează, recunoaște Viorica. Noroc de nașii care le mai sar în ajutor când au nevoie. Prietenii încă nu a legat. Cu femeile din sat a schimbat doar câteva vorbe când a lucrat la un lider în satul vecin, la cules mere și strâns cartofi. Au tot iscodit-o ce caută cu trei copii în sat și cu cine și-a pus pirostriile. „Oamenii ăștia, tot’ vor să știe”, oftează ea, cotind pe un drum pietruit ce duce spre grădiniță.
.
*
După ce a fost plasată a doua oară într-un centru de plasament pentru victimele violenței domestice, Viorica a stat în el un an și două luni. „Eu nu știu ce se alegea din mine, dacă nu erau aceste centre. Cred că eram demult moartă în acei salcâmi sau bătută în cap și kantujîtă (contuzionată – din rusă; aici cu sens de – schilodită – n.r.)”, crede ea.
.
Importanța centrelor de asistență a victimelor violenței în familie și a copiilor lor este incontestabilă, afirmă psihologa Daniela Dabija, doar că ele sunt insuficiente pentru realitatea din Republica Moldova. O recunoaște însăși Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale într-un raport pe anul 2020: „Centrele de asistență a victimelor violenței în familie și a copiilor lor, precum și Centrele de reabilitare a agresorilor familiali la nivel de fiecare raion, sunt subdezvoltate.”
Mai mult, centrele existente au fost create și sunt susținute de societatea civilă, menționează ministerul în același raport. Respectiv, „majoritatea serviciilor de zi” pentru victimele violenței în familie sunt oferite tot de către societatea civilă, și nu de autorități.
Pe de altă parte, psihologa Daniela Dabija mai afirmă că, dacă la centrul și nordul Moldovei, acest segment este acoperit, fie și parțial, atunci la sud „situația este mai tristă și acolo ar fi bine să mai apară ceva centre”.
Doar că apariția centrelor e doar un element în combaterea fenomenului violenței în familie, atenționează experta. Or, în special în mediul rural, polițiștii, primarii și asistenții sociali cunosc prea bine cazurile de violență și ar putea să intervină imediat. Lucru care, în cazul Vioricăi, de exemplu, s-a întâmplat peste opt ani.
Pasivitatea autorităților locale o recunoaște și ministerul în același raport pe anul 2020: „În continuare ne confruntăm cu o eficiență redusă și pasivitatea activității echipelor multidisciplinare la nivel local în procesul de prevenire a violenței în familie”.
Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât „nu toate femeile sunt pregătite să ia o atitudine și să schimbe ceva”, explică Daniela Dabija. „Aici trebuie niște programe la nivel local […]. Dacă ar fi și niște activități de prevenție, profilaxie, monitorizare, posibil că vom avea altfel de lucruri”, conchide psihologa.
.
La centru, Viorica a învățat nu doar să pregătească clătite și brioșe, dar și să comunice constructiv, să-și identifice fricile care o macină și cum să le gestioneze, unde să se adreseze când are probleme, cum să-și facă un plan pentru viitor și să-l pună în practică.
De data asta, nu a fost doar ea și Victoraș. I s-au alăturat și ceilalți doi copii, aduși de la internat: Cristi și Lenuța. „Ne era greu la început”, se destăinuie Viorica. „Cei doi copii mai mari au stat câțiva ani la internat. Eu m-am dezobișnuit să fiu mamă pentru trei copii, așa că ne mai certam, ne mai îmboldeam.”
Dar au depășit aceste momente. Copiii mergeau și ei la psihologul centrului, iar asta i-a ajutat să-și refacă relația. „Copiii, dacă i-ai făcut, trebuie să ai grijă de ei și să-i iubești”, ne spune mândră Viorica.
Așa lucrurile au început să intre într-o oarecare normalitate. Cristi și Lenuța au fost înscriși la școala din localitate, iar Victoraș – la grădiniță. Între timp, centrul le oferea mâncare, produse de igienă, haine, încălțăminte și chiar o sumă de bani, detaliază Galina Brenici, asistentă socială superioară în cadrul instituției.
„Îmi dau seama că acestor femei le este foarte greu. Și la fel de greu le este să iasă din acest cerc al violenței. Chiar dacă ele au stat la noi 3-4-6 luni, unele dintre ele revin apoi în familia abuzivă. Noi nu putem în aceste două luni să le rupem de acel mediu.Ele singure trebuie să-și dorească foarte mult acest lucru, să se rupă din acel anturaj. Uneori, ele îmi povestesc despre viața lor și majoritatea au niște destine atât de distruse, date peste cap, încât este foarte greu pentru ele să înceapă o nouă viață”, oftează Brenici.
Viorica era pe deplin conștientă că la centru nu poate sta la nesfârșit și trebuia să se angajeze undeva. A mers la trei fabrici, dar niciuna nu avea vreun loc de muncă liber. Nu s-a pierdut cu firea. A căutat în altă parte. Între timp, a muncit cu ziua pe unde apuca, numai să adune bani și să-și cumpere o casă.
Emoțional, se simțea tot mai liniștită. Conștientizase, în sfârșit, că viața alături de Ilie a fost un calvar și că mai departe nu e loc pentru el. Asta era o mare victorie pentru ea. „Am divorțat, am aruncat cartela din telefon și mi-am schimbat numărul, ca să nu mă mai găsească.”
Iar anul acesta, la începutul primăverii, când încă se mai afla la centru, Viorica a făcut cunoștință cu Ion, un cioban dintr-un sat vecin. S-au întâlnit câteva luni, iar când bărbatul i-a propus să se mute împreună, promițându-i iubire, înțelegere și respect, Viorica nu s-a lăsat măgulită.
A rugat angajatele centrului să dea telefoane pe la poliție, Primărie și să afle cine e el. Ancheta se soldase cu rezultate pozitive. Ion era descris ca un bărbat cuminte și de treabă, fără titlul de fustangiu și fără probleme cu legea. „Că, dacă era ca și Ilie, ap’ nu-mi trebuia o mie de ani”, explică Viorica.
Totuși, pentru siguranță, a mers în satul în care Ion lucra cioban, să se asigure că e întocmai cum l-au descris și că nimeni nu o minte. Tot acolo au găsit și o căsuță de vânzare. Ion avea ceva bani puși deoparte. La fel și Viorica. Au cumpărat-o, rugând proprietarii să-i aștepte cu restul sumei vreun an de zile.
„Chiar pe 1 sau 2 iunie ne-am mutat. Am târâit toate borcanele cu dulcețuri pe care le-am făcut la centru. Am făcut un pic de reparație, că era Doamne ferește! Am smuls buruienile din ogradă și am pus legume în grădină. Da, nu e cum trăiam la Ilie, dar cel puțin am liniște și pace”, răsuflă ea ușurată.
În toamnă, a lucrat două luni la strâns cartofi și cules mere. „Am lucrat și sâmbetele. Cât e sezonul.” A fost obositor, dar a adunat bani ca să-și îmbrace copii și să le procure rechizitele școlare.
„Mă trezeam la 4.30 dimineața. Peste o oră dădeam oile la strungă, îl ajutam pe Ion. La jumătate la opt eram în centrul satului, urcam în mașină și pe deal. Acolo, cațără-te prin copaci. Seara, iar la stână. Apoi acasă: fă mâncare, spală, verifică lecțiile. Când mă culcam pe pat, adormeam țeapănă.”
.
*
„Să vii de la sud la nord, să lași tot ce ai agonisit în 40 de ani și cu trei copii… Credeam că nu o să mă descurc, dacă el îmi dădea bani și el ținea casa. Însă asta era doar în capul meu. Te descurci și încă tare bine. Da, la început e mai greu, dar nu imposibil”, ne spune Viorica, în timp ce-l așteaptă pe Victoraș la poarta grădiniței.
Cu Victoraș de mână, intră în magazin să cumpere pâine. „Eu coc, dar iaca nu am mai avut când zilele astea. Aici e mai ieftină”. Băiatul scâncește că vrea o bomboană. Femeia cumpără pâine, iar de rest îi ia o ciocolată mică și o napolitană.
Amurgul de ametist se lasă încet peste umerii satului scorojit. Câțiva cioroi croncănesc în văzduhul înghețat, spărgând liniștea stăruitoare care a prins în mreje cătunul de dimineață.
Când ajung acasă, Cristi și Lenuța sunt la jumătatea filmului. Victoraș se dezbracă și se alătură fraților. Se lasă peste Lenuța, care îl cuprinde cu o mână.
Peste câteva ore ar trebui să apară și Ion de la stână. „Dacă nu ne vedem două zile, ap’ seara e acasă. Mă strânge tare la piept și îmi spune: ‘Nevastă, ce dor mi-a fost de tine!’.
De când trăiesc împreună, nu s-au certat niciodată. „Ne împăcăm bine… Ilie mă forța să fac sex. Ion e altfel. Înțelegător.” Nici restricții la bani nu are. „Îi mai spun că, iaca, trebuie să cumpăr varză sau orez, una sau alta. El se miră că eu îmi cer voie.”
Pentru siguranță, Viorica l-a întrebat ce s-ar alege din ei dacă, într-o bună zi, ar trebui să se despartă. Ion a promis că pleacă el din gospodărie, chiar dacă a contribuit cu mai mulți bani, dar nu o să lase niciodată o femeie cu trei copii pe drumuri. ‘Viorica, bărbatul cu care ai trăit e un monstru. Cum să te bată pe tine, o mânecă de femeie?”, redă ea vorbele lui Ion care au liniștit-o.
Totuși, dacă s-ar repeta povestea, Viorica e sigură că nu ar mai tolera-o nicio secundă. „Experiență de luat totul de la zero am. Dar nici omorâtă în bătăi nu mai vreau să ajung”, zâmbește ea cu subînțeles.
Se așază în fața sobei, urmărind flăcările ce țâșnesc din jăratec. „În acest sat mai este o femeie cu doi copii, venită din altă parte a Moldovei. A reușit și ea să scape. Tot la centrul cela a stat. A cumpărat aici o casă. A lucrat și ea la mere. Văd că se descurcă. Iaca așa!”
Dacă sunteți supusă abuzului sau ați fost martor/ă al unui incident de violență în familie, apelați la numărul de telefon 112.
Totodată, puteți apela non-stop la telefonul de încredere pentru femei 08008 8008 sau la linia gratuită de consiliere juridică a victimelor violenței 0800 80000 între orele 08:00 și 17:00.
De asemenea, apelați la oricare dintre ONG-urile care acordă consiliere și asistență victimelor violenței în familie – https://stopviolenta.md.
Editare – Nicolae Cușchevici