[COVID-19] Plătim pentru aer

Andrei Sandu inspiră adânc aer printr-un tub din silicon fixat la capătul nasului. Își coboară privirea spre picioarele umflate și amorțite la tălpi. „Mi-i dor să merg desculț prin iarbă și să trag aer curat din pădure. Anul trecut, pe timpul ista, când eram pe malul iazului, ce alergătură făceam acolo cu nepoțeii…”.  

 

La șase săptămâni de la externare, continuă să inspire oxigen pur din aparatul închiriat, așezat la margine de pat, și să-și spună că: „Trebuie să pot respira și merge din nou singur pe picioare”. 

Andrei n-a crezut nici o secundă că se va infecta cu COVID-19 și că va ajunge printre pacienții în stare gravă, dezvoltând „pneumonie severă cu insuficiență respiratorie”. „În reanimare, acolo, toți erau care… Matincă numai eu am scăpat”. 

După 36 de zile de stat în spital, 10 dintre în reanimare, a ajuns acasă în cărucior. Andrei era, la 14 iulie, unul dintre cei 13 033 tratați de COVID-19, la un total de 19 439 de cazuri de infecție. Statul zice că ei s-au vindecat și sunt externați când starea lor de sănătate se îmbunătățește. Realitatea arată că, pentru unii dintre ei, în special cei care au fost în stare gravă, lupta e departe de a fi încheiată. 

Cicatrici rămase pe plămâni însoțite de probleme respiratorii și atrofia musculară – sunt doar câteva dintre complicațiile postspitalizare cărora foștii pacienți trebuie să le facă față pe cont propriu. Asta pentru că, odată ce au pășit dincolo de porțile spitalului, statul nu mai duce socoteala câți dintre ei au rămas cu sechele și câți dintre ei mor din cauza complicațiilor. 

***

La cei 64 de ani ai săi, Andrei este cel mai vârstnic angajat al unei fabrici de sticlă, unde lucrează șofer de 18 ani. Spune că, în toată viața sa, a fost internat în spital doar de două ori. Prima dată, acum 30 de ani, cu gastrită. A doua oară, la 8 iunie 2020, cu COVID-19, hipertensiune arterială, bronșită cronică și o formă ușoară de diabet zaharat. 

S-ar fi așteptat să se îmbolnăvească la 18 ani. Pe atunci făcea doi ani de armată în Habarovsk, Siberia. Îi dârdâiau dinții când încărca și conducea o mașină cu utilaje pentru construcția unei căi ferate la un frig de 56 de grade. S-ar fi așteptat să ajungă la spital pe la 40 de ani, în ziua în care l-au înțepat vreo 50 de albini în sat, când scotea mierea de pe faguri.  

Nu s-a așteptat în iunie să ajungă în spital din cauza unui virus în care nu credea. „Pe urmă am ajuns în spital și am văzut toate saloanele pline și trei oameni care au murit sub ochii mei”. 

Tusea, unul dintre simptomele de bază ale COVID-19, nu a fost un semnal pentru Andrei. Suferea de bronșită cronică de vreo trei ani. De lipsa mirosului nu și-a putut da seama, pentru că nu l-a avut niciodată. „În viața n-am știut ce-i miros. La mine totul e curat, totul e frumos. Când treceam pe lângă stația de epurare, soția se înădușea, eu puteam să stau cu geamul deschis”.  

Cu două zile înainte de internare, îi dispăruse gustul. „Parcă mănânci niște bețe, parcă ai roade o cârpă și n-ai gust, nici la ceai, la nimic”. În dimineața în care a chemat ambulanța, s-a trezit cu febră 38. În două zile a fost diagnosticat cu pneumonie. Saturația cu oxigen era stabilă. Apoi a început să scadă: 90, 87, 85. În a 18-a zi de spital a fost transferat de urgență în reanimare, acolo unde ajung cei mai gravi pacienți.

***

Când a ieșit din reanimare, Andrei nu a făcut-o pe picioarele sale. Se simțea atât de slăbit, de parcă ar fi cărat pietre zi și noapte. În câteva zile, a fost așezat într-un cărucior și trecut prin holurile spitalului până la ușă. De acolo, ridicat în brațe de un lucrător de la salvare, pus în ambulanță și dus până acasă – o clădire cu nouă etaje din sectorul Ciocana al capitalei. Însoțitorul l-a avertizat că va fi nevoie de cel puțin jumătate de an ca să se pună pe picioare. 

„Off, când am ajuns aici [acasă], mi-am făcut cruce că am scăpat de acolo.”

Primul lucru pe care l-a făcut Andrei după externare a fost să facă baie, să se bărbierească și să se tundă. Totul cu ajutorul soției Efrosinia. „Imaginați-vă cum e să nu te poți duce la baie mai bine de o lună, să nu te poți duce singur la veceu…” 

Nu trecuse nici două ore, iar lui Andrei îi părea prea puțin aerul pe care îl inspira cu nesaț. „Simțeam că am nevoie de oxigen de la aparat.” În aceeași zi, au fost sunați de la o companie care dă cu chirie aparate de oxigenare și i-au anunțat că pot să vină să ia unul. 

Nu a fost vorba de noroc, ci de precauție. Încă pe când era internat, Andrei a înțeles „că o să-mi trebuiască oxigen acasă”, iar soția sa a alergat și s-a interesat de unde ar putea închiria un aparat de oxigenare și s-a înscris pe lista de așteptare.

Urmau să plătească lunar 750 de lei pentru aparat. Încă „n-am plătit niciodată pentru aer”, râde Andrei. 

„Tata are salariu și pensie și bine că poate să-și permită să plătească, dar ce să facă cei care au pensie de o mie de lei?!”, se întreabă fiica lui Sorina, stabilită în România. 

Ministerul Sănătății afirmă, într-un răspuns oficial, că „toți pacienții în stare gravă […] sunt externați doar după ce starea de sănătate înregistrează o ameliorare”, iar cei „care au nevoie în continuare de terapie prin oxigen, rămân internați”, deoarece „tratamentul cu oxigen nu se efectuează la domiciliu, fiind efectuat doar de personal medical calificat.”

Pe de altă parte, ministerul recunoaște că nu ține „o statistică oficială privind pacienții care au dezvoltat complicații după externare”, aceștia fiind lăsați „în supravegherea medicului de familie, care oferă recomandări de recuperare și decide asupra tacticii curative”.

Pentru Andrei a urmat o lună de stat în pat, de inspirat oxigen, de umflat baloane, de mers până la baie și bucătărie cu ajutorul soției, apoi, cu pași mici și nesiguri, de unul singur. Între timp, și-au sunat medicul de familie și i-au cerut tratament. L-au primit tot la telefon și i-a costat cam o mie de lei.

Din casă a ieșit abia în dimineața zilei de luni, 17 august, la cinci săptămâni de la externare. Trebuia să meargă la clinica de peste drum, la medicul de familie. Simțea în continuare o slăbiciune în picioarele parcă de lemn, așa că au folosit un cărucior împrumutat. A coborât din el doar când drumul era prea găurit și soția Efrosinia nu mai putea să-l manevreze. 

A fost trimis să facă o radiografie, dar, în lipsa unui pulmonolog care l-ar fi ajutat să înțeleagă în ce stare sunt plămânii lui și de ce nu-i ajunge aer la orice mic efort pe care îl face, având nevoie în continuare de aparat de oxigenare, Andrei a mers cu roentgenul la o clinică privată. Acolo, în lipsa unei benzi pentru cărucioare, a fost nevoit să urce pe scări două etaje. „Dacă soția era obosită, d’ap’ eu…”. 

Roentgenul a arătat că, la o luna de la externare, plămânii lui Andrei erau în continuare acoperiți de fibroze, adică un fel cicatrici care rămân în urma pneumoniei. Au scos din buzunar 250 de lei pentru consultație și peste o mie pentru diverse vitamine, injecții și pastile.   

În cazul fibrozelor este importantă gimnastică respiratorie cel puțin de două ori pe zi, aceste exerciții urmând să devină o rutină și să dureze și câțiva ani, în timp ce pacienții cu fibroză severă necesită uneori chiar și transplant, explică medicul pulmonolog Svetlana Șveț, care a început să analizeze scanările pulmonare de la pacienții tratați de COVID-19 din capitală încă din luna iunie, când în spitalul la care lucrează au fost aduși la reabilitare primii pacienți.   

„Noi încă urmează să vedem consecințele pandemiei. […] Pe termen lung, ne așteptăm să vedem multe daune cauzate de COVID-19: cicatrici, scăderea funcției pulmonare, scăderea capacității de exercițiu”, mai spune Șveț.

***

L-am vizitat pe Andrei, sâmbătă, 22 august, în a șasea săptămână de la externare. Mai devreme nu a vrut. Spunea că se simte cam rău și că nu este sigur că o să poată vorbi. Aștepta cuminte pe o margine de pat, în apartamentul lor cu o cameră. Cât mi-am dezinfectat mâinile în antreu, el și-a aranjat o mască albastră pe fața proaspăt bărbierită. 

„Știți, cel mai dor mi-a fost în spital de gustul de salată din roșii și castraveți. Să iau o bucată de pâine și s-o înmoi în zeama ceea de la roșii, amestecată în două cu ulei și ceapă”, povestește bărbatul. 

Are picioarele umflate și tușește gros cam de două ori pe minut. Mai ales atunci când vorbește încontinuu. Periodic își verifică saturația oxigenului în sânge cu ajutorul unui pulsoximetru pe care-l prinde de vârful degetului. Când vede că e 92, își prinde un tub bifurcat de silicon la capătul nasului și apasă butonul unui aparat negru de la marginea patului. Sunetul apei care parcă clocotește într-un cilindru inundă camera. 

Saturația normală de oxigen în sânge este de 95%-100%. Aceasta poate fi mai joasă dacă pacientul suferă de probleme respiratorii sau ale inimii. La mai puțin de 90%, are loc insuficiența respiratorie. La 80% este afectat creierul și inima.

Andrei inspiră adânc și urmărește ecranul micului aparat albastru fixat de deget. Saturați creștea sub ochii săi: 93, 94, 95. În vreo zece minute, cât pulsoximetrul arată constant 97, bărbatul își scoate tubul din nas și ridică masca trasă sub bărbie. 

Într-un moment de pauză, începe să umfle baloane. Procedura face parte din ceea ce specialiștii numesc gimnastică respiratorie. Andrei recunoaște că nu a mai apelat la ea de câteva zile, pentru că se simțea obosit. „Dar știu că trebuie”, zice el conformat.

Inspiră adânc aer în piept și, cât deschide ochii larg, expiră în balon, până nu-l umflă până la refuz. „Iaca așa am spart câteva, pentru că prea tare le-am umflat”.

– Ce, gata baloanele?, îl întreabă soția Efrosinia din tocul ușii. E în prima zi din concediul de o lună pe care și l-a luat, din cont propriu, ca să poată îngriji de el. 

– Da! Uite, am umflat și am pus aparatul și s-a ridicat [saturația] la 99, îi răspunde Andrei cu zâmbet larg.  

Gimnastica respiratorie mai ajută și la menținerea forței musculare, căci la respirație participă și mușchii și, astfel, se ridică toleranța la efort fizic, mai ales după o perioadă de imobilizare, explică medicul internist Svetlana Postoronca.

Andrei a slăbit 15 kilograme în cele 36 zile de aflare în spital. De la 85, la 70. Ca să-mi demonstreze, ia un telefon mobil de pe scaun de alături și-mi arată o fotografie cu el în ziua externării – un bărbat tras la față, cu cearcăne la ochi și cu pielea de pe mâini atârnând.

Atunci nu avea putere nici măcar să se ridice de pe scaun. Avea atrofie musculară, o altă complicație cauzată din lipsa de mișcare, care poate apărea chiar și după câteva săptămâni de imobilizare la pat. Un terapeut l-ar fi putut ajuta să treacă mai ușor peste această perioadă, dar ca să beneficieze gratuit, o dată pe săptămână, de serviciile unui specialist, Andrei trebuia să apeleze la asistentul social și să se înscrie în lista de așteptare. Nu a mai făcut-o. Era convins că va aștepta mult și bine. Nici la serviciile unui terapeut privat nu a apelat. L-ar fi costat vreo 200 de lei pe oră. 

În primele două săptămâni de după externare, soția Efrosinia era cea care îi masa zilnic spatele, mâinile și picioarele. Îi repeta întruna că trebuie să se miște, să facă gimnastică. „Tu nu știi ce-i de greu”, îi răspundea Andrei, simțind cum cel mai mic efort îl lăsa fără aer. „Știu că-i greu, dar trebuie”, îl încuraja ea de fiecare dată când vedea că e pe punctul să renunțe. 

Abia în a șaptea lună de la primul caz COVID-19 în țară, pe 10 septembrie, când se anunța că aproape 30 de mii de persoane s-au vindecat, Guvernul a decis să ofere acces prioritar la servicii de reabilitare și recuperare unor categorii de persoane care au pneumofibroze drept consecințe ale COVID-19. Decizie, care încă nu este implementată. 

La prânz, Efrosinia își strigă soțul să vină la masă. Andrei se ridică încet de pe scaun și merge cu pași mărunți spre bucătărie, unde aburesc farfuriile cu supă de legume și cu ficat de vită fiert. 

– Eu, să vă spun drept, nici acum nu cred că există COVID-ul ista, zice ea. 

– Da’ eu cred, i-o întoarce el, ridicând atent lingura cu supă. 

– Am fost infectată, dar au nimerit în spital și sănătoși, și bolnavi. De exemplu, eu n-am avut simptome, rezumă Efrosinia cele 11 zile în care a fost internată cu COVID-19.  

– Da’ eu simt că este așa boală, continuă Andrei.  

– Ea poate și este, dar mulți se molipsesc din spital, nu se dă bătută ea.

– Da’ eu cred că este, insistă el. După câtă lume este acolo în spital…

– Nu știu ce să mai zic, renunță ea. 

Din spital Andrei a ieșit nu doar cu cicatrici pe plămâni, ci și cu nivelul de zahăr în sânge mărit. E o consecință a tratamentului anti-COVID, care dereglează metabolismul glucidic. „Respectiv, aproape toți pacienții COVID au nivelul mai înalt de glicemie și uneori chiar depistăm diabet zaharat primar”, explică medicul internist Svetlana Postoronca. 

Exact asta i s-a întâmplat lui Andrei. Așa că, după externare, a început să fie mai atent la ce mănâncă, iar în fiecare dimineață își măsura nivelul glicemiei cu un aparat primit de la soră. 

Când în primele zile a văzut că nivelul de glicemie era 9, deși în mod normal ar fi 5,5, a renunțat definitiv la banane. Le-a înlocuit cu prunele. Se ridică încet de la masă, se apropie de chiuvetă, spală câteva și le aranjează într-o farfurie la mijlocul mesei. 

***

După o perioadă în care nu a simțit nicio schimbare de pe urma tratamentului prescris de medicul de familie la telefon, Andrei a mers la privat. A primit un nou tratament și o recomandare – să nu mai ia nimic din ce i-a prescris medicul de familie.

După noul tratament, Andrei a fost în stare să mă întâlnească singur la capătul holului. Mergea cu pași mărunți și zicea că mușchii parcă îl țin și nu-i dă voie să se miște liber. 

Soția revenise la muncă. El gătise bigos, un fel de mâncare cu carne și varză. Privea curiozități, când la History Channel, când la National Geographic – posturile sale preferate. Înainte de internare mai obișnuia să privească știrile despre numărul zilnic de îmbolnăviri. Acum schimbă canalul imediat cum aude genericul unui buletin de știri. 

La opt săptămâni de la externare, Andrei a urcat de probă la volan. După o viață în care a condus mașina aproape zilnic, îi era frică că va avea probleme de concentrare sau că nu va avea reacție să apese frâna. A făcut câteva cercuri în jurul blocurilor. Atingea atent pedalele cu picioarele, să se convingă că le simte. 

A doua zi a mers cu soția până la piață, să se aprovizioneze cu legume pentru salate și conserve. Nu a simțit probleme de concentrare. 

Marți, 9 septembrie, la începutul celei de-a noua săptămâni de la externare, l-am însoțit pe Andrei la neurologul de la policlinica de peste drum de casă. 

Medicul îl pune să meargă în călcâi, apoi în vârful degetelor, apoi cu mâinile întinse, încercând să nu-și piardă echilibrul. Apoi în genunchi pe canapea și cu mâinile pe perete, în timp ce îl lovește cu un ciocănaș mic acoperit cu plastic albastru la tendoanele din spate. 

Apoi Andrei se așează pe scaun și medicul repetă procedura cu ciocanul la genunchi și partea de jos a gambei, aproape de încheieturile mâinilor și la coate. Primește un nou tratament cu pastile pentru o lună și o recomandare la electromiografie, procedura care evaluează funcția nervilor și mușchilor. 

– Eu acolo am sunat, 900 de lei costă. Dar o să primesc pensia și m-oi duce, că [acum] n-am bani, îi mărturisește Andrei de pe canapea, strângând degetele mâinii stângi în palmă. Electromiografia nu este acoperită de polița de asigurare. 

– Azi am aflat și că la Excelent fac, dar acolo îmi pare că e 700 de lei, îi aruncă medicul o privire cât completează fișa medicală. 

Andrei o ascultă cu atenție pe femeia în halat și cu mască pe față, apoi își lasă privirea în jos.

„Acum, după COVID-19, e foarte des întâlnit amorțirea mâinilor sau picioarelor, cârcei sau dureri. Diferit. Dar noi nu știm cu ce este legat asta. Dacă are legătură cu COVID-19 sau cu preparatele pe care le-a primit, dacă i-au fost afectați nervii sau mușchii”, ne-a explicat neurologul Natalia Grimut. 

De asta tratamentul prescris lui Andrei era atât pentru reabilitarea mușchilor, cât și a nervilor. Iar electromiografia urma să arate dacă este sau nu afectat neurologic și care sunt cauzele slăbiciunii musculare.  

Pe lângă electromiografie, Andrei mai avea nevoie de tomografia computerizată a plămânilor, o imagine 3D mult mai clară și care i-ar ajuta pe medici să înțeleagă cum a evoluat starea lor și dacă trebuie de schimbat tratamentul. 

Investigația e acoperită de polița de asigurare, dar pentru asta avea nevoie de aprobarea șefului secției, care era în concediu medical. La două luni de la externare, Andrei încă nu primise acea aprobare și a început să se gândească să adune bani și să o facă la privat, unde l-ar costa vreo 1 500 de lei. 

***

Studiile internaționale arată că lista afecțiunilor de care suferă oamenii chiar și după ce s-au tratat de COVID-19 este mult mai lungă. Ea include oboseala, dureri în articulații, gândire încețoșată, pierderea persistentă a mirosului, deteriorarea inimii, plămânilor, rinichilor și chiar a creierului.

Un grup de cercetători din Italia a demonstrat că 87% dintre 143 pacienți tratați de COVID-19 au simțit cel puțin un simptom chiar și la două luni de la tratament. Pacienții au fost supravegheați până la trei luni de la primele simptome COVID-19, iar rezultatele au arătat că aproape jumătate dintre ei au raportat oboseală și dispnee, adică respirație grea, iar peste 20 la sută – dureri ale articulațiilor și dureri toracice. 

Pe de altă parte, pentru că virusul COVID-19 există de doar câteva luni, nimeni nu știe cât de mult pot dura aceste simptome și dacă COVID-19 ar putea determina apariția unor boli cronice.

Ca să înțeleagă mai bine efectul COVID-19 pe termen lung, cercetătorii din Marea Britanie au lansat un studiu prin care și-au propus să recruteze 10 mii de supraviețuitori COVID-19 și să-i supravegheze de la un an până la 25 de ani. Astfel, aceștia speră să afle cine are riscul de a dezvolta simptome permanente și dacă tratamentele în faza acută a bolii ar putea să le elimine. 

Între timp, numărul pacienților care dezvoltă complicații după COVID-19, cum a făcut-o Andrei, și câți dintre ei mor, este necunoscut. Atât la nivel național, cât și internațional. 

Organizația Mondială a Sănătății nu deține astfel de date. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale nu adună aceste statistici și precizează că este decizia administrației spitalelor dacă au nevoie de aceste date pentru realizarea unor studii. 

La 11 septembrie, aproape la două luni de la externare, Andrei a luat în brațe aparatul cu oxigen de 16 kilograme învelit într-un prosop alb, ca nu cumva să-l zgârie, și l-a scos din apartament. A rugat un vecin să-l ajute să-l care până la mașină, unde l-au aranjat atent pe bancheta din spate. „Obosesc repede și nu mai am puterea pe care o aveam.”

Continuă să aibă tuse cam o dată pe minut, atunci când vorbește încontinuu. S-a mai interesat pe la diverși medici dacă pulmonologii recomandă reabilitarea în minele cu sare. Știe că sunt câteva în România, chiar aproape de Satul Mare, unde locuiește fiica lui. 

În jumătate de oră a fost la sediul companiei de la care a închiriat aparatul de oxigenare. La fel cum a făcut-o și Efrosinia anterior, doritorii se înscriu pe liste de așteptare.

Un bărbat completează o fișă, le-o întinde și-o anunță: 

– Asta-i tot. 

– Dar nu-l verificați să vedeți dacă lucrează tot’ bine? Că, dacă o să-l dați la alt om, să nu fie probleme, intervine Andrei pe un ton mirat. 

– El are garanție doi ani. Așa că, chiar dacă nu o să lucreze, o să-l facem, nu vă faceți griji, îi răspunde bărbatul. 

Imediat ce pășește dincolo de ușa companiei care în ultimele două luni i-a dat în arendă oxigen, Andrei inspiră adânc aer în piept, de parcă verifică dacă poate respira fără aparat și declară pe-un ton entuziasmat: „Nu-mi vine a crede că l-am dat. Cineva cred că stă în rând după el, cum am stat și eu…”.