Mihail CalarașanÎn amiaza zilei de 16 iunie, o procesiune funerară înaintează încet spre cimitirul de lângă biserica greco-catolică din Rahiv, un orășel din zona Carpaților ucraineni. E îngropat Taras, un tânăr care înainte de război lucrase la un supermarket local. Făcea pizza și burgeri. Acum este purtat într-un sicriu închis.
Trecătorii se opresc și îngenunchează în tăcere. Îngenunchează și polițiștii care au blocat circulația.
Lângă mormântul deschis, un militar ridică drapelul de pe sicriu, îl împăturește cu grijă în formă de triunghi și îl înmânează mamei distruse de durere. Ea a dat țării un fiu, iar țara i-a dat înapoi o bucată de pânză împăturită.
Spre deosebire de vecinul Bukovel, în Rahiv nu există hoteluri sclipitoare sau pârtii de schi somptuoase. Este un orășel montan cu vreo zece terase de vară unde altădată opreau turiștii întâmplători. De pe strada centrală din oraș se vede bine vârful muntelui Muncel. De pe el, Maramureșul românesc e ca în palmă — țara vecină e la doar 15 kilometri distanță, în linie dreaptă.
Însă iluzia unei zone liniștite, aflată departe de front, se destramă de îndată ce ești atent la detalii. Aici războiul se simte nu prin case distruse și urlet de sirenă, ci printr-o durere umană tăcută și apăsătoare.
Când cineva e adus acasă „pe scut”, viața obișnuită se oprește, iar la ceremonia din piață pare că iese tot orașul. Totuși durerea care are un trup și un mormânt poate fi plânsă și împărtășită cu vecinii.
Dar la Rahiv, ca și în restul Ucrainei, mai există și o durere care nu poate fi împărtășită. Victimele ei sunt cei rămași blocați într-o așteptare chinuitoare marcată de necunoscut – familiile militarilor dispăruți fără urmă.
În Ucraina sunt peste 90 de mii de persoane, în mare parte militari, declarate oficial ca dispărute în circumstanțe speciale. Proporția cifrei echivalează cu populația orașelor Soroca, Ungheni, Orhei și Comrat laolaltă.
.
***
S-a întâmplat în 2024, într-o zi ploioasă de iunie. Tatiana ieșise în curtea casei și se chinuia să deschidă umbrela. La poartă stăteau câțiva militari și două femei îmbrăcate în negru. Se făceau două săptămâni de când soțul Ivan, aflat pe front, nu-i răspundea la apeluri.
„Am întrebat: «Ce s-a întâmplat? A murit?» Iar ei mi-au răspuns: «Cum să vă spun… A dispărut fără urmă».”
În acel moment, își amintește Tatiana, ceva s-a rupt în sufletul ei. A izbucnit în plâns chiar acolo, în stradă, sub ploaie, fără să lase din mână umbrela.
Înainte de mobilizare, soțul ei, care avea pe atunci 26 de ani, lucra expeditor — livra marfă la magazinele locale. Au împreună două fete. Cea mai mică, Ivanka, s-a născut la sfârșitul lui 2022.
În tinerețe, Ivan și-a pierdut falangele a patru degete de la mâna dreaptă. Acest lucru îi dădea familiei speranța că tânărul nu va fi trimis pe front. Dar, în vara lui 2024, a fost oprit de poliție. Acasă nu s-a mai întors.
Ultima dată au vorbit prin videoconferință pe 2 iunie 2024, când unitatea lui fusese deja transferată în regiunea Donețk.
Mai târziu avea să afle că adăpostul lor a fost lovit de focul inamic, iar Ivan s-a cumparat printre cei răniți. Camarazii au încercat să-i evacueze, dar, din cauza focului intens al dronelor rusești, au fost nevoiți să-i lase pe poziții și să se retragă.
De atunci au trecut doi ani. Tatiana refuză categoric să creadă în moartea soțului ei, până nu va vedea dovezi de netăgăduit.
„Comandantul unității mi-a spus, la un moment dat, să-l declar mort prin instanță. L-am întrebat: «Pe ce temei? Nu există niciun trup, nimic! Cum așa?»”, povestește ea cu durere. „Trăim într-o lume modernă, civilizată – zboară drone, filmează totul, sunt camere peste tot. Nu cred că un om poate pur și simplu să dispară. Până nu văd cu ochii mei, voi continua să cred.”
La fel ca alte femei aflate în situația ei, Tatiana a transformat monitorizarea canalelor rusești de Telegram într-o rutină neschimbată. Cu speranță, dar și cu teamă, ea derulează obsesiv zeci de conturi publice, scrutând imaginile video neclare cu soldații ucraineni luați prizonieri sau uciși și încercând să recunoască printre ei chipul lui Ivan.
Dar, în ciuda acestui stres epuizant zilnic, Tatiana continuă să renoveze casa exact așa cum plănuiseră cu soțul mai demult, pe când încă visau împreună la viitor.
Iar de ziua de naștere a lui Ivan, cumpără un tort și-și așează fetele la masă. „Astăzi e ziua de naștere a tatei, astăzi sărbătorim.”
.
***
După ora unu noaptea, în Rahiv se stinge iluminatul stradal și orășelul de munte se scufundă în întuneric. Lângă Hubul Veteranilor, deschis pe lângă o biserică protestantă, cinci femei saltă de pe un picior pe altul în beznă, în încercarea de a fugări răcoarea nopții de 18 iunie. Toate ele au un lucru în comun – soții lor sunt dispăruți fără urmă în război.
În gesturile lor bruște și agitate se citește stresul. Le așteaptă un drum de 500 de kilometri doar într-un sens, la capătul căruia speră să se întâlnească cu militari ucraineni reveniți din prizonierat.
S-ar putea ca nici măcar să nu fie lăsate să-i vadă, dar merg oricum. Speră să reușească să le arate fotografiile soților dispăruți și poate obțin măcar o fărâmă de informație: cineva a văzut pe cineva într-un lagăr sau pușcărie, a auzit un nume de familie în baracă sau pur și simplu a recunoscut o față.
Este o căutare disperată pe bâjbâite.
După ceva timp de așteptare, din întuneric apare Vadim Tokarciuk. Are 53 de ani și e capelan militar. Privindu-le pe cele cinci femei pornite într-o cursă nocturnă după o fărâmă de speranță, Vadim le înțelege durerea ca nimeni altul.
El merge regulat prin spitalele de pe linia frontului și a simțit acut că unei societăți traumatizate — și în special familiilor militarilor — îi este absolut necesar un spațiu sigur. În așa fel a și apărut Hubul Veteranilor pe lângă biserică.
„În haosul războiului, în timpul bombardamentelor intense cu bombe aeriene dirijate, deseori este imposibil să stabilești măcar împrejurările dispariției. KAB-ul (bomba aeriană dirijată) este o armă absolut ucigătoare. Dacă lovește un adăpost sau o concentrare de infanterie, acolo nu se mai poate găsi nici măcar ADN”, explică pragmatic capelanul.
„Dar paradoxul este că, chiar dacă drona a filmat impactul, iar corpul nu se găsește după explozie, pentru soție asta devine un colac de salvare. Absența trupului înseamnă pentru ea un singur lucru: teoretic, el ar fi putut cumva scăpa de acolo. Acest indiciu minuscul este extrem de important din punct de vedere psihologic, iar ele se agață de el.”
Familiile persoanelor dispărute fără urmă sunt cea mai dificilă categorie cu care trebuie să lucreze la hub, recunoaște capelanul. Când un soldat moare, familia trece prin iad, dar în cele din urmă învață să trăiască cu această pierdere. Iar când un om dispare, timpul se oprește în loc.
„În Biblie există o imagine extrem de exactă — Rahela își plânge copiii și nu se poate împăca cu gândul că ei nu mai sunt. În original, în ebraică, asta nu înseamnă moarte, ci necunoscutul, golul”, spune Vadim. „Soția nu poate întoarce această filă a vieții.”
În plus, societatea deseori nu știe cum să interacționeze cu aceste femei și, fără să vrea, le provoacă noi traume, mai spune capelanul. Unii manifestă o milă toxică, privindu-le ca pe niște victime. Alții dau sfaturi goale de tipul – „O să te mai măriți” sau aruncă promisiuni false – „Nu-ți face griji, o să vină și o să bată la ușă”.
Doar că ele nu au nevoie nici de milă, nici de promisiuni, remarcă Vadim. Au nevoie de o simplă prezență fizică și de simplul mesaj: „Noi suntem alături de tine”.
La un moment dat, farurile unui microbuz taie bezna nopții, luminând zona în care cele cinci femei și capelanul îl așteaptă. Încarcă în portbagaj pungi cu dulciuri, biscuiți și produse de acasă. Sunt pentru militarii eliberați din prizonierat cu care ar urma să se vadă.
Capelanul rostește o rugăciune scurtă și ușile microbuzului se închid. Mașina demarează și farurile se diluează încet în întunericul carpatic.
.
***
E 20 iunie. La două zile după călătoria de noapte epuizantă, femeile s-au adunat din nou la Hubul Veteranilor. De data aceasta, pentru o ședință de terapie prin artă.
Pe o masă scăldată în lumină sunt așezate pensule și vopsele. Pe șevalete – două schițe la alegere: un portret de femeie și un porumbel.
Ședința este condusă de Inna Morozova, una dintre primele persoane din Ucraina care s-au confruntat cu realitățile războiului. În 2014, când în estul țării au izbucnit primele ostilități, ea a fugit din Luhansk și s-a refugiat cu cei trei copii ai săi în Rahiv.
Astăzi, le-a adunat pe femeile a căror soți sunt dați dispăruți pentru a le ajuta să-și exprime și depășească durerea prin desen.
Printre ele se află și Tatiana. Stă concentrată deasupra pânzei și trasează liniile unui portret de femeie. În pofida drumului greu de noapte și a oboselii fizice, ea pare entuziasmată.
Întâlnirea cu foștii prizonieri i-a dat ceva ce nu poate fi găsit în cuvintele goale de compasiune ale trecătorilor întâmplători — sentimentul propriei utilități și o speranță reală și palpabilă.
„Ne-au întâmpinat incredibil de frumos și s-au bucurat enorm că vine cineva la ei, că nu sunt singuri, că îi așteaptă cineva. Am împărtășit informații cu ei, le-am arătat fotografii… Și asta îți dă atâta putere, atâta motivație, încât nu se poate exprima în cuvinte”, povestește Tatiana.
Și chiar dacă niciunul dintre militari nu i-a dat un răspuns despre Ivan al ei, a revenit mult mai liniștită, pentru că a conștientizat un lucru: majoritatea celor cu care a stat față în fază fuseseră anterior, la rândul lor, declarați dispăruți.
„Și acolo au fost mulți dispăruți fără urmă”, își amintește Tatiana cuvintele unuia dintre foștii prizonieri de război. „Mi-a spus: «Și rudele mele m-au căutat exact ca voi.» Și când vedem că ei se întorc, că sunt eliberați, înțelegem: înseamnă că și ai noștri sunt pe undeva.”
La o sesiune anterioară de terapie prin artă, Tatiana a desenat o orhidee. Exact o astfel de floare i-a dăruit Ivan de ziua ei de naștere. Planta încă crește la ei în casă și, privind-o, Tatianei i se pare că așteptarea încă are sens.
Iar când simte că cedează, își găsește refugiul în muzica trupei lor preferate de rock – „Без обмежень” (Fără limite – din ucraineană). În cele mai negre momente, aceste cântece îi încălzesc sufletul, iar numele trupei a devenit laitmotivul noii sale vieți. Credința ei că soțul încă este în viață, la fel ca și starea ei de așteptare, este fără limite. Un procent din o sută tot reprezintă o șansă. Și, cât timp acest procent există, ea va miza pe el.
