Ilinca Televca„Dintotdeauna am simțit o detașare de lume. Era, cred, o depresie permanentă”, deapănă Aliona, 40 de ani, cu voce domoală. Pentru prima dată a simțit că e ceva în neregulă în pubertate. Avea în jur de 12 ani, nu lega prietenii, viața îi părea lipsită de sens și nu-și putea manifesta în vreun fel emoțiile, de parcă se afla într-o umbră de radar.
Multe momente din adolescență Aliona nu vrea să le discute. Zice doar că a avut o relație tensionată cu tata, iar când vine vorba despre mama ei, se rupe filmul. „Mama s-a sinucis când aveam 15 ani. Atunci nu am simțit durere, abia peste ani am putut conștientiza pierderea ei”, continuă ea.
Au urmat ani de excavări în interiorul său, pentru a înțelege „de ce viața trece pe alături” și a început să citească obsesiv despre cum să-și transforme emoțiile negative în pozitive. Între timp fusese admisă la arhitectură, pe care a abandonat-o după doi ani academici, deoarece „nu mă puteam impune să desenez câte patru ore pe zi”.
Iar pe la 25 de ani, obsesivitatea a dus-o la fanatism. În acea perioadă, Aliona tocmai finalizase Academia de Studii Economice din Chișinău, reușind să ducă la bun sfârșit cei patru ani de studii la Facultatea de Business și Administrare. După absolvire, s-a angajat pentru prima dată în câmpul muncii, lucrând un an ca și consultantă într-un supermarket. „Oboseam tare mult de la lucrul cu oameni, mă consuma foarte mult și am plecat de la acel loc de muncă.”
La 26 de ani, fanatismul a degenerat în psihoză. Schizofrenie – acesta a fost diagnosticul pe care l-a primit la doar o treime din viața sa. Diagnosticul nu a speriat-o și nici disperat-o. Pur și simplu în sfârșit i se confirmase niște lucruri despre stările pe care le-a internalizat cu anii.
În următorii șase ani a fost internată de 13 ori la psihiatrie. „Veneam acasă de la spitalizare, o lună-două administram pastile, apoi le lăsam. Gradual, starea mea se înrăutățea și ajungeam din nou la psihoză, respectiv, din nou la internări la psihiatrie. Apoi scenariul se repeta. Mă învârteam din nou și din nou în aceeași roată”, se confesează ea.
La un moment dat, povestește Aliona schițând un zâmbet, „m-am ogoit și am început să beau pastile regulat”. Stările de psihoză o părăsise, însă, de data aceasta, peste ea venise apatia, care a cuprins-o pentru patru ani de zile. În acea perioadă, singura ei sursă de venit era pensia de dizabilitate de 1.700 de lei și pensia bunicii sale, cu care locuia împreună.
Schizofrenia este una dintre bolile mintale recunoscute în Republica Moldova ca fiind o afecțiune gravă pentru care se poate acorda un grad de dizabilitate. În cazurile severe și ireversibile, persoanele afectate pot fi încadrate într-un grad de dizabilitate fără a mai fi necesară o reexpertizare periodică, la fel cum este și în cazul Alionei.
Pe lângă schizofrenie, alte afecțiuni mintale și de comportament care pot duce la acordarea unui grad de dizabilitate includ demența severă, tulburările globale de dezvoltare (precum autismul infantil și sindromul Rett), sindromul Asperger și diverse grade de retard mental.
Abia pe la 36 de ani, Aliona a început să vrea să se ajute și să schimbe câte ceva în viața sa. „Foloseam regula de două minute. De exemplu, când nu voiam să fac nimic, îmi spuneam: «Fă asta doar două minute». De pildă, făceam ordine pe masă sau învățam cuvinte în engleză. Ulterior, acele două minute se transformau în 10 minute, apoi în jumătate de oră.”
După patru ani de izolare, Aliona a început să participe la activitățile de la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Strășeni, orașul în suburbia căruia locuiește, iar după un an și jumătate de frecventare sistematică a primit propunerea de a deveni susținătoare de la egal la egal.
„Inițial am parcurs niște cursuri de formare la Chișinău, iar apoi am mers la un training în Cehia. Țin minte că, în timpul călătoriei, mi-am depășit frica față de oameni. Anume călătoria și formarea ca susținătoare de la egal la egal mi-a dat încredere că o să pot face față la tot”, relatează ea.
Revenită în Moldova, Aliona a fost angajată în câmpul muncii pentru a doua oară în viața sa. „Împreună cu un coleg, organizam de două sau trei ori pe săptămână grupuri de suport pentru persoane cu tulburări severe de sănătate mintală. Facilitam suportul și socializarea, discutăm despre experiențele noastre și ne susțineam reciproc.”
Doar că Aliona a fost angajată în cadrul unui proiect-pilot care s-a încheiat în luna iunie curent. „Suntem în căutarea de noi surse de finanțare și soluții pentru a sistematiza acest proces și a-l integra în sistemul de stat, asigurându-ne că nu rămâne doar un proiect pilot, ci devine parte integrantă a serviciilor de sănătate mintală din Moldova”, ne spune Cristina Nestor, consultantă în asistență socială, în cadrul organizației Trimbos Moldova, care implementează proiectulul moldo-elvețian Mensana, menit să susțină reforma serviciilor de sănătate mintală în Moldova.
Totuși Aliona continuă să meargă la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală și să faciliteze activitatea grupurilor de suport, iar între timp a reușit să se angajeze cu jumătate de normă în calitate de operator de sondaje. Spune că noul job este solicitant, dar se obișnuiește. „Trebuie să mă trezesc la 7 dimineața și să ajung la Chișinău, pentru a pleca cu mașina în sate. Însă, după ce am fost susținătoare de la egal la egal, îmi este mult mai ușor să comunic cu oamenii, iar asta mă ajută la noul loc de muncă”.
Aliona este una dintre cele peste 100 de mii de persoane din Republica Moldova care beneficiază de pensii de dizabilitate. Totuși, potrivit Biroului Național de Statistică, practic doar doar 2 din 10 persoane cu dizabilități reușesc să-și găsească un loc de muncă.
Datele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă arată că, în 2023, peste trei mii de persoane cu dizabilități – un număr comparabil cu populația orașului Cantemir – erau în căutarea unui loc de muncă. Însă doar 268 dintre acestea au reușit să-și găsească un job, majoritatea având un grad de dizabilitate medie, ceea ce înseamnă mai puțin de un procent din numărul total.
Iar în cazul persoanelor cu tulburările mintale și de comportament acest lucru este esențial, menționează Viorica Ursu, psihoterapeuta Centrului Comunitar de Sănătate Mintală din Strășeni, pentru că munca favorizează recuperarea și starea lor de bine.
„Din practica mea, am observat că angajarea în muncă este o parte importantă a procesului de recuperare. Majoritatea persoanelor, inclusiv beneficiarii noștri, vor să lucreze. Ne povestesc cu mândrie despre autonomia și independența financiară pe care le-au câștigat după ce au reușit să se angajeze. Un beneficiar, la un moment dat ne ne-a spus: «De când am fost angajat, mă simt ca un om și nu-mi mai este rușine de boala mea»”, susține Viorica Ursu.
Acest lucru îl confirmă și Aliona. „Când merg la magazin să cumpăr ceva, nu mă mai gândesc dacă pot să-mi permit asta sau nu. Nu vorbesc de cumpărături mari, ci de cele obișnuite, cum ar fi o Coca-Cola”, descrie ea micile libertăți pe care le-a obținut la 40 de ani.
Psihoterapeuta mai notează că angajarea în câmpul muncii are avantaje semnificative pentru comunitate și societate, „deoarece reduce nevoia de sprijin social și contribuie activ la economie, diminuând astfel povara asupra sistemului de protecție socială”.
Pentru acest an, spre exemplu, autoritățile au prevăzut aproape 2,8 miliarde de lei pentru pensiile de dizabilitate de toate tipurile. Suma este practic de 30 de ori mai mare decât bugetul municipiul Strășeni sau practic jumătate din toate veniturile anuale încasate de municipiului Chișinău.
***
Aliona nu a povestit angajatorilor despre dizabilitatea sa, deși intuiește că ei cunosc despre asta. „Nu le-am spus nimic, deoarece nu vreau să fiu privită decât ca un om normal care lucrează cinstit și își câștigă existența.”
La fel a procedat și Andreea*, preferând să nu-și dezvăluie diagnosticul de tulburare de anxietate generalizată, o afecțiune mintală caracterizată prin îngrijorări excesive și necontrolabile în legătură cu diverse aspecte ale vieții cotidiene.
Primul job l-a avut în timp ce învăța la facultate. Lucra part-time în IT. A pierdut acel loc de muncă la mai puțin de un an de la angajare. „Aveam foarte mare anxietate și procrastinam foarte tare. Efectiv, eram într-un freeze mode. Stăteam panicată, timpul trecea și oricum nu reușeam să fac nimic”, povestește Andreea.
La scurt timp și-a găsit un alt loc de muncă, dar a rezistat doar o lună, „din cauza procrastinării și a dificultății de a duce la capăt sarcinile de lucru”. Ulterior, și-a reluat căutările, iar din august 2022 lucrează într-o companie internațională de IT.
Andreea nu a povestit niciunui angajator despre diagnosticul său, deoarece a fost marcată de felul în care reacționau colegii ei atunci când, de exemplu, se stresa aflându-se la casa magazinului, unde trebuia să reușească să achite rapid produsele. „Îmi ziceau că mă stresez de la nimic și mă complic, dar pentru mine asta nu e complicat. Pur și simplu, așa gândește creierul meu.”
Psihoterapeuta Viorica Ursu accentuează că, deși decizia de a discuta sau nu despre diagnostic este o alegere personală, noi totuși, „le sugerăm beneficiarilor să vorbească despre diagnostic”.
Persoanele cu dizabilități au dreptul la muncă în aceleași condiții ca și ceilalți candidați, dar beneficiază și de facilități speciale prevăzute de legislație, se pronunță Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
Astfel, potrivit art. 96 din Codul muncii, pentru persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate „se stabileşte o durată redusă a timpului de muncă de 30 de ore pe săptămână, fără diminuarea drepturilor salariale şi a altor drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare.”
Pe de altă parte, angajatorii evită să angajeze persoane cu dizabilități, remarcă un studiu, „din trei motive principale: prejudecățile și stereotipurile conform cărora aceste persoane «nu pot lucra din cauza stării de sănătate», teama de a încălca legislația prin încheierea unui contract de muncă cu o persoană cu dizabilități, și reticența de a-și asuma costurile suplimentare asociate cu adaptarea locului de muncă sau productivitatea muncii.”
Nicolae Vasilenco, șeful adjunct al Inspectoratului de Stat al Muncii, ne-a declarat că instituția nu deține date privind sancționarea unor angajatori care refuză să angajeze persoane cu dizabilități și/sau tulburări mintale și de comportament. Pe de altă parte, el recunoaște că „sunt probleme la acest capitol”, deoarece „sunt puțini (angajatori – n.r.) care au angajat și care respectă prevederile legale cu privire la incluziunea persoanelor cu dizabilități.”
În luna mai a acestui an, Parlamentul a adoptat o nouă lege privind sănătatea și bunăstarea mintală care și-a propus să elimine „prevederi contradictorii și care nu întrunesc standardele în domeniul drepturilor omului.”
Noua lege a detalizat atribuțiile diferitor instituții în depistarea precoce a tulburărilor mintale și de comportament și de restabilire cât mai rapidă a sănătății mintale, de promovare a sănătății mintale prin intermediul instituțiilor de învățământ, precum și de a găsi soluții la „impedimentele privind accesul la muncă al persoanelor cu tulburări mintale și de comportament”.
Doar că legea va intra în vigoare abia la finele acestui an, după care Guvernul va mai avea jumătate de an la dispoziție să aducă „actele sale normative în concordanță cu prezenta lege”, precum și să prezinte „propuneri pentru aducerea legislației în conformitate cu prezenta lege”.
Deja acestea ar urma să includă „mai multe aspecte care țin inclusiv de angajarea în câmpul muncii, retribuirea muncii și protecția socială a acestor persoane”, subliniază Ana Racu, co-autoarea legii. Asta presupune că, înainte ca legea să fie aplicată complet, Guvernul va trebui să adopte reglementări care să ofere un cadru concret pentru a sprijini persoanele cu tulburări mintale și de comportament în găsirea unui loc de muncă. Acest proces ar putea dura mai multe luni, iar efectele concrete ale acestor măsuri vor fi vizibile abia după ce noile reglementări vor fi implementate.
Totuși, ca legea să producă schimbări, este importantă colaborarea între autorități și angajatori, consideră Mariana Iațco, expertă în politici sociale în cadrul Institutului pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul”.
„Legea este destul de complexă și cu un limbaj de lemn și nu toți angajatorii au timpul necesar să înțeleagă aceste detalii. De aceea, sunt necesare campanii de informare și mesaje clare, pentru a facilita implementarea legii”, susține experta.
Datele oferite de Consiliul Național pentru Determinarea Dizabilității și Capacității de Muncă indică o creștere a numărului de persoane cu dizabilități mintale și de comportament, atât la cazurile noi (dizabilitate primară), cât și la cazurile existente (dizabilitate repetată).
***
Spre deosebire de Aliona și Andreea*, Ecaterina a luat decizia de a vorbi deschis despre tulburarea sa mintală și a început să lupte pentru „dreptul de a exista în această societate”.
Ecaterina avea 29 de ani când a fost diagnosticată cu tulburarea de personalitate borderline, o afecțiune mintală caracterizată prin instabilitate emoțională, relații interpersonale fluctuante și comportamente impulsive. Până atunci, deși avea semne de alarmă, nu le dădea importanță. „Tulburarea mea mintală m-a făcut să devin dependentă de muncă.”
Ea crede că a fost norocoasă că a devenit dependentă de muncă și nu a căzut în hăul altor adicții. Însă, după un episod depresiv sever și burnout, nu a mai putut să-și revină complet.
În ultimii aproape 10 ani, Ecaterina a schimbat 10 joburi. Cel mai mult a rezistat la un loc de muncă timp de un an, în timp ce în alte cazuri a stat doar 6-7 luni. „Uneori am plecat de bună voie, alteori mi s-a sugerat politicos că nu fac față, mai ales atunci când aveam episoade depresive.”
Episoadele depresive se manifestau prin oboseală excesivă, întârzieri și incapacitatea de a finaliza sarcinile la timp, ceea ce ducea la discuții incomode cu managerii. Ea nu avea curajul să vorbească deschis despre nevoia de concediu medical, ceea ce a dus, în cele din urmă, la pierderea ultimului job, în 2022, când i s-a spus că „sănătatea mea mintală nu-mi permite să lucrez în domeniul respectiv.”
De atunci, Ecaterina nu are un loc de muncă stabil, deși a încercat să se angajeze de câteva ori. „Am ajuns și la câteva interviuri, dar am avut mereu o frică imensă de a spune angajatorului că am o tulburare mintală. A fost o singură dată când am vorbit deschis despre asta la un interviu”, după ce „m-am confruntat cu o întrebare care m-a făcut să mă simt ciudat.”
Întrebarea a fost de ce Ecaterina a avut perioade atât de scurte la atâtea locuri de muncă. Atunci a fost pusă în situația de a spune deschis că are o tulburare mintală și că, din cauza aceasta, nu a rezistat la toate cele 10 joburi. Și, spre surpriza ei, i s-a oferit acel loc de muncă.
„Noi am sesizat că ea este un specialist foarte bun în domeniul ei și era conform cerințelor noastre”, își amintește Maria Corcimariuc, manageră resurse umane la Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de Copii, de acel interviu. Managera menționează că diagnosticul ei nu a reprezentat un eventual impediment de angajare. Dimpotrivă, echipa centrului era dispusă să se adapteze „zilelor în care Ecaterina ar fi fost mai puțin aptă de muncă.”
Însă Ecaterina s-a retras, din motiv că „îmi era frică să nu fac față, pentru că era un job full-time, iar până în prezent nu cred că aș putea rezista la un astfel de loc de muncă.”
Acum, ea nu are un loc de muncă stabil, iar existența ei financiară se bazează pe colaborări de scurtă durată. Pe lângă asta, de jumătate de an, dezvoltă propriul podcast, „Ce-o să zică lumea”, dedicat sănătății mintale.
Am întrebat-o pe experta Mariana Iațco ce ar putea însemna acest număr pentru piața muncii din Moldova. „Este o forță de muncă. Dacă o excludem, e o pierdere. Piața noastră are nevoie de forță de muncă, calificată și necalificată, atât în sectorul public, cât și în cel privat.”
*nume schimbat
Foto – Vlaicu Bunduchi
