Natalia SergheevSandu Lupașcu visa să creeze o comunitate cât mai mare de skateri în Republica Moldova. Ca să-i reușească, a înțeles că va trebui să treacă Nistrul.
.
În preajma unui bloc sovietic de pe strada Independenței din Chișinău, un băiat de-o șchioapă, cu chipiu snapback, îmbrăcat într-un hanorac mult prea subțire pentru o zi de toamnă târzie, sare cu skateboardul peste un obstacol invizibil de pe asfaltul crăpat. Știu că face figura ollie, dar cam aici se limitează cunoștințele mele despre skateboarding. Fațada clădirii e adusă la viață de un graffiti multicolor, pe care citești o denumire doar dacă știi să o cauți – „Boardshop”. Când vede că mă opresc în fața acelorași scări, băiatul cu șapcă mă întreabă: „Îl aștepți pe Sandu?”. Dau din cap, afirmativ. „El acuși vine”. Peste câteva clipe, apare un tânăr cu gluga dată peste ochi, de sub care se vede un început de mustață. „Să înțeleg că ai făcut cunoștință cu Adrian”, spune Sandu și deschide ușa magazinului.
Sandu Lupașcu are 25 de ani și împreună cu fratele său Dorin administrează „Boardshop” – primul magazin specializat pe accesorii și îmbrăcăminte pentru skateboarding din Chișinău. Există de peste zece ani, dar nu se afla întotdeauna aici. În 2014, „Boardshop” s-a mutat pe strada Vlaicu Pârcălab, unde fluxul de oameni era mai mare, dar și chiria era mai scumpă. Patru ani mai târziu, au cedat spațiul din centrul Chișinăului unui magazin cu haine naționale, și au revenit pe strada Independenței, unde au început. Încăperea aparține familiei lor. Lipsa chiriei înseamnă cu o grijă mai puțin după multiplele proiecte în care s-au implicat în ultimii doi ani și după care simțeau nevoia să ia un moment de respiro.
Ușa se deschide cu un clinchet de clopoței de vânt. Pe rafturi sunt aliniați zeci de adidași „Supra”, „DC”, „Emerica”, „Etnies” – branduri americane, specializate mai ales pe „skate shoes”. Deși arată diferit, toată încălțămintea are în comun talpa plată, esențială pentru un contact cât mai bun cu suprafața plăcii. Mai sunt șepci, rucsacuri, ciorapi, tricouri și hanorace. Te poți îmbrăca aici din cap până în picioare, mai ales dacă ești bărbat. Pereții sunt acoperiți de o cacofonie de fotografii cu skateri locali de la evenimentele organizate sub patronajul „Boardshop”. Și, desigur, nu există skateshop fără skateboarduri. Au plăci pentru orice stil: de stradă, stil liber, pentru parcuri amenajate special.
După Sandu și Adrian, în magazin mai intră câțiva adolescenți. „Trebuie grip?”, îl întreabă Sandu pe unul dintre băieți. Vorbește despre „grip tape” – o suprafață adezivă, asemănătoare unui șmirghel fin, lipită pe placa de lemn. Se apucă de treabă fără să-și scoată geaca, dar nu înainte să-și pună playlistul de pe telefon, cu piese ca Fell In Love With An Alien, de The Kelly Family, Hate It Or Love It, de The Game, 50 Cent și Without Me, de Eminem.
Sandu Lupașcu (stânga) schimbă roțile plăcii lui Adrian (dreapta)
După ce au plecat ceilalți cumpărători, ia skate-ul lui Adrian și începe să-i schimbe truck-urile – axul de metal pe care sunt instalate roțile. „Știi ce voi filma, Sandu?”, spune Adrian. „Voi face boardslide, voi intra pe fakie…” Sandu ia cheia și pune roți noi. „Boardshop” îl sponsorizează pe Adrian, care are 13 ani. După ce l-a văzut la skatepark, Sandu a înțeles că are potențial și i-a propus un aranjament simplu. Băiatul filmează cum face trucuri, iar clipurile video apar pe rețelele de socializare ale magazinului ca un soi de promovare online. La schimb, adolescentul primește gratuit echipamentul și asistența de care are nevoie ca să devină mai bun.
E o practică frecventă în Occident, despre importanța căreia frații Lupașcu știu din experiență. În 2010, Sandu a fost membrul echipei Nomad Skateboards Team, sprijinită de un skateshop din Spania. El publica pe YouTube clipuri video în care făcea figuri și primea în dar plăci de peste hotare, care cu greu puteau fi găsite la Chișinău. „Asta e un fel de give back comunității”, explică Dorin Lupașcu. „Ești recunoscător că ei cumpără de la tine, că ei te promovează pe tine și tu, respectiv, le oferi șansa celor care sunt mai buni, să primească lucruri gratuite, ca să continue să se dea pe skate și să ridice nivelul sportului”.
A zbura ca Batman
Dintre toate momentele petrecute pe skate în copilărie, Sandu ține minte mai ales unul. Avea șase ani. Urcase pe o placă mică de lemn, pe care abia de-i încăpeau ambele tălpi. Cobora cu viteză de pe bulevardul Mircea cel Bătrân pe strada Studenților. O piatră i s-a strecurat sub roți și Sandu a simțit cum își continuă traiectoria, dar deja fără skate: „Am căzut și m-am întins pe vreo cinci metri. Fratele mai mare a venit la mine, speriat: «Tot normal, Sandu?» Dar eu i-am zis: «Dorin, am zburat fix ca Batman»”. Nu a plâns, nu s-a speriat și nu a renunțat la dorința de a mai urca pe skate. „Mie mi-a plăcut căderea”, spune Sandu, dând din umeri.
Tot în această perioadă, adică la răscrucea anilor ‘90 și 2000, skateboardingul trecea prin unul dintre valurile majore de popularitate în Statele Unite. În 1995, în Rhode Island, a avut loc prima ediție a X GAMES – jocurile anuale dedicate sporturilor extreme. Peste câțiva ani, a apărut jocul video „Pro Skater”, semnat de legenda skateboardingului american Tony Hawk. Când a apărut în Republica Moldova, Sandu și-a convins mama să-i dea bani ca să cumpere discul cu jocul pentru PC. La Nickelodeon a început să ruleze „Rocket Power” – un desen animat despre patru prieteni care se dau pe skate, role și snowboard, și permanent dau de belea. Serialul animat e citat frecvent ca fiind inspirația unei generații de tineri ce au ales să practice sporturi extreme. Sandu și Dorin priveau „Rocket Power” după școală, înainte să vină tatăl de la muncă și să schimbe canalul la televizor. „Erau multe aventuri acolo, de asta cred că ne-a plăcut”, spune Sandu. „Voiam aventuri”.
Sandu Lupașcu (în prim plan) și fratele său Dorin, în fața magazinului „Boardshop”
Tatăl băieților este avocat, iar mama se ocupă de broderie. Când fiul mai mare a început să meargă în clasele primare, femeia și-a lăsat locul de muncă la Ministerul Educației ca să acorde mai multă atenție copiilor. Tot atunci, Dorin a obținut primele succese în șah. Mama și Sandu îl însoțeau la competițiile de peste hotare. În fiecare oraș nou, treceau și pe la parcul local de skateboarding. Sandu se dădea cu placa până curgeau șiroaie de transpirație. Părinții din start au înțeles cât de liber se simte Sandu în elementul său și nu li s-a întors limba să se împotrivească acestei ocupații. Vedeau că-i place și că nu au ce face cu asta.
.
Chișinăul anilor 2000
Primii skateri au apărut la Chișinău la începutul anilor 2000, iar primele comunități – în anii 2010. Deși în tot orașul abia de se adunau vreo 20 de persoane, ei reușeau să atragă atenție. Skaterii erau într-un conflict permanent cu nazi skinheads, care apăreau periodic în știri, fiindcă vandalizau cimitire evreiești atât la Chișinău, cât și la Tiraspol. Ei se legau de părul lung și blugii mulați pe care-i purtau skaterii. „Era ca un scuipat în suflet pentru ei”, spune Dorin. „Acum, toți se îmbracă așa”.
Unul dintre tinerii care s-a pomenit în miezul acestei mișcări este Pavel Melnicov, prieten apropiat al lui Sandu. Acum are 31 de ani, lucrează la reprezentanța din Chișinău a unei companii logistice europene și preferă să petreacă vacanțele pe snowboard, în munți. Pavel își amintește cum a găsit în copilărie o placă sovietică grea, cu roți uriașe, uitată de cineva în debara. „Încercam să mă plimb prin curte, dar mai mult speriam vecinii”, spune el. A început să ia acest sport în serios în 2002. Vedea cum în preajma casei, pe teritoriul unui supermarket, se adunau niște băieți mai mari care se plimbau pe role și pe skateboard. Ei ascultau muzică hip-hop, purtau haine largi și aveau o manieră specială în care strângeau mâinile când se salutau. „Am început să petrec timpul cu acei băieți, să ascult muzica pe care o ascultau ei, să mă îmbrac ca ei, dar cel mai important, învățam de la ei figuri pe skateboard”.
Unul dintre locurile frecventate de skateri, numite și „spoturi” din limba engleză, era zona verde din preajma monumentului lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Tinerii săreau peste scările de la intrarea în parcul Valea Morilor, care sunt situate perpendicular carosabilului. Skaterul avea o provocare dublă: să aterizeze cu picioarele pe placă și să vireze la timp, ca să nu ajungă în mijlocul traficului. Pavel spune că autoritățile locale nu erau deloc interesate să creeze spații pentru practicarea sporturilor urbane în condiții sigure. „Am trimis la Primărie zeci de scrisori cu rugămintea să se construiască un spațiu special pentru a ne plimba pe skate, BMX, role… Voiam un skatepark, dar niciodată nu primeam un răspuns afirmativ.”
Nu era de mirare. Chișinăul începutului anilor 2000 avea alte griji. Consecințele crizei din anii ‘90 încă erau simțite de cele mai vulnerabile grupuri sociale, valurile de migrație căpătau proporții tot mai mari, iar relațiile guvernării comuniste deveneau tot mai tensionate atât cu Occidentul, cât și cu Moscova, din cauza chestiunii transnistrene.
În lipsa infrastructurii, spotul skaterilor a devenit orașul. Orice scări erau o provocare să sari peste ele, orice parapet era o scuză să faci o alunecare cu placa, orice vale era prilej să-ți iei viteză. Instituțiile de stat erau ca un magnet pentru ei. Stilul arhitectural grandios al acestor clădiri, înconjurate de spații largi, deschise și netede, moștenite din perioada sovietică, era perfect pentru nevoile tinerilor. Guvernul, Palatul Național, Palatul Republicii, Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, acoperișul căruia era deosebit de util pe vreme ploioasă, toate erau pe lista spoturilor favorite ai skaterilor din capitală. „La începutul anilor 2000, lumea din jur nu înțelegea ce facem și de ce stricăm proprietatea de stat prin faptul că ne dăm pe skate acolo”, își amintește Pavel. „Permanent apăreau conflicte cu oamenii și poliția”.
Existau și provocări existențiale. În Chișinău, era greu să găsești un skateboard. Prima generație de skateri din Moldova își făceau plăcile în garaj. Cei care aveau acces la utilaje speciale, presau câteva fâșii de lemn, le șlefuiau și le dădeau cu lac. Alții meștereau un skateboard din două bucăți de placă stricată și îl foloseau pe risc propriu. I se spunea „Frankenstein” – denumire inspirată de monstrul din romanul semnat de Mary Shelley. „Atât de mare era dorința să fim pe skate zi de zi”, îmi explică Pavel. Dacă în unele magazine de echipamente sportive din Chișinău mai puteai găsi vreo placă chineză, care de obicei se strica peste câteva zile, încălțămintea potrivită era de găsit doar la piețe second-hand.
Sandu a primit în dar prima placă la 11 ani. Dorin i-a adus-o de la București, unde a participat la o competiție de șah. Sandu își amintește cum făcea figuri la Casa Sindicatelor, când un grup de vreo 20 de skateri mai mari l-au observat și s-au apropiat. L-au întrebat ce poate face. „Când le-am arătat câte ceva, am simțit că au început să mă respecte și m-au tratat ca pe egalul lor. Eu cred că ei mă inspirau pe mine, dar și eu îi inspiram”, zice el. Pavel consideră că mișcarea skateboardingului s-a schimbat cardinal mulțumită fraților Lupașcu. „Ei au deschis primul skateshop din Moldova. Anume datorită acestui fapt în oraș au apărut mult mai mulți skateri și fani ai acestui sport”.
.
😍 😍 😍
Sandu ia o doză de Red Bull și iese în curtea magazinului. Sună telefonul mobil – cineva încearcă să-l contacteze pe FaceTime. E Danik, cunoscut și ca Daniel GP, un prieten bun de-al lui Sandu. Are 20 de ani și acum îl sună de la Londra, unde a plecat pentru jumătate de an ca să-și ajute tatăl la muncă și, între timp, să-și aleagă o universitate, unde-și va continua studiile.
Daniel a aflat despre comunitatea de skateri din Chișinău din clipurile video pe care le-a găsit pe YouTube. Videourile cu Sandu erau cea mai bună motivație ca să devină pro. Într-o seară, după ce părinții au adormit, Daniel a luat placa și a ieșit în drum ca să practice ollie. Nu conta că avea școală a doua zi. „Eu când vedeam cum Sandu se plimbă pe skate, cât de liber se simte, asta pentru mine era ceva ieșit din comun. Eu nu înțelegeam cum el face asta”, explică tânărul. S-au văzut față în față când Daniel avea 12 ani. „Sandu m-a întrebat: «Unde-i placa ta?» Eu îi ziceam că nu am bani acum să-mi iau. El îmi dădea placa lui și spunea «Dă-te, arată ce poți!»”, își amintește Daniel. Tot Sandu a fost cel care l-a angajat la magazin, oferindu-i primul job. „Nu era un loc de muncă, era ca o odihnă. Când te duci la „Boardshop”, tu intri în rai, fiindcă skateshopul e un rai pentru un skater. La tine ochii se fac ca un emoji cu ochi-inimioare”, spune Daniel.
Ușa din spatele tejghelei magazinului se deschide, trădând o cameră la care are acces doar administrația. De acolo iese Dorin, ținând ceva în brațe. De printre cutele hanoracului negru, el scoate un boț de blană la fel de neagră, care deschide ochii mari ca două luni de pe cer. Tânărul de 29 de ani pune pe masă un pui de pisică, pe care au adoptat-o din stradă. După ce s-a lăsat mângâiată, felina a zbughit-o spre cel mai îndepărtat colț al magazinului, unde s-a ascuns într-o cutie de la o imprimantă, lăsată acolo special pentru așa ocazii. Frații au stat la sfat câteva clipe și au decis cum o vor numi – Boxy. După o sâmbătă lentă la capitolul vânzărilor, băieții au închis magazinul. Sandu se îndreaptă spre skateparkul „Valea Trandafirilor”, unde-l așteaptă zeci de skateri, printre care și Adrian.
Frații Lupașcu au deschis „Boardshop” în 2009, cu ajutorul unui împrumut de circa patru mii de dolari de la părinți. Ideea a apărut încă pe holurile liceului „Prometeu”. Dorin și Sandu au decis să facă uz de conexiunea la internet și cardurile bancare, care încă nu erau omniprezente, și comandau online din magazine americane echipamente pentru skateboarding. Le-au propus colegilor de liceu să-și aleagă ce le place de pe site, iar ei vor urmau să aibă grijă de restul. Câștigau câte $15 pe piesă, de-ajuns ca ambii să aibă bani de buzunar și să nu mai explice părinților de ce vor să-și mai ia o pereche de adidași. „Am simțit gustul banilor, ce înseamnă să ai ceva al tău, cum e să fii independent”, spune Dorin. Nu a trecut mult timp până au înțeles că vor ceva mai mult, că vor o schimbare. Ei vedeau cât de mult evoluează acest sport peste hotare și voiau să vadă același lucru în Republica Moldova. Doreau să diversifice Chișinăul și imaginea lui. „Era legat mai mult de cultură, de evenimente, să ai unde să stai, să ai de unde să cumperi. Să simți că ceva se întâmplă”, explică Dorin. „Să știi că există o speranță”.
Însă deschiderea magazinului „Boardshop” a fost doar un prim pas spre dezvoltarea comunității de skateri.
Pentru următorul era nevoie să treci Nistrul.
„Unim malurile prin skateboarding”
„E de rahat parcul ăsta”, îi spune Daniel GP lui Sandu. „Trebuia să ne pornim mai devreme”. Ceilalți membri ai echipei dau din cap, în semn de aprobare. Suntem la skateparkul din Tiraspol, după aproape două ore de drum cu autobuzul. Zece skateri de la Chișinău, plus o jurnalistă, au venit la concursul de sporturi urbane, organizat de autoritățile nerecunoscute din stânga Nistrului cu prilejul Zilei Orașului, care în octombrie a împlinit 227 de ani.
Daniel GP e pasionat de skateboarding de aproape zece ani
La o primă vedere devine clar că skateparkul de la Tiraspol e trecut de prima tinerețe. E vandalizat, obstacolele sunt dărâmate, iar gropițele din ciment promit o întâlnire intimă cu asfaltul pentru cei neatenți. Daniel își pune căștile AirPods în urechi, se avântă pe skateboard și ne lasă în urmă. Fața lui Kurt Cobain de pe tricoul său extra-larg flutură în vânt, până devine de nerecunoscut. „Parcul nostru e mai bun”, îmi explică Sandu frustrarea lui Daniel, care-și face griji că localnicii sunt în avantaj din capul locului, deoarece cunosc acest loc pe dinafară.
Sandu este pe post de juriu la această competiție. E singurul. În primul rând, are 14 ani de experiență, iar în al doilea – la Tiraspol nu sunt persoane care să aibă o calificare similară. El își schimbă adidașii și îmbracă un tricou proaspăt, pe care e desenat capul unui extraterestru cu o țigară între degete și pe care scrie „pure intentions” (intenții pure – n. red.). Se apropie de Nikolai Iakimcenko, moderatorul evenimentului, ca să discute ordinea în care vor evolua skaterii. Nikolai e directorul parteneriatului necomercial „Fondul Dezvoltării Colectivelor Artistice” și e cunoscut ca una dintre puținele persoane care se ocupă de promovarea sporturilor urbane în Tiraspol.
Skateboardingul a devenit popular în capitala autoproclamatei regiuni transnistrene în ultimii cinci ani. Până atunci, puteai număra pe degetele unei mâini băieții interesați. Din cauza lipsei infrastructurii în oraș, ei nu puteau să practice la modul serios acest sport, spune Nikolai. Odată cu reparația mai multor drumuri în Tiraspol și a construcției skateparkului de pe malul Nistrului, a început să fie vizibil interesul tinerilor pentru skateboarding. „Imaginează-ți că ai 12 ani, sângele clocotește, trebuie să cheltui energia asta cumva și tu ai un skatepark…”, zice Sandu.
În 2018, frații Lupașcu i-au propus lui Nikolai să participe împreună la proiectul „Construim punți, depășim bariere”, lansat de Fundația Est-Europeană și finanțat din banii Uniunii Europene și ai Guvernului Suediei. Scopul programului era crearea unor relații de încredere dintre cetățenii și societatea civilă de pe ambele maluri ale Nistrului. „Unim malurile prin skateboarding” – așa suna sloganul informal al acestei campanii. Pentru Sandu și Dorin decizia de a se implica în proiect a fost una firească. Ei voiau ca în comunitatea de skateri din Moldova să fie incluși și cei din stânga Nistrului. Au mai fost la Tiraspol ca să se plimbe în skateparkul local, pe vremea când era singurul din țară. Deși la început transnistrenii păreau reticenți, au găsit rapid limbă comună cu skaterii de la Chișinău, mai ales după ce au văzut ce pot, spune Dorin. „Contrar politicii, s-a format o relație de prietenie”.
Timp de un an, frații Lupașcu și Nikolai au organizat competiții și workshopuri publice gratuite de skateboarding la Chișinău, Tiraspol și Bender (Tighina). Skaterii de la Chișinău explicau tehnici de bază începătorilor și făceau schimb de experiență cu băieții din regiunea transnistreană. „Pentru noi, principalul rezultat este că la Tiraspol s-a format un grup de bază din 15-18 skateri implicați și activi, care acum sunt ca un schelet al acestei comunități”, spune Nikolai. Când era de vârsta lor, el participa la competițiile de dansuri contemporane de peste hotare. Asta i-a permis să-și formeze prietenii pe viață cu persoane din toată lumea: de la Statele Unite până la Irkutsk. „Acești tineri așa își găsesc camarazi și se simt mai puțin singuri”.
La începutul proiectului, frații Lupașcu erau îngrijorați că transnistrenii ar putea avea prejudecăți față de ei, fiind influențați de imaginea negativă a moldovenilor difuzată de mass-media de peste Nistru. Dar nu aveau de ce să-și facă gânduri. „Skateboardingul de asta e diferit. Aici nu există naționalitate, nu există limbă, există pasiunea pentru acest sport. Skateboardingul ne leagă indiferent unde ne-am duce. Găsim limbă comună cu oricine, fiindcă avem același hobby. Și asta e frumos”, spune Dorin. „Nu mai este așa că tu ești de acolo, iar noi suntem de aici”.
.
Tiraspol vs. Chișinău
Vremea senină a avut grijă ca parcul din stânga Nistrului să fie plin de vizitatori. În corul vorbitorilor de limba rusă, se aud periodic câteva cuvinte în română. Le folosesc doar skaterii de la Chișinău, când schimbă câteva vorbe între ei, fără să-și dea seama că puțini sunt cei care înțeleg ce spun. Razele soarelui de toamnă blândă se reflectă pe apele Nistrului și pe cupola aurită a unei biserici ortodoxe din preajmă. Două alaiuri de nuntă fac popas pentru a-și face fotografii lângă râu. Zeci de adolescenți își sprijină zgomotos prietenii. Toți așteaptă „ciocnirea” principală – echipa de skateri de acasă versus cei veniți de la Chișinău.
Sandu privește atent competiția, parcă uitând că se leagănă pe balustrada care separă parcul de albia râului. „Ce figură e?”, îl întreabă Nikolai, în șoaptă. „Kickflip”, răspunde tânărul fără a clipi. „Și asta a fost un kickflip!”, anunță la microfon moderatorul. Tricourile transpirate trădează primele semne de oboseală ale echipei de la Chișinău. „Sandu, avem apă?”, întreabă cineva din mulțime, știind prea bine că nimeni nu a luat provizii. Le-am dat sticla mea de jumătate de litru de apă, care a fost secată pe loc. Se apropie ultima etapă. Finaliștii sunt Daniel GP și MiniMax din Chișinău, care urmau să concureze cu Chiba din Tiraspol.
Numele Chiba e aliasul pe care i l-au dat prietenii, derivat de la numele lui de familie. E un băiat de-o șchioapă, cu căști cu fir în urechi, care nu-l încurcă să facă trucuri cu ușurință. Are 14 ani și zice că nu a găsit o ocupație mai bună în Tiraspol decât skateboardingul. A început pe o placă greoaie, cu roți de plastic, care și acum îi provoacă coșmaruri. Abia recent și-a putut permite un skateboard decent, pentru care părinții i-au dat $70, dar deja l-a ciobit. „Eu nu am stimul. La Tiraspol, cel puțin. Nu am o placă bună, nu am adidași buni, mă plâng de toate, dar asta nu contează…”, râde Chiba. În acești doi ani de când se plimbă pe skate, Chiba spune că a schimbat vreo 40 de perechi de încălțăminte. Când începe să bată la buzunar, el caută munci la comandă. „Avem un fel de bursă a muncii, acolo se apropie persoane care caută muncitori. Așa am ajuns să lucrăm la construcție”, spune Chiba. Dacă e vară, există și alte opțiuni. Unii aleg să lucreze pe câmp, să culeagă roada sau să îngrijească de grădina cuiva, doar ca să-și permită echipamente sportive.
Spre deosebire de Chișinău, la Tiraspol sunt mai multe fete care se aventurează pe plăci. Totuși, la competiție nu a participat niciuna. Unul dintre adolescenții care pleca o ureche la ceea ce discutam mă întreabă dacă am auzit de Letícia Bufoni – o fată pro-skater originară din Brazilia, stabilită în Statele Unite. Îi spun că am citit doar că este una dintre cele mai bune femei din lume la acest sport. „Iată ce înseamnă skateboarding american!”, exclamă Chiba. „Chris Joslin e tare de treabă. Eu îl ador. E absolut turbat!”. Adolescentul se întoarce înspre mine: „Îl știi pe Chris Joslin?”. Dau din cap în semn că nu. „Ah, ok”, spune Chiba. Simt că am pierdut orice puncte acumulate anterior.
Mulți dintre skaterii din Tiraspol sunt minori, ceea ce îi împiedică să vină mai des la Chișinău. „Problema e că dacă vrei să te dezvolți, trebuie să participi la competiții din afara regiunii”, explică Nikolai. Ca să treci granița de pe Nistru instituită și controlată doar de autoritățile de la Tiraspol, trebuie să ai cel puțin 16 ani. În caz contrar, e nevoie de un părinte sau un însoțitor. Pe perioada proiectului „Construim punți, depășim bariere”, Nikolai era persoana de încredere. După încheierea proiectului, le este mai greu să viziteze skateparkul „Valea Trandafirilor” și să participe la competiții.
„Tinerii din această generație nu sunt deloc interesați de conflictele trecutului”, spune Nikolai. Limba sau naționalitatea nu sunt bariere de comunicare, inclusiv pe Instagram, unde are loc partea leului a interacțiunilor dintre skaterii din Chișinău și Tiraspol. „Singurul lucru care îi deranjează e că trebuie să treacă această graniță și să prezinte documente. E singura instanță în care trecutul se atinge de ei. În rest, nu le pasă”.
După încetarea conflictului armat de pe malul stâng al Nistrului în 1992, relațiile dintre Chișinău și Tiraspol au devenit tot mai fragile. Multiplele încercări de a „dezgheța” conflictul au eșuat, iar formatul de negociere 5+2 – care include Chișinăul și Tiraspolul ca părți interesate, cu OSCE, Rusia și Ucraina în calitate de mediatori și UE împreună cu SUA drept observatori – este frecvent citat ca ineficient. Drepturile omului în regiunea din stânga Nistrului continuă să fie tratate drept o chestiune politică, fiind frecvent încălcate. Scenariul federalizării Republicii Moldova, în care regiunea transnistreană ar primi un statut special sau un grad de autonomie, este citat tot mai frecvent de experți, pe tonuri alarmante. Aceștia consideră că o eventuală federalizare ar putea pune sub semnul întrebării șansele Republicii Moldova de integrare în Uniunea Europeană. Alte voci interpretează evoluțiile recente drept pași spre o posibilitate tangibilă de a soluționa conflictul transnistrean.
Ca să explice ce-l nemulțumește în politica locală, un puști de 15 ani, cu ochelari rotunzi, îmi povestește despre campania electorală a unui cinovnic, care intenționa să mențină tineretul în Tiraspol, promițând să le construiască un havuz. „Dar asta se face pentru turiști, pentru frumusețe”, explică băiatul. „Lor nu le pasă de opinia noastră”. Între timp, Chiba visează cu ochii deschiși. „Iată dacă ar face un skatepark nou, eu aș dormi acolo”.
Apusul s-a lăsat peste apele Nistrului, despicat de o corabie din care răsună o piesă despre „ochii tăi albaștri”. Leoșa, amicul lui Chiba, a venit să-i țină pumnii. Părul blond ars, pantalonii de sport galbeni și hanoracul cu inscripție NASA îl fac ușor de observat în mulțime. A împlinit recent 18 ani și face de câteva ori pe săptămână naveta dintre Tiraspol și Chișinău, unde învață la universitate. În timpul liber, face muzică și se plimbă pe skate. „Comunitatea de skateri e ca a doua familie pentru mine, la care poți veni oricând și te vor primi cu brațele deschise, în orice stare”, spune Leoșa.
Din boxe se aude vocea lui Nikolai, care spune că juriul e gata să anunțe rezultatele. Leoșa lasă skateboardul la o parte și ciulește urechile. Pe locul trei s-a clasat MiniMax, iar pe doi – Daniel GP. Ei au primit câte o diplomă de participare și o baterie externă. Premiul mare – action camera – l-a luat Chiba. Zeci de mâini au sărit să-l cuprindă. „Chiar a meritat”, zice Sandu. Chiba spune că simte euforie pe skateboard. „Nu poți să renunți la asta. Până nu te vei distruge, până nu vei înțelege că gata, e pizdeț (ești la limită – din rusă) – nu vei înceta. Poate voi cădea, îmi voi rupe oasele, voi muri și uite așa voi înceta să mă plimb pe skate”.
Chiba, câștigătorul locului întâi, a primit în dar o cameră action, iar ceilalți – baterii externe și diplome.
Pe rampa rămasă vacantă după competiție, câteva fete caută un dram de curaj ca să coboare cu placa de la 160 de cm înălțime. „Îmi e frică!”, strigă una dintre ele către cei care o tachinează. Sandu se ridică pe rampă și se proptește într-un picior, ca s-o ajute la coborâș. „Nu te teme, eu te voi ține”, o încurajează tânărul. Ea alunecă de la înălțime împreună cu Sandu și țipă de bucurie că i-a reușit să se țină pe placă. Când au văzut-o, celelalte fete caută și ele ajutor. Este însă timpul de plecare.
Skaterii de la Chișinău se îndreaptă spre monumentul lui Lenin din centrul Tiraspolului, unde așteaptă microbuzul către Chișinău, pe care l-a comandat Sandu în ajun. Băieții insistă să facă o oprire la un market local, fiindcă sunt lihniți de foame și sete. „Cineva are bani de-ai lor?”, se aude din spatele microbuzului. Sandu a primit niște ruble transnistrene pentru jurizarea competiției și oferă celorlalți un schimb valutar pe loc.
Băieții ies din magazin cu chifle, chipsuri, apă și câteva sticle de bere, pentru cei care au vârsta legală să o cumpere. Sandu ia una, o deschide cu catarama de la curea și roagă pe cineva să pună muzică. Daniel GP și MiniMax mă întreabă dacă pot să pun diplomele lor în rucsacul meu, ca să nu le boțească. „Natalia, tu parcă ești mama noastră, iar Sandu e tata!”, spune Daniel pe neașteptate și microbuzul pufnește în hohote de râs. Am înțeles că la ai mei 28 de ani sunt cea mai în vârstă dintre toți.
.
Hip-hop transnistrean
Studioul muzical cu care colaborează Leoșa, skaterul de la Tiraspol în vârstă de 18 ani, se află în subsolul unei clinici de stomatologie de la Chișinău. M-a invitat la prima sesiune de înregistrare a pieselor pentru al doilea album. Prilej bun să fac cunoștință cu prietenul său de copilărie și celălalt membru al trupei, cunoscut după pseudonimul Starîi. Băieții nu sunt gata să mă lase să-i ascult live, dar au căzut de acord să schimbăm două vorbe despre muzica lor.
Leoșa e originar din Tiraspol, dar s-a mutat de curând la Chișinău ca să-și facă studiile la universitate.
Cobor scările înguste și intru în studioul care-și schimbă culoarea odată cu luminițele de neon. Verde, roșu, albastru. Pe perete atârnă un panou masiv cu fotografii ai artiștilor rap și hip-hop care au făcut istorie, printre care Eminem, 2Pac, Jay-Z, amestecate cu pozele unor interpreți ruși, dintre care l-am recunoscut doar pe Basta. Rama cu poza lui Kurt Cobain e vecină cu portretul lui Walter White din serialul „Breaking Bad”, pictat în acuarelă. Într-un colț de cameră stă o mini plită electrică și un fierbător. Leoșa se face comod pe canapea, iar Starîi se așază în fața tobelor. Mă prezint și dau mâna cu Starîi, al cărui alias înseamnă „Bătrânul” din limba rusă. El are 23 de ani.
Starîi și Leoșa au crescut în aceeași curte. În adolescență, Starîi îi făcea cunoștință cu trupa Slipknot, iar acum, Leoșa îl învață să se plimbe pe skateboard. Ei fac parte din „Rainbow Family” – o echipă de colaboratori care se ajută unul pe altul să facă muzică. Vocea și versurile sunt semnate de Leoșa. El se inspiră mai ales din muzica de peste ocean. În playlistul lui îi găsești pe Yung Lean, Ski Mask the Slump God, Chief Keef, Playboi Carti, Freddie Dredd. În 2019, au publicat pe rețeaua de socializare rusă VK primul lor album, intitulat „Seasons”. Are 12 piese în stil hip-hop și trap, fiecare cu denumirea unei luni a anului. Procesul de producție muzicală a fost un exercițiu de a pune în versuri trăirile lor de zi cu zi în stânga Nistrului, regiunea pe care o compară cu un soi de ghetou. În versuri, face referințe la serialul animat Rick & Morty, trupa hip-hop newyorkeză Wu-Tang Clan și insistă că „un băiat deștept nu are încredere în nimeni”. „Primul album era de probă”, spune Leoșa. De data aceasta vor să facă ceva cu mai multă greutate. Ar dori să discute și despre problemele sociale cu care se confruntă tinerii. Una dintre acestea e migrația. „Toți pleacă, uită de cei dragi, de prieteni, fug după succes și în această fugă pierd foarte multe, pe sine inclusiv”, explică tânărul de 18 ani. (Datele unui studiu publicat anul trecut de Fundația Universitară a Mării Negre, realizat în regiunea transnistreană, confirmă că există motive de îngrijorare. Peste 40% din tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 29 de ani ar fi gata să emigreze de tot sau pentru o anumită perioadă de timp.)
„Perspectivele vieții în Tiraspol sunt cam așa: ori mergi să lucrezi la miliție, ori devii militar. Doar asta se plătește”, explică opțiunile sale de viitor Leoșa, care speră să se stabilească în Europa sau în Statele Unite. Conflictul înghețat dintre malurile Nistrului i-a cam obosit pe toți, mai ales pe tineri, adaugă Starîi. „Când pașapoartele nicăieri nu se recunosc, când studiile nicăieri nu se recunosc, când banii nu sunt recunoscuți nicăieri, începi să-ți pui întrebarea: de ce avem nevoie de această republică?”.
În studiu se subliniază tendințe similare. Problema nerecunoașterii regiunii transnistrene este devansată de îngrijorări legate de salarii și pensii mici, inflație, șomaj și drumuri proaste. „La Chișinău e altfel”, spune Starîi. „S-a văzut chiar și după ce ne-am întâlnit cu băieții la Tiraspol. Până acum mi-a rămas amintirea sentimentului de comunitate, de solidaritate”.
Valea trandafirilor și a skaterilor
Parcul „Valea Trandafirilor” e inundat de lumină și vizitatori. E 14 octombrie, Hramul Orașului și pentru unii chișinăuieni acest loc e o alternativă bună îmbulzirii din centrul capitalei, unde are loc majoritatea festivităților. Cerul senin și toamna anormal de călduroasă înseamnă o vreme perfectă pentru „October Skate Contest”. Publicului i s-a promis o competiție aprinsă, muzică bună și premiera documentarului despre skaterii din Moscova – „Планета пацанов” sau „Planeta flăcăilor”, în regia lui Aleksandr Hudakoni. Cu această ocazie, au venit și doi pro-skateri din Rusia, implicați în film: Sașa Kuliev și Ghena Kakușa. Ca de multe alte ori, evenimentul e organizat de activiștii de la „Platforma Urbană” și Asociația „Skateboarding Moldova”, condusă de frații Lupașcu.
Cu doi ani în urmă, membrii acestor ONG-uri au elaborat proiectul skateparkului, care s-a înscris în conceptul de reamenajare a Parcului „Valea Trandafirilor”, inițiat de municipalitate. În 2019, el s-a deschis pentru toți. Deși a trecut ceva timp, în skatepark încă intri ca într-o casă nouă, iar ochii încă se bucură la vederea unui complex sportiv modern. „Câte sacrificii au fost! Cât timp noi am pierdut cu asta! Nici nu mai țin minte de câte ori ne-am trezit dimineața, să ne ducem să vorbim cu un какой-то чувак (nu știu ce persoană – din rusă), ca să ne spună că ceea ce propunem nu va merge. De câte ori am fost la Primărie și am scris cereri…”, zice Sandu, dând din cap.
El trecea în fiecare zi pe lângă construcție când alerga în parc și auzea maistrul adus special din Rusia care înjura lucrătorii, fiindcă nu munceau cumsecade. A vorbit cu prietenii din comunitate și au decis că trebuie să dea o mână de ajutor. „Cred că eram vreo zece persoane care veneam regulat și turnam beton, îl trăgeam, împrăștiam, nivelam, șlefuiam. Interesantă experiență”, râde Sandu. Nu e prima dată când comunitatea a pus umăr la umăr ca să-și rezolve problemele. În 2018, în curtea Centrului „Artico” a fost ridicat un skatepark din donațiile făcute de internauți. Însă skaterii nici acolo nu și-au găsit casa. Riscul că autoritățile ar putea să-l închidă plutea în aer. De asta aveau atât de mare nevoie de colțul lor de oraș.
Astăzi, să fii skater nu mai înseamnă să faci parte dintr-o comunitate underground. Pentru zeci de tineri, e un stil de viață. Nu trebuie să vii la un skatepark, ca să dai de cineva cu o placă, spune Dorin. Acum vezi skateri pe stradă zilnic. Sunt participanți în trafic, nu un „rău al societății”. Nici nu mai trebuie să-ți cauți prieteni cu lumânarea, fiindcă știi unde să-i găsești. „Nu mai este subcultura aia. Nu mai este grupul ăla foarte restrâns, care nu primește pe nimeni, dacă nu are invitație”, punctează Dorin. „E ceva mai larg”.
Planurile de viitor ale fraților Lupașcu arată simplu. Vor să facă ce au făcut și până acum – să organizeze competiții și evenimente. Cât mai multe și mai de amploare. Sunt cel puțin 30 de adolescenți, care deja ar putea concura la secțiunea de amatori și câțiva skateri, care ar fi considerați pro. Tinerii vor să atragă public divers, vor să câștige granturi și vor sprijin din partea autorităților.
În 2020, pentru prima dată în istorie, skateboardingul urma să facă parte din programul Jocurilor Olimpice (JO) de vară de la Tokyo. Evenimentul a fost însă amânat din cauza pandemiei COVID-19, iar Comitetul Olimpic Internațional ia activ în considerare organizarea JO în 2021.
Dorin spune că în viitor Republica Moldova ar avea mai multe șanse de calificare anume la skateboarding, decât la alte sporturi olimpice. Celelalte discipline există de zeci de ani. „Au fost elaborate anumite metodologii cum să te antrenezi, ce alimentație să ai. Există formule matematice cum să ajungi din punctul A în punctul B cel mai repede”, explică el. În skateboarding e altfel. Niciun skater nu face același truc exact în același stil. „Pe lângă sport, e artă”.
Sandu deja flirtează cu ideea de a-l pregăti pe Adrian pentru calificare la JO din viitorul apropiat. „E foarte pasionat”, spune tânărul. Nu o dată Adrian a ieșit cu placa la temperaturi cu minus, ca să meargă la cea mai apropiată parcare și să practice un truc până făcea progres. „Îmi amintește de mine când eram tânăr”.
.
„Skate And Destroy”
La nivel global, acest sport e mai popular ca niciodată. Skaterii americani de ani buni reușesc să trăiască din banii pe care-i fac la competiții și semnează contracte de milioane de dolari cu branduri sportive de renume mondial. În Europa de Vest, Mecca skaterilor este Barcelona, datorită climei moderate și a skateparkurilor create de cei mai inovativi arhitecți. Însă skaterii din spațiul ex-sovietic își iau rapid revanșa, spune Dorin. De asta încearcă să-i invite la evenimentele pe care le organizează și să facă schimb de experiență. „Le place ce am construit aici”.
Printre mulțime sunt persoane în scaune cu rotile, vorbitori de limbi străine și adulți care nu prea știu ce se întâmplă. Caut cu ochii vreo față cunoscută. Mă simt exact ca personajul lui Steve Buscemi din serialul „30 Rock”, care poartă șapca invers, are un tricou pe care scrie „Music Band” (trupă muzicală – n. red.), ține un skateboard pe umăr și încearcă să pară cool, întrebând adolescenții „How do you do, fellow kids?” (Copii, ce mai faceți? – din engl.).
Sandu zboară pe skate pe lângă mine și mă salută din mers. Tricoul negru e ud de transpirație. Virează printre alți skateri cu mișcări dezinvolte, imprimate în memoria musculară. Când nu e pe placă, e pe motocicletă, și tot mai des explorează alte sporturi extreme, deși nu întotdeauna cu succes. „Cu parașuta nu a fost cine știe ce…”, spune Sandu. Zice că simțea adrenalină când era la 1.500 de metri înălțime, dar saltul nu a fost ceea la ce se aștepta. „Se deschide parașuta, mă uit, totul e normal. Trag într-o parte de corzi, trag în alta. Privesc în jos și înțeleg că mai am drum lung până la pământ. Ok, bine. Și acum, ce fac?” Te plictiseai când zburai cu parașuta?, îl întreb eu. „Da! Pe skate e mai interesant!”, râde Sandu. Văzând nedumerirea mea, încearcă să-mi explice. „Când mă plimb pe skate, nu-mi pasă de nicio regulă. Poți să mergi pe stradă, printre mașini, chiar și pe contrasens… Mă simt liber”, spune el.
Din boxe răsună vocea lui Lil Peep, care fiind amplificată de amfiteatrul copacilor din jur, îmi amestecă cuvintele cu zgomotul mulțimii. Pe marginea asfaltului stă o placă crăpată în două, aidoma unei instalații artistice, dedicate angoasei adolescentine. Un tânăr își scoate tricoul, doborât de căldură. În preajma inimii, e tatuat sloganul revistei americane „Thrasher”, mesajul căruia rezonează cu skaterii din toată lumea – „Skate And Destroy”. El sare pe skate și se avântă pe rampă, desprinzându-se de pământ, ca o pasăre gata să-și ia zborul. În aer, ia piciorul din spate de pe placa ce pare să-l abandoneze, dar o prinde cu o mână și aterizează perfect. „Benihana”, mă gândesc eu. Cândva, această denumire era o simplă referință la un restaurant pe care l-am vizitat la Londra.
Paisprezece ani în urmă, când învăța primele figuri pe skateboard, Sandu era mezinul din comunitate. Acum, arată începătorilor figuri noi, explică ce le scapă și unde greșesc, ca apoi să vadă cum le completează cu succes. Majoritatea prietenilor cu care a crescut, a emigrat sau a abandonat skateboardingul. „Mă gândesc uneori dacă merită sau nu să plec”, zice Sandu. Încă ezită să facă această schimbare, e deprins cu ritmul vieții de la Chișinău. „Trebuie să văd unde e nevoie de mine sau unde mai tare mi-ar plăcea să merg. Aș vrea să mă plimb prin lume, apoi să revin”. Nu-și face griji de soarta celora care rămân acasă. „Comunitatea de skateri a ajuns la maturitate”, spune Sandu. „Se va descurca fără mine”.
Opiniile exprimate în această publicație nu reprezintă neapărat viziunile Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), German Marshall Fund of the United States (GMF) sau ale partenerilor săi.